Când ai nevoie doar de două mânuțe pe obraz

Zilele acestea am fost cam absentă prin casă, fiindcă m-am ocupat de lansarea primei mele cărți publice pentru copii, “De unde ştii cum mă cheamă?”. Sigur, un eveniment frumos, care mi-a adus aer proaspăt şi curaj de a merge mai departe, dar mi-a luat din timpul meu cu Luc.

Vineri, spre exemplu, m-am ascuns într-un colț, cu telefonul în mână, să răspund tuturor celor care îmi scriau, mă felicitau, mă întrebau dacă mai sunt locuri. Nu exagerez când vă spun că vreo două-trei ore am făcut asta. Iar Luc mai venea şi mă trăgea să mă joc cu el. Ba îşi băga căpuşorul între telefon şi fața mea, strigând “Mami? Pitu?” (pituluşu, să ne ascundem) sau efectiv îmi întorcea chipul spre el, să îl privesc şi să înțeleg că îi lipsesc. Îi îndeplineam puțin dorința, dar apoi mă întorceam la butonat. Cu regret, dar mă întorceam, că aveam o responsabilitate.

Vă rog să mă credeți că m-am simțit pulbere de vinovată că nu i-am acordat copilului meu atât de multă atenție pe cât şi-ar fi dorit, că abia aşteptam să treacă lansarea şi să vină ziua de azi, în care să stăm împreună încontinuu. Mă urmăreau ochişorii lui rugători, sprâncenele lui adunate şi vocea-i mieroasă. Îi simțeam mirosul în nări şi mă dureau brațele când vedeam că nu e în ele.

Nici în timpul evenimentului nu ne-am putut bucura unul de altul, fiindcă centrul de joacă în care a avut loc, Ludotech, l-a atras aşa tare încât a uitat complet de mine. Cred şi eu, la câte jucării educative aveau, corturi şi mulți copii pe care să îi alerge.

Ei, şi când am ajuns seara acasă, mama deja îl legăna. Îl dansa pentru somnul de noapte. M-a văzut prin geamul uşii de la dormitor şi mi-a făcut semn să nu intru, că aproape adormise. Dar am rezistat? Nu. Muream de somn, dar mai mult muream de dorul lui. Nu voiam decât să îl iau în brațe, să ne băgăm sub plapumă şi să îi citesc până adoarme pe pieptul meu. Voiam să adoarmă cu mine în minte, doar cu mine, cu vocea şi mireasma mea. Poate aveam norocul să mă viseze. Iar eu nu voiam nimic, dar nimic altceva decât două mânuțe pe obraz. Nu îmi trebuiau nici statui, nici împărății, nici măcar zile mai multe de la viață. Două mânuțe pe obraz erau îndeajuns. Şi au fost.

Luc m-a văzut, a râs cu toate urechile şi a zis “țiți” înainte să zică “mami”. I-am rugat pe toți să iasă din cameră, chiar şi pe soțul meu, şi am rămas doar noi doi, scufundați unul în altul, cu o pace greu de găsit sau întâlnit oriunde altundeva. O pace de o linişte uimitoare, ce ne-a furat şi ne-a dus într-un somn lin, adânc, îmbrățişați şi plini cu noi. Iar cele două mânuțe ale lui, ei bine, mi-au purificat sufletul. Şi m-au încărcat pentru zilele de vor urma.

Poza: pexels.com

Cu prietenie,

Alexandra

Please follow and like us:

0

0

0

0