Update: astăzi, 17 aprilie 2020, aproape la un an de când am scris textul de mai jos, petrecem Paştele doar noi trei, departe, pentru a doua oară, de Voineasa. Dacă anul trecut eram în Japonia şi ai mei au venit taman până acolo, să nu îl facem singuri, astăzi, la 3 ore distanță, nu ne putem vedea din cauza pandemiei. Dar nu suntem singuri. Ne avem unii pe alții

***

Mă cuprind emoțiile copilăriei când îl văd pe Luc cum doarme, liniştit. Când conştientizez că mai sunt câteva ore şi umează să vină bunicii lui, părinții mei, taman în Tokyo, la Capătul Pământului. Să facem Paştele împreună, aici, în țara cea mai apropiată de Soare. Cred că niciodată nu am lipsit din Voineasa de Paşti. Eu, darămite ai mei.

Deşi sunt aici, mă văd foarte clar printre mieii lui tataie şi mamaie. Mă închipui în casa lor, unde am crescut atâta timp, de parcă a fost astă după-masă. Mă şi văd bosumflată că am căzut în genunchi în bălegar şi mi-am murdărit pantalonii mei galbeni, mândri, cu “bozânare”, primiți de la o vecină. Mă şi văd cu o bucată de fân în mână, în grădina mai mică, încercând să ademenesc un miel, să îi ating blana țigaie.

A fost odată un Paşte când bătrânii mei dragi au avut multe oi, aşa că, de la sine înțeles, au avut şi mulți miei. Unii erau albi, alții erau negri, dar cel mai des ieşeau “oacheşi”, adică precum un urs panda: albi cu negru la ochi şi la picioruşe. Alergam de la unul la altul şi încercam să îi prind. Ei, şi una dintre oi a avut “gemeni”, un fenomen destul de rar, unde – nu ştiu să vă spun de ce – cel mai mic nu primeşte suficient lapte de la mamă şi are nevoie de ajutor. Aşa că, mamaie l-a luat în casă şi l-a hrănit cu biberonul, cu lapte de vacă. Îl ținea sub sobă, într-o cutie de carton, apoi numai în şorț, în brațe. Nu se mai dezlipea de el. Şi nici noi, eu, frate-meu şi doi verişori, când rămâneam la ei. Şi mielul ăsta ne devenise atât de drag, că nu l-au mai făcut drob. Iar eu am țopăit de bucurie, fiindcă uram, încă de pe atunci, „sacrificarea” lor. Oi nu mai avem de vreo câțiva ani, iar un miel nu am mângâiat demult.

A fost odată un Paşte când mamaie a făcut 12 cozonaci într-o zi. Unu l-a păstrat pentru ea şi tataie, iar restul – la copii, nepoți şi vecini. Îmi amintesc perfect cum am pândit-o prin crăpătura uşii de la bucătărie, încăpere ce noaptea devenea dormitor, şi cum frământa la aluat. Îl răsucea pe toate părțile într-un lighean albastru, apoi îl lăsa la crescut pe sobă. Noi ne cocoțam şi furam din cocă, până ne prindea. „O să vi se lipească de mațe”, ne spunea. Turna apoi în tăvi, ungea cu ou şi alinia cozonacii pe două „rânde” în cuptorul de lut din curte, punând o tablă pe post de uşă. Până îi verifica mamaie cu andreaua, noi îi mirosiserăm de mii de ori. Cozonaci avem şi acum, de casă sau de la magazin. Dar mirosul acela de nuci coapte din fața cuptorului nu mai există. Nici mamaie.

A fost odată un Paşte când mi-a ars frate-meu bretonul şi sprâncenele cu lumânarea, la Prohod. Când înconjuram Biserica pe ploaie, când ne ascundeam printre morminte, când aşteptam cuminți să treacă Postul şi să mâncăm toate rulourile cu vanilie şi zahăr pudră. Când am primit un ou de lemn şi am trişat la „ciocănitul ouălor”, cum zic ai mei. Sau când, a doua zi de Paşti, făceam turul Voinesei, de la rudele din vale până la cele din deal.

