Mă jucam de-a v-ați ascunselea sau pitulușu, cum îi spunem noi, cu copilul meu şi trebuia să găsim amândoi ursul de pluș, care e de trei ori mai mare decât el și pe care eu îl ascunsesem. Și cum număram împreună până la zece, amândoi pe burtă pe canapea, m-am apropiat intenționat de Luc, la o palmă, într-atât încât să ne privim ochi în ochi și să îi simt respirația.
Știam că dacă mă apropii, mă ia în brațe. Știam că dacă stăm pe burtă, unul lângă altul, e imposibil să nu pună o mânuță pe fața mea, pe gâtul meu, să îmi scoată cu mânuța vreun fir de păr din gură, ba chiar să vină el în și peste mine, ca atâtea alte dăți. Și, în timp îl fixam și adulam cu ochii, mi-am dat seama că el nu știe că eu mă apropii de el dinadins. Habar nu are că mă târăsc pe burtă, închid ochii și aștept o îmbrățișare, în timp ce numărăm amândoi până la zece. Habar nu are el cât iubesc acele zece secunde, în care suntem amândoi o echipă. Habar nu are el ce gândesc eu, așa cum, în general, copiii nu au habar de tot prin ce trec părinții lor.
Copiii nu au habar cât am stat noi în fund pe noptieră sau pe marginea patului, în nopțile cu febră, tuse şi muci.
Copiii nu au habar că fugeam şi lăsam ciorba pe foc când se trezeau şi începeau să plângă, doar ca să îi consolăm, ca apoi să găsim oala carbonizată.
Copiii noștri nu au habar câte vise, planuri şi dorințe le şopteam când erau cât o măslină în burtică.
Nu au habar că noi numărăm crăpăturile din tavan și ne întrebăm ce să mai punem a doua zi pe masă, în timp ce ei dorm și mai mustăcesc în somn.
Nu au habar când suferim, când ne certăm cu soțul, când dormim separat tocmai pentru a nu isca vreo ceartă sau când plângem în noi, în pernă, doar ca ei să nu ne vadă.
Nu au habar cât tânjim după dragostea lor, cât încercăm să le intrăm în grații tocmai pentru a primi o sărutare sau un zâmbet. Că jucăm pitulușu doar ca să își pună mânuța pe umărul nostru.
Nu au habar că, în timp ce fac un puzzle pe covor, noi îi studiem şi ni se umflă inima printre coaste cât un pepene de bucurie şi mândrie doar pentru că există.
Nu au habar că ne străduim să nu ne pufnească râsul atunci când îi certăm sau dojenim că bagă mână în veceu sau papucul cu nămol în gură.
Nu au habar cât ne înțeapă neînțelegerile noastre, cât ne dor lacrimile sau cuvintele lor. Cel puțin în cazul meu, când îmi mai spune “peacă”, parcă mă trăsnește o stâncă și mă scurtcircuitează.
Ei nu au habar câte temeri, nostalgii sau bucurii ne trec, în același timp, în aceeaşi secundă, prin corp, când realizăm cât de repede cresc.
Nu au habar că uneori, când le zâmbim, ne uităm la ceas să vedem dacă e ora prânzului şi apoi ne simțim vinovate.
Nu au habar cât de adânc o să ne lovească durerea când nu vor mai vrea să îi ținem de mână pe stradă.
Nu au habar cât ni se va strânge inima, cât ni se va tăia respirația și cât o să ne încovoiem când îi vom lăsa la grădiniță, la bunici sau în tabere. Până nu o să îi vedem acasă, presiunea și jena din gât și stomac nu vor dispărea.
Nu au habar că, atunci când ne vor reproşa că nu facem vreun lucru bun, noi ne vom reproşa de sute de ori.
Copiii nu au habar cât ne dorim să se mai pună şi ei în locul nostru, să ne înțeleagă deciziile, aşa cum noi ne punem în șoșonii lor de atâtea ori.
Dar pe cât de imposibil, pe atât de normal este să fie astfel. Noi am fost copii, ei încă nu cunosc statutul de părinte. Oricât am vrea ca înțelegerea deplină, totală, din partea lor, să vină mai repede, ea nu are cum. Dacă ne uităm în urmă, nici noi nu am priceput toate deciziile părinților noștri. Cel puțin, eu nu. Abia acum înțeleg de ce îmi reproşa mama cu supărare în glas că uitam să îi mai sun. Abia acum înțeleg de ce mă ruga să le dau un semn când ajung cu bine la vreo destinație. Abia acum înțeleg de ce tata îmi scrie imediat cum mă vede activă pe Facebook. Abia acum înțeleg de ce plângea mama când ne certam și îmi spunea “o să veniți la rând”.
Și iată că am venit. Și eu, și voi. Iar tot ceea ce putem face este să nu ne mai consumăm când copiii nu ne înțeleg. Să conștientizăm că nu pot, nu că nu vor. Putem doar să înghițim gâlma din gât, să îi iubim și să îi ajutăm să își găsească poteca în continuare. Pentru că va veni momentul în care așteptarea va merita. Va veni momentul în care, la rândul lor cu copii în cârcă, vor spune ce vom fi vrut să auzim de o viață: “Abia acum te înțeleg, mama!”
Exact ce i-am spus şi eu mamei mele.
Poza: Simona Andreea Bădoiu
Cu prietenie,
Alexandra
0
0
0
0
