Mai lasă telefonul din mână! Tu, tu, nu copilul!

-Tati, tati, hai să îți arăt ceva, striga un băiețel de vreo cinci-şase anişori pe holul unui spital pediatric.

-Lasă-mă, că am treabă, nu vezi?!, l-a repezit taică-su, care avea un telefon la ureche -vorbind pesemne cu cineva- şi un altul în mână, jucând un fel de Candy Crush.

Am fost martora acelei scene acum câteva săptămâni, când a trebuit să îl vaccinăm pe Luc. Am fost martora acelui băiețel care s-a îndepărtat trist, cu bărbia lăsată, spre celălalt colț al holului, strigând tare în sinea mea “Arată-mi mie! Arată-mi mie!”, doar-doar s-o înveseli. Îmi venea să îi trag o geantă în cap lui taică-su de până şi Jackie Chan ar fi fost mândru de mine, dar nu am avut eu curajul ăla. În schimb, scena m-a pus grav pe gânduri şi, încet-încet, mi-am dat seama că aş putea ajunge cu succes ca acel tată în câțiva ani dacă nu încep să fac schimbări.

Am tot văzut că în spațiul public se discută foarte mult despre influența tehnologiei asupra copiilor, despre riscurile la care se expun prin exagerare şi despre faptul că îi determină să fie mai mult pasivi decât activi în relațiile interumane. Perfect de acord. Însă, pare-mi-se mie, uităm să ne uităm în oglindă şi, voit sau nu, ignorăm o problemă evidentă: şi noi, părinții, suntem la fel.

Nu vă spun de câte ori nu am văzut mămici în parc, cu nasul în telefon, care nu răspundeau decât la a treia sau la a patra strigare a copiilor lor. Nu vă spun de câte ori nu am văzut părinți stând pe rețelele de socializare, verificând de la minut la minut notificările, în loc să fie atenți şi să îşi asculte copiii. Şi ştiu asta că aşa mai fac (făceam) şi eu. Aşa cum fumătorii îşi scot pachetul de țigări să fumeze, aşa îmi scoteam eu telefonul să îmi verific notificările de pe blog, să mai răspund mesajelor primite şi să mai scriu vreun articol. Fix când mă jucam cu Luc, mă lovea inspirația şi trebuia să notez rapid cuvintele să nu le uit. Unde? În telefon.

Până într-o zi când copilul meu s-a lovit destul de rău. Credeam că am atenție distributivă şi că pot să îl urmăresc cu coada ochiului, dar m-am înşelat. Iar eu ce făceam? Scriam un text. Sigur, se poate lovi şi s-a lovit şi cu mine de față, dar, dacă pot să reduc acest risc printr-o atenție sporită, de ce să nu o fac?

Am citit un articol aici trimis de o prietenă, prin care se menționa că, deşi numărul femeilor pe piața muncii a crescut enorm, surprinzător ele petrec mai mult timp acasă, cu copiii, decât o făceau în trecut. Ceea ce este grozav. Doar că, se pare, engagementul dintre părinte şi copil este mai slab. Implicarea activă, afectivă, a părinților în viața prichindeilor este mai redusă. Se pare că părinții sunt prezenți fizic, dar, din punct de vedere emoțional, sunt mai puțin implicați şi “suferă” (dacă se poate spune asta) de ceea ce experții numesc atenție parțială continuă. Iar telefonul este printre principalele distrageri.

Prin urmare, ei ne atenționează că pot apărea probleme atunci când sistemul de reacție emoțională rezonantă dintre adulți și copii, atât de esențial dezvoltării timpurii, este întrerupt de câte un SMS sau o notificare pe care trebuie să îl/o verificăm.

Așa că, dacă vi s-a părut că sunt mai absentă în online în ultimul timp, să știți că am fost mult mai implicată în realitate. Încerc să stau mai puțin spre deloc pe telefon în preajma lui Luc și să recuperez când doarme sau când stă cu Andrei sau cu ai mei. Fiindcă, oricât de dramatic ar suna, prefer să mă pierd de voi decât de copilul meu.

Sursa foto: Unsplash

 

Cu prietenie,

Alexandra