A fost odată un Paşte când, la 12 noaptea, preotul a ieşit cu Lumină şi a început să cânte de mi-au stat respirațiile pe limbă. Nu mişcam, nu gândeam, doar simțeam puterea Sărbătorii. Şi coboram de pe deal, unde era cocoțată Biserica noastră, cu degetele căuş, să nu se stingă lumânarea. Până acasă, mergeam țanțoş, unde o înfigeam, aprinsă, într-un pahar cu mălai.

A fost odată un Paşte de care îmi e dor. Şi nu pentru că nu mai pot mângâia miei. Nu pentru că nu mai pot face cozonaci, nu mai pot „ciocăni” ouă sau nu mai pot simți vibrația de altădată. Ci pentru că nu pot apăsa pe „repeat” şi nu pot pune caseta bine, să o vizualizez când am chef. Pentru că, oricât de frumos este acum, copilăria a fost minunată. Pentru că sentimentele pure, care îmi dădeau pene să zbor, care mă făceau să văd şi bălegarul frumos, nu le mai găsesc de atunci.

A fost odată un Paşte de care îmi e dor. Mai ales de oameni dragi, care nu mai sunt decât în amintire.

Poza: Alin Ştefan

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul A fost odată un Paşte apare prima dată în Bebelonia.ro.

“Moment dat”- ul acesta s-a nimerit să fie în weekendul curent şi, din comoditate, am ales cea mai apropiată destinație internațională de Tokyo, undeva la două ore de zbor. Următoarea ar fi fost Taiwan, dar timpul de zbor era dublu. Dacă am fi stat mai mult, poate am fi luat-o în considerare, dar pentru trei nopți am ales Coreea de Sud.

În orice caz, tot mult am făcut, de când am ieşit pe uşa noastră şi până am ajuns aici, la hotel, fiindcă s-au strâns zece ore. Aeroporturile sunt departe tare şi am schimbat taxi, tren, autobuz, avion, iar autobuz. Luc însă a fost din nou exemplar, nu ne-a venit să credem cât de liniştit a stat tot timpul (sigur, şi faptul că există doamna “țiți” ajută enorm).

Tot ce ştiam despre coreeni e că sunt printre cei mai buni în materie de tehnologie, jocuri pe calculator şi, nu în ultimul rând, în materie de beauty, o industrie care valora acum doi ani 13 miliarde USD. Punctele-cheie din domeniu sunt cremele cu extract de melci şi terapiile anti-îmbătrânire cu celule stem.

Dar chiar ieri am aflat un lucru ce mi-a dat un mic handicap, un sentiment că încep cu prejudecăți: Coreea de Sud este țara în care caracatițele se pot mânca şi de vii. Nu neapărat crude, cum am văzut în alte părți. Ci le pot înghiți cu totul – dacă sunt mici – sau sunt ucise şi tentaculele sunt servite imediat, tentacule care încă mai mişcă în farfurie din cauza unui exces de activitate nervoasă în ele. Ei, şi pe lângă faptul că mi se pare neobişnuită această practică (ba chiar sadică, la cele mici) este şi periculoasă. Dacă nu eşti atent, tentacula ți se poate lipi în gât şi te poți sufoca.

Nu ştiu ce părere aveți voi, dar pe mine mă uimeşte. Şi nu în cel mai plăcut mod. Sigur, ăsta e doar un mic aspect, doar o mică bucățică dintr-un tot foarte complex şi nu poți stigmatiza întreaga țară după el. O să încerc să caut şi lucruri frumoase, să vi le împărtăşesc şi vouă. Până acum, am explorat doar cartierul nostru Gangnam şi mi s-a părut drăguț, deşi nu este la fel de curat pe străzi ca în Tokyo. Asta am observat la prima vedere. Vedem şi zilele de vin.

Ca logistică, dacă se nimereşte să călătoriți aici, să ştiți că Google Maps nu merge bine decât pentru transport public. Dacă vrei să mergi cu bicicleta sau pe jos, pe străduțe, nu te poți baza pe Google Maps, pentru că nu arată cu precizie. Din câte am citit, sunt foarte atenți să nu ofere informații prețioase vecinilor din Nord, din cauza tensiunilor dintre țări. În schimb, poți utiliza diferite hărți locale sau de la metrou.

