Pentru tații care le reproşează soțiilor lor că nu aduc bani în casă: mamele cresc copilul vostru şi nu e uşor deloc!

Am povestit pe stories ieri un scurt dialog cu soţul meu, pe care l-au văzut vreo 4.000-5.000 de oameni. Un dialog care cred că există în multe case. Nu-l mai repet aici, fiindcă nu e relevant. Cert e că eu am propus nişte cheltuieli suplimentare, iar soţul meu mi-a spus:

-O să ne permitem DACĂ lucrezi şi tu mai mult!

Iniţial, mi-a sărit ţandăra, fiindcă, da, lucrez printre picături, în mare parte când dorm copiii sau când stă soţul cu amândoi, seara.

Dar apoi a reformulat. Mi-a zis că nu a spus-o ca pe un reproş, ci ca pe o realitate. Voia de fapt să îmi spună:

-O să ne permitem DUPĂ CE lucrezi şi tu mai mult! (Eh, altă viaţă!)

Ceea ce este perfect adevărat.

Dar am primit în urma story-urilor peste 200 de mesaje, unde mai mult de jumătate arătau că mamele se simt prost că stau acasă şi nu câştigă, iar soții lor – da.

Las mai jos câteva mesaje:

 

Sigur, sunt şi mesaje frumoase, în care există echilibru în familie, sunt mesaje în care mamele au ales să lucreze (ceea ce e minunat, abia aştept şi eu să nu mai fac totul pe repede înainte), sunt mesaje şi de la mamele singure, cărora le transmit toată compasiunea din lume.

Dar acum mă adresez mamelor de mi-au dat mesajele acestea. Mă adresez taților care le reproșează soțiilor că ei muncesc, iar ele „doar stau acasă”.

Mor când aud asta, dar îmi revin, fiindcă, da, din exterior poate doar asta se vede.

Dragi tați,

Bag mâna în foc că nu vă este uşor. Poate lucrați mult, poate lucrați în condiții dificile, poate trageți de dimineața până seara pentru familie şi simțiți că trageți singuri.

Poate nu mai aveți timp nici de o bere în oraş cu amicii, fiindcă faceți ping-pong între familie şi serviciu. Dar nu uitaţi că decizia de a lucra unul dintre voi şi de a rămâne celălat acasă aţi luat-o amândoi.

Nu uitaţi că soțiile voastre au ales să stea acasă nu pentru ele, ci pentru voi, ca familie.

Soţiile voastre au ales să pună jobul pe pauză, pasiunile mai pe plan secund (deşi ar fi bine să nu), au ales sau – mai bine spus – „ați ales” împreună, asumat.

Soţiile voastre nu stau acasă pentru a merge la spa. Pentru a merge toată ziua la manichiură şi pedichiură, deşi au nevoie şi de asta pentru sufletul lor. Soţiile voastre stau acasă pentru copilul vostru.

Poate nu aveți bunici, poate nu vă permiteți o bonă, poate nu vreți să aveți una. Poate nu vreţi să îl daţi la creşă. Fiecare îşi ştie motivele. Dar alegerea a avut în vedere cel mai important lucru: de a avea grijă de copil.

CREŞTEREA UNUI COPIL, MUNCĂ ÎN ECHIPĂ ŞI CONTINUĂ

Sigur că e minunat să faci asta, dar nu înseamnă că e uşor. Nu uitaţi că în timp ce le cântăm, trebuie să tăiem şi ceapa pentru ciorbă sau să batem un ou pentru pastele din cuptor. Nu uitaţi că în timp ce facem trasee cu maşinuţe pe canapea, mai împachetăm un chilot şi un prosop. Nu uitaţi că, în timp ce auzim aproape non-stop mami, mami, mami, mai trebuie să dăm cu aspiratorul sau să măturăm frunzele de pe terasă.

Şi nu uitați că jobul acesta nu se termină la 6-7 seara. E continuu şi pe viață.

De aceea, cel mai bine e să fiți o echipă!

Să fii părinte e frumos, dar e tare greu.

Nu e uşor nici pentru cel ce lucrează, nici pentru cel ce rămâne acasă.

Ar fi bine să nu ne reproşăm unii altora că nu aducem bani suficienţi, ci să vedem, împreună, cum putem face să ne fie mai bine. 

Să comunicăm mai bine.

Să ne ajutăm mai mult.

Nu le faceţi să se simtă prost că stau acasă, temporar. Poate munca voastră se vede lunar, în cont. Dar şi munca noastră e zi de zi în dulap, frigider, unghii tăiate, uniformă călcată, copii fericiţi, crescuţi armonios, cu blândeţe, iubire şi echilibru.

Jobul nostru e la fel de important ca al vostru.

Sau poate chiar mai important.

Iar munca noastră cu a voastră, munca noastră împreună se va vedea în timp, în dezvoltarea armonioasă a copilui nostru.

Cu prietenie,

Alexandra

 

 

 

Please follow and like us:
0
fb-share-icon0
Tweet 0
Pin Share0

Share

Căutare

Galerie

Sunt jurnalist, blogger şi mama a doi băieți, Luc, un zvăpăiat de 5 ani, cu ochi-pelin şi gene lungi, şi a lui Alec, un delicios de un an, cu ochi-azur. Sunt o mamă care a strâns tot norocul din cele patru puncte cardinale la pieptul ei.

Sunt Alexandra Lopotaru şi vă invit în cea mai minunată parte din viața mea: în viața de părinte 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.