Copilul meu stătea cu capul rezemat de geam și privea țurțurii agățați de balustradă, ce se întinseseră parcă la horă. Era uimit de cât de mulți sunt, iar eu eram uimită de cât de mult îl pot iubi. Am deschis puțin ușa, cât să intre mirosul de gheață și să ne umplem plămânii cu recele din aer. Să ne spălăm și să ne aerisim inimile, parcă prea mult izolate de oase și straturi de piele. Am tras puternic pe nări esență de ger și, deodată, mi-am dat seama că eu nu am mai folosit parfum decât de trei ori în ultimii doi ani. Că nu am mai avut nevoie de când îl am pe Luc în preajmă. Că prefer să îi simt mireasma lui pură, fără să mă împiedice vreun Hermes, iar el să îmi cunoască mirosul și cu ochii închiși.
Ce m-aș fi făcut eu fără el? m-am întrebat, în timp ce i-am pus un țurțure în palmă. În timp ce a început să îl testeze cu limba și să râdă cât e de rece. M-aș fi descurcat, mi-am răspuns singură. Aș fi fost fericită în bula mea necunoscătoare, mi-aș fi continuat existența într-un mod firesc, fără să am habar de acest viitor, care îmi e acum prezent. Care îmi este acum apă și aer.
Cine mă cunoaște, știe că am fost dintotdeauna puerilă, ușor iresponsabilă, cu capul în toți norii și cum, necum, m-am descurcat să fiu un copil mare până când m-am măritat. Nici în timpul sarcinii nu m-am schimbat grozav. Vă spun, erau ceasuri în care nici nu realizam că sunt însărcinată. Nu conștientizam, dar nu pentru că nu voiam copil. Nu, nu. Ci pentru că eram adânc fixată, cu o ancoră, într-o nuvelă în care eroul se încăpățâna să crească. Cred că v-am mai spus, dar nu mă vedeam măritată, darămite cu un copil.
Îmi plăcea anteviața mea, aș fi de-a dreptul fățarnică să nu recunosc asta, în care aveam un un job la care mă duceam cu drag. Aveam un iubit îndrăgostit de munte şi care mă târa – la modul drăguț – în natură, cu care am şi plecat în lume trei luni, în India și Nepal, şi cu care aveam de gând să mai colind. Chiar ne făcuserăm un alt plan de trei luni hai-hui, tot în Asia. Aveam prieteni cu care mă distram nebuneşte, aveam timp să citesc, să merg la sală şi la bibliotecă, să învăț, să ajut, să cresc.
Făceam destule înainte. Dar, nu ştiu cum să vă spun, odată cu Luc, am evoluat. Am adus pe lume un om cât brațul meu, care m-a compus din alte piese, m-a acoperit cu un alt “eu” diferit de cel ce era odinioară. M-a făcut să mă scutur de tot praful interior și să mă caut de forțe pe care nu credeam să le am. De sentimente de care nu aveam habar să se odihnească în mine. De unde să fi știut eu că sunt capabilă să primesc și să ofer atâta iubire? Pentru că – și cred că am mai scris de sute de ori – odată cu Luc, eu m-am reîndrăgostit. Am dat peste o dragoste copleșitoare și greu de înțeles. Atât de mare, încât, uneori, ca să îmi eliberez energia, mă strâng pe mine în brațe și nu pe el, să nu îl doară strânsoarea.
Aș fi putut să trăiesc fără să fiu mamă, dar aș fi pierdut tot ce am mai scump acum pe lume. Da, aș fi putut să exist fără să fiu mamă, dar nu aș fi știut că în prezența lui pot fi un alt om, parcă – îndrăznesc să zic – mai bun. Aș fi putut să trăiesc fără să fiu mamă, dar nu m-aș fi cunoscut niciodată cu adevărat.
Poza: arhivă personală
Cu prietenie,
Alexandra
0
0
0
0