Vă las câteva poze surprinse azi:

Până atunci, dacă aveți voi curiozități, le aştept.

PS: nu, nu este ca în Coreea de Nord, că tot m-a întrebat o prietenă.

Cu drag,

Alexandra

Articolul Salutări din Seul, Coreea de Sud apare prima dată în Bebelonia.ro.

Astfel, în cazul meu, magia a venit mai târziu. Câteva săptămâni mai târziu. Cred că după ce ataşarea la sân nu a mai fost dureroasă, după ce nu am mai strâns de dinți, după ce nu am mai numărat în gând şi după ce mi-am dat seama că sunt, într-adevăr, în alt capitol. Dar când a venit, m-am speriat de intensitatea ei. Abia atunci am simțit că nu am loc în casă, în buzunare, am simțit că nu încap eu în mine de atâte emoții.

Ei, şi astfel de trăire m-a vizitat ieri. Cel puțin la fel de intensă, dacă nu mai zguduitoare. Parcă atât de mare, că o simțeam ca pe un soi de durere surdă. Imaginați-vă, paradoxal, o fericire care apasă pe piept până plângi. O fericire dată doar de câteva silabe rostite de copilul tău.

Mă pusesem în genunchi lângă Luc, să fiu la înălțimea lui şi îi argumentam de ce ar fi bine să ieşim în parc. Chiar nu făceam nimic deosebit. Îi promiteam că, dacă avea să mă lase să îl îmbrac, aveam să alergăm, să facem baloane, să ne dăm pe tobogan amândoi. De obicei nu cedează decât după o oră de rugăminți, urăşte schimbatul, dar ceva l-a făcut să zâmbească. M-a luat de mână, m-a tras lângă uşă şi m-a îmbrățişat.

-Te ubec, mami!

Aşa mi-a spus, vă jur. Şi acum când scriu, îmi simt inima cu piele de găină pe ea. Şi acum mi se umezesc ochii. Şi acum mi se pare cel mai frumos lucru pe care mi l-a zis vreodată cineva. Nici când mi-a spus Andrei, soțul meu, prima oară nu am exaltat în acest fel. Ba chiar, la el m-am speriat, că eram în clasa a şaptea. Dar la Luc, mi-am lăsat ploaia din ochi să curgă.

Şi m-am gândit la toți cei care nu au avut parte de o asemenea emoție. Sigur, au avut altele, dar pe asta nu. M-am gândit la toți cei care şi-au ascuns sau şi-au limitat afecțiunea, fiindcă aşa credeau că este mai bine. Fiindcă ştiau că trebuie să pupi copilul doar în somn.

Şi m-am gândit la ai mei, la ce au ratat. La cum Alexandra mică nu le-a spus niciodată asta. Era aproape imposibil, căci abia la 21 de ani i-au zis părinții că o iubesc. Şi la plural, pentru că nu avea cum să vină uşor, de la sine. “Nu uita că te iubim”, mi-a zis mama. A fost ciudat, ştiu şi ei asta. Eram conştientă că mă iubesc, desigur, dar era straniu de plăcut să o şi auzi. Acum, ne străduim să recuperăm vorbele pierdute, dar recunosc că nu este atât de uşor.

Pe când cu Luc, este firesc. Zilnic îi spun. Zilnic îmi răspunde. Dar abia ieri, pentru întâia oară, mi-a zis singur. Şi am înghețat, m-am topit şi m-am reîncarnat la loc în câteva bătăi de inimă. Fericiri, bucurii avem de când ne cunoaştem. Se întrec mereu între ele. Dar ca asta, chiar nu îmi amintesc.

Pe cuvânt, chiar nu credeam să existe o asemenea fericire, pe cât de întinsă, pe atât de înaltă, când copilul îți spune, pentru întâia oară, că te iubeşte. Poate doar când îți va mai spune la bătrânețe.

