Când copiii vin pe lume, trebuie să le deschidem braţe pline de iubire, nu uşi poleite cu aur

Ne-am mutat la casă din Noiembrie şi să vă mărturisesc, cu mâna pe inimă, că ne place. As fi de-a dreptul făţarnică să spun că nu. Nu este nici cât o garsonieră, nu e nici cât un palat, dar are 3 dormitoare mici (mai mici decât dormitoarele apartamentulului nostru) şi un pod, unde Andrei mai poate lucra seara, când vine de la serviciu şi are diverse call-uri. 

Dar mi-am dat seama că noi tot într-o cameră stăm. Toţi trei. Luc are aproape trei ani şi tot între noi, peste noi, lângă noi doarme. Încercăm să petrecem timp şi în camera care ar trebui să fie a lui, ne jucăm, citim, să nu fie o trecere bruscă. Dar când vine ora de somn, ia poziţie de drepţi şi zice serios: “cu mami d’om”. 

Chiar şi anul trecut în Japonia, în Tokyo, unde am stat jumătate de an, a fost la fel. Am fost cazați într-un apartament cu două dormitoare, unul cu un pat dublu şi unul cu două paturi mici. Inițial, am dormit în patul mare, fiindcă Luc se întindea şi se crăcăna ca un guşter la căldură, iar eu şi Andrei stăteam stană de piatră pe dungile patului, de o parte şi de alta, ca nu cumva să cadă domnişorul. Dar nu ştiu cum am făcut că, în scurt timp, ne-am mutat toți trei într-unul din paturile mici. În patul mic, de o persoană, am dormit toți trei. În patul mic, de la geam, în care eram îngrămădiți, încolăciți şi lipiți unii de alții, adormeam – cel puțin noi, ăştia mai mari – cu o linişte zâmbitoare. Chiar nu aveam nevoie de mai mult. Noi, darămite copilul. 

Iar apartamentul nostru din Tokyo, deşi era unul obişnuit ca mărime pentru noi, românii, era considerat imens de către japonezi. Imens. Când a venit prietena noastră pe la noi, lăuda fiecare cameră şi nu îi venea să creadă cât spaţiu. Apoi, am înţeles. Ea stătea într-un apartament cu două camere de 30 m pătraţi, împreuna cu soţul şi fiul de 3 ani. Da, aţi citit bine. Era un apartament atât de mic – cât o garsonieră românească – încât holul era şi bucătărie, iar de acolo făceai doar doi paşi până în camere. Iar unul din dormitoare era cât o cămară. Dar cam aşa stau toţi japonezii. Sunt 38 de milioane în Tokyo, atât de mulţi, că locuinţele lor sunt cutii de chibrituri. Blocurile sunt foarte înguste şi înalte, iar spaţii de depozitare – puţine. Doar cei foarte, foarte bogaţi îşi permit să stea la casă. 

Dar asta nu îi împiedică să îşi întemeieze un cămin. Să facă copii. Toate mamele din jurul meu, vă spun sincer, aveau cel puţin doi copii. Chiar şi prietena mea era însărcinată cu al doilea băieţel. Aveau în plan să îşi caute o locuinţă mai mare, dar mai târziu:

-Cât va fi bebeluş, nu va avea nevoie de mult spaţiu. Doar de mine, mi-a zis.

Şi are perfectă dreptate. Un copil nu vine cu multe cerinţe pe lume. Nu are nevoie de casă cu etaj, nu are nevoie de mansardă, de camera lui separată, nu îi trebuie două băi. Unui copil nu îi pasă că stai în chirie, că locuieşti în garsonieră şi nu o să aştepte să cunoască lumea până te muţi tu. “Mami, ştii ceva? Eu prefer să mai aştept puţin, că văd că nu mi-ai terminat camera şi voi dormiţi pe saltea”. Sigur că nu. El vine când vine şi îşi face singur loc în suflet, lângă inimă. Nu trebuie să îi deschidem uşi poleite cu aur, ci doar braţe pline cu iubire. 

Poza: arhivă personală

Cu prietenie,

Alexandra

Please follow and like us:
0
fb-share-icon0
Tweet 0
Pin Share0

Share

Căutare

Galerie

Sunt jurnalist, blogger şi mama a doi băieți, Luc, un zvăpăiat de 5 ani, cu ochi-pelin şi gene lungi, şi a lui Alec, un delicios de un an, cu ochi-azur. Sunt o mamă care a strâns tot norocul din cele patru puncte cardinale la pieptul ei.

Sunt Alexandra Lopotaru şi vă invit în cea mai minunată parte din viața mea: în viața de părinte 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.