Are doi ani şi şapte luni şi încă mai doarme în brațele mele. Încă mai doarme pe mine. La prânz, cel puțin, când vrea să adoarmă dansând sau legănându-ne în balansoarul de alăptare, aşa rămâne. La pieptul meu. Deseori îl pun pe pat, dar se mai întâmplă doruri inexplicabile în suflet de mă fac să îl țin şi două ore. Ca astăzi.
Abia ce închisese ochii, că eu nu îi mai dezlipeam pe ai mei de pe el. Țineam toate cele 13 kilograme în palme, măsurându-i picioarele cu privirea. Doamne, când s-au lungit atât? Când i-au crescut unghiile atât? Nu, nu unghiile, degetele cu totul. M-am uitat apoi la pomeții lui rotunzi precum merele alea mici şi dulci, i-am mângâiat fruntea julită de la căzătura de ieri şi i-am sărutat tâmpla transpirată. Dormea pe mine şi simțeam un soi de linişte răvăşitoare. Muzica era în surdină în cameră, dar la mine în piele era linişte.
Ce e mai frumos de atât? Să pui pauză la ticăitul ceasului, la hainele ude din maşina de spălat, la jucăriile împrăştiate în toată casa. Să uiți de job, de dezamăgiri, de regrete, de tot ce te mai înțeapă în inimă. Să opreşti timpul şi grijile în loc, chiar şi pentru două ore. De fapt, nici nu le opreşti tu. Le opreşte copilul tău pentru tine.
Serios, ce e mai frumos de atât? Să îți încolăceşti brațele în jurul celui mai iubit copil şi să te bucuri fără rezerve de omul mic, ce se face mare. Ce se odihneşte la prânz sub nasul şi respirația ta. Şi care va uita, mai devreme sau mai târziu, că aşa dormea cel mai bine.
Poza: arhivă personală
Cu prietenie,
Alexandra
0
0
0
0