Poza: Yuta Aoki

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Când copilul îți spune, pentru întâia oară, că te iubește apare prima dată în Bebelonia.ro.

-Ah, e băieţel. I se vede ţuţuroiul între picioare, a spus medicul, în timp ce fixa aparatul pe burtică mai bine. Vedeţi?

Ce-i drept, cred că observai şi de pe Pluto, acel “ţuţuroi” fiind clar şi descifrabil. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă uit la Andrei, care stătea cuminte pe scaun, în spatele doctorului. Şi nu exagerez cu nimic când vă spun că ochii i se aprinseseră ca girofarul, iar gura i se schimonosise într-un zâmbet imens de popândău, dând de înţeles că dorinţa îi fusese îndeplinită.

Deşi Andrei mereu, dar mereu îmi spunea că pentru el nu contează sexul, stiam ca ar fi vrut un mic tovarăș masculin de joacă, pe care să îl crească în spiritul muntelui, căţăratului, astronomiei, biliardului, șahului, sportului și în spiritul tuturor pasiunilor lui. Și nu vreau să credeți că sunt misogină sau să dau de înţeles că o fată nu ar fi interesată de cele de mai sus. Nu, nu. Că doar și eu am trecut prin ele (multe de dragul soțului!). Doar că, având în minte exemplul de legătură dintre el și tatăl lui, de experiență și de timp petrecut împreună “ca băieţii”, cred că îi era mai la îndemână să se transpună ca părinte.   

Ei, şi uite aşa, am aflat că o să am un Luca-Ştefan. Un Luc. Nume pe care oricum l-am ales cu greu, pentru că în mintea mea nu se potrivea nimic cu numele de familie al soţului, Cioboată. Şi, drept să vă spun, acum nu mai pot, nu mai am cum și îmi e de-a dreptul imposibil să îmi imaginez un alt copil. Chiar și un alt băiețel, darămite o fetiță. Eu, mamă de fetiță? Greu de crezut acum.

Așa că Universul a știut mai bine. A știut ce bucățică lipsește din noi, a știut ce piesă de puzzle mai trebuie lipită și a știut cum să dea formă iubirii noastre. Ne-am pricopsit cu cel mai știrb și drăgălaș râs, pe care îl aud și când nu e în preajmă. Ne-am pricopsit cu cei mai pelini și mai pătrunzători ochi, pe care îi văd și când mă învârt, uitându-mă în tavan. Avem acasă cele mai întinse gene, cele mai rotunde degete de la picioare, cele mai satinate mânuțe și cel mai pur și limpede sfert de om. Ne-am pricopsit cu un băiețel după chipul și asemănarea noastră, care ne va uni până vor pica toate stelele de sus.

Și știu că oricine și orice ar fi fost l-am fi iubit la fel. Știu asta. Dar nu pot să nu mulțumesc zilnic, ori de câte ori respir, că îl avem chiar și tocmai pe Luc.

Poza: Yuta Aoki

PS: articolul este fix de anul trecut, dar l-am asezonat cu poza asta, făcută în weekendul trecut, în Tokyo, de Sakura

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Mamă de băiat apare prima dată în Bebelonia.ro.

Și am să vă dau un exemplu banal, din cartierul nostru. Ieri dimineață, când afară erau 13-14 grade, ne-am dus în unul dintre cele mai frumoase şi mai mari parcuri din împrejur, Shinagawa. Parcul e destul de mare şi nici acum nu l-am văzut chiar pe tot. Ei, şi aici, într-un fel de pădure improvizată, au instalat un sistem de aventură. Imită efectiv mersul în natură cu cortul, unde copiii învață tehnici de supraviețuire, sapă șanțuri pentru apă și se înnămolesc de jos până sus. Am mai scris și astă-vară despre el și, deși eram atunci uimită, înțelegeam nevoia lor de a se răcori și a scăpa de căldură. Dar vă spun, nu am crezut că funcționează și acum, când până și pe ei îi mai vezi cu câte o geacă sau palton. Nu m-am gândit că și acum își lasă copiii să se joace în apă rece, în scutec, când eu mă zgribulesc când mai suflă vreo adiere.

Pe scurt, în acest mic parc de aventură public, pe care îl coordonează un ONG la inițiativa celor care guvernează sectorul, copiii:

*bat în oale

* învață să taie lemne

* învață să bată cuie

* învață să construiască diverse jocuri creative sau căsuțe pentru păsări

*se tăvălesc în noroi (având sisteme speciale care imită ploaia)

*fac foc şi coc bezele și cartofi

*se suie pe sfori şi panouri de cățărat

*se dau în leagăne din sfori

*se spală în butoi cu apă încălzită cu lemne

*citesc

*Stau în cort (doar pe timpul zilei, înțeleg)

Vă las mai jos poze de ieri, când ne-am jucat și noi cu ei (în apă nu am intrat niciunul), dar şi cele de astă-vară, când am văzut prima oară parcul. Îmi doresc să facem și noi așa ceva acasă. Îmi doresc mult.

IERI, între 13 şi 14 grade:

VARA TRECUTĂ:

Genial, nu? Așteptăm căldura să ne încumetăm și noi. Amândoi.

Pozele: arhivă personală (deși am acceptul lor să pun poze de la depărtare, am blurat chipurile copiilor unde mi s-a părut că era cazul, că așa am simțit)

Cu prietenie,
Alexandra

Articolul Cum îşi călesc japonezii copiii în parcuri publice de aventură apare prima dată în Bebelonia.ro.

Cu toate astea, de doi ani, mintea mi s-a scurtcircuitat. De când un omuleț cu gene întoarse s-a desprins de mine şi a clipit, de când dormim toți trei împreună, mi-am găsit cel mai tihnit, blând și îmbietor colțișor din tot Universul ăsta. Nu vorbesc de o plajă exotică, fină, cu apă ca safirul sau de o piscină, în junglă, cu cocktail-ul în brațe. Nu mă refer la un vârf de munte în care poți respira viață sau la o pajiște plină cu păpădii sau bujor în care să leneveşti citind. Nu pun pe listă nici măcar Japonia, cea mai uimitoare țară dintre toate pe care le-am călcat şi în care ne aflăm acum. Nu pun pe listă nici cireşii ei înfloriți, care se uită în râu. Nu. Cel mai frumos loc de pe pământul ăsta este la nasul meu. Este ORIUNDE, dar la mijloc, între băieții mei. Între soț şi copil. Ironic, nu?

Dacă ar fi să aleg unul dintre cele mai frumoase momente ale unei zilei, aş arăta, paradoxal, cu degetul spre seară. Chiar înainte de somnul de noapte, în care îl punem pe Luc la mijloc, citim o poveste şi adormim. Mă rog, adorm ei doi, iar eu îi privesc şi mai scriu pentru blog. Momentul culminant apare însă, de obicei, între una sau două ore, când Luc se foieşte şi mă traversează.

În somn, trece peste mine (şi aşa face cam toată noaptea, când în stânga, când în dreapta), îl alăptez puțin şi mă lasă pe mine în mijloc. Îmi pun picioarele pe Andrei, o mână pe spatele lui Luc şi, în acel moment, mă încarc de fericire absolută. În acel moment de liniște, pace, pe care numai eu îl cunosc, mă războiesc cu toți filozofii şi le spun că asta este Nirvana adevărată. Ăsta este apogeul unei vieți simple şi trecătoare, ăsta este momentul meu de răsplată pentru toate frustrările de peste tot şi nicăieri.

Într-un pat minuscul, pe canapea cu găuri, pe iarbă uscată, oriunde – dar neapărat între băieții mei – este, pentru mine, cel mai frumos loc de pe pământ. Şi pun pariu că aveți şi voi unul al vostru, secret, la fel de aproape. Chiar la nasul vostru.

PS: poza e făcută în seara asta la râul Meguro, unde poți observa Sakura (cireşii înfloriți) pe timpul nopții.

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Când cel mai frumos loc de pe pământ e la nasul nostru apare prima dată în Bebelonia.ro.

Accestea fiind clarificate, vă las mai jos două locuri în care am fost săptămâna trecută, cu o descriere succintă.

1. Grădinile Palatului Imperial

Împăratul și Împărăteasa Japoniei celebrează anul acesta 60 de ani de căsnicie și nu se cădea să nu îi vizităm. Sigur, nu am intrat în Palatul Imperial (înțeleg că este deschis publicului doar de câteva ori pe an), dar ne-am plimbat prin grădinile lui, situate chiar în centrul orașului. Le mai vizitaserăm o dată, anul trecut în mai, când erau toate florile înflorite și erau parcă un pic mai spectaculoase. Acum,  copacii abia înceapeau să înflorească, iar iarba era galbenă. Chiar și așa, îți vine să te ciupești când vezi cu câtă precizie este așezat fiecare bolovan, cu câtă migală sunt toaletați copacii, când constați că mici alei sunt pavate cu rumeguș, pentru a demontra – încă o dată – că este o țară 100% eco-friendly.

2. Ichiran, restaurantul unde mănânci singur, ca să te concentrezi pe gustul mâncării

După Grădini, am mers ușor pe străzi, timp de vreo 40 de minute (nu pun la socoteală 20 de minute pe care le-am dormit chiar peste drum de Grădini, într-un parc tare fain) și am ajuns la restaurantul în care am mâncat cel mai bun Ramen, mâncarea lor tradițională japoneză. Este un fel de supă cu tăiței și carne, condimentată în stil asiatic, cu sos de soia și miso.

Ichiran este un lanț de restaurante, de fapt, iar sloganul lor este Focus on taste. Astfel, se mănâncă individual, între trei pereți și ne îndeamnă să ne concentrăm doar pe mâncare. Pe bucătar îl vezi doar pe jumătate, până îți aduce Ramenul, apoi coboară un oblon și nu îl mai vezi deloc. O să înțelegeți despre ce vorbesc din pozele de mai jos.

Vă mai las o poză cu centrul orașului Tokyo, așa, de încheiere.

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Grădinile Palatului Imperial și restaurantul unde mănânci singur apare prima dată în Bebelonia.ro.

Azi-dimineață, în jurul orei 9.00, undeva la vreo 20 de minute după ce Andrei a plecat serviciu, a sunat interfonul. M-am mirat, că nimeni nu mai sunase până atunci, în afară de noi. M-am uitat pe ecran, că interfonul are cameră, și am văzut o mutră de om asiatic, acoperită pe jumătate cu o mască medicală. Am îngânat un “Yeees”, în sensul de “ce doriți?”, iar domnul mi-a răspuns scurt “Post Office”, ridicând un plic. L-am crezut, i-am dat drumul.

Luc trăgea de mine să îmi smulgă receptorul de la interfon și, când am dat de ochișorii lui, mi-a trecut prin cap să mă duc să încui. Și jos, și sus. La nici 3 minute, sună soneria. Mă uit pe vizor fugitiv şi îl văd pe domnul de mai devreme, fluturând plicul. “Post Office”, a strigat. Nu am răspuns, pentru că mi s-a părut straniu. De obicei, ei lasă corespondența jos, la intrare, în căsuțele poștale. Și cine să îmi trimită mie un plic în Tokyo și să știe unde stau? Și de ce să vină la ușa mea de la etajul 16, chiar după ce plecase soțul meu?

A mai sunat o dată, apoi a început să bată puternic. M-am speriat, eram doar eu și Luc în casă. Dar m-am apropiat de ușă și, de data asta, m-am uitat mai atent. Era îmbrăcat într-un costum mov închis, purta o căciulă neagră pe cap, masca albă, medicală, era sub nas și avea mănuși negre. Mănuși ne-gre. Le-am remarcat când am reperat plicul pe care îl tot mișca.

“Lăsați plicul aici, că nu vă deschid”, i-am spus. “Post Office, Post Office”, repeta. Îmi dădeam seama că degeaba bălmăjeam eu în engleză, că ei oricum nu prea ştiu. M-am uitat la telefon, să sun la recepție, că deja îmi era frică, dar Luc îl scosese din priză şi nici numărul nu îl mai ştiam. Am apucat să zic “police”, că m-am gândit că e universal, şi ce credeți că face? Încearcă uşa. A apăsat pe clanță, iar eu am înlemnit. A văzut că e încuiat şi a plecat.

Imediat, am început să tremur, să plâng şi l-am sunat pe Andrei să se întoarcă din drum. Îmi mulțumeam că am avut instinctul să încui. Îmi simțeam picioarele ca pe gheață, gata să alunec oricând, aşa că m-am aşezat pe covor, strângându-l pe Luc în brațe. Numai la el mă gândeam. Sigur, eu mai fusesem atacată o dată în clasa a noua. Îmi pusese un tip briceagul la gât să îi dau telefonul, iar eu nu am vrut. Mi-a dat un pumn, iar eu m-am prefăcut că sunt amețită, căzută pe iarbă. În timp ce se aplecase peste mine şi căuta telefonul în buzunarul de la geacă, am mijit ochii şi am încercat să îi dau un şut între picioare. Da, pe cuvânt! Aşa mică cum mă vedeți, asta am încercat să fac. Norocul meu că a auzit gălăgie şi a fugit. Dar nu mi-a fost frică.

Ei, dar acum, eram terminată. Nu mai era doar despre mine. Copilul meu ar fi putut să fie în pericol. Eram plină de teamă, furie, întrebări, iar soțul meu părea mai speriat şi îngrijorat decât mine. Era convins că cineva voia să ne facă rău. Că un poştaş nu vine la uşă şi nu poartă mănuşi negre, ci albe. Şi, mai ales, nu încearcă să intre în casă.

S-a dus la recepție să verifice camerele de supraveghere şi, în final, a elucidat misterul. Totul a fost un lanț de evenimente nefaste, mai mult sau mai puțin logice, pe care, poate, de teamă, nu le-am analizat cum trebuie. Se pare că domnul este poştaş, este cel care vine regulat, că îmbrăcămintea lui este uniforma standard, inclusiv mănuşile. Că masca o poartă pentru polenul de afară. Plicul nu era pentru mine, ci pentru cei care au stat înaintea noastră în apartament, pe care oricum nu l-a mai lăsat în căsuța poştală. Am găsit doar o înștiințare cu “nu a putut fi livrat”. Probabil trebuia semnătură şi de aceea a insistat. Se prea poate ca încercarea lui de a intra în casă să fie un comportament agreat cu ei. În orice caz, i-am rugat pe cei de la recepție să îi spună să nu mai facă asta niciodată. Plângere împotriva lui nu am făcut, dar, vă spun, mi-a dat sperietura vieții mele.

PS: cel care m-a atacat a făcut puşcărie.

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Sperietura vieții mele apare prima dată în Bebelonia.ro.

Iar weekendul acesta am avut parte de vreme OKish, așa că am colindat orașul. Cât am putut. Sâmbătă, am mers la Hamarikyu Gardens, un parc tipic japonez, pe care data trecută am încercat să îl vizităm de două ori, dar nu am apucat. Este plin de verdeață, îngrijit până la ultimul detaliu al copacilor și nu mă așteptam să fie altfel. Nu găsești nici măcar o gumă mestecată în vreun colț ascuns din toate colțurile posibile. Știu asta pentru că Luc nu a avut bunăvoința de a merge pe ruta principală, turistică, ci o lua mereu la sănătoasa off-road. Dar chiar și pe acolo iarba părea, pur și simplu, pieptănată.

Intrarea la Hamarikyu Gardens nu este gratuită, ci plătești 300 JPY de adult (aproape 3 dolari de persoană), iar în centrul grădinii găsești un teahouse, un loc unde te poți relaxa la un ceai autohton. Noi nu am stat, pentru că cineva nu a avut chef decât de alergat

Vă las câteva poze mai jos, să vedeți o bucățică înnorată:

Astăzi, duminică, trebuia să fi mers în alt parc mai îndepărtat, dar fiindcă – așa cum vă spuneam mai sus – nevoile copilului sunt deasupra dorințelor noastre (s-a trezit la 10!), ne-am rezumat la cartierul nostru. Sigur, îl cunoaștem în mare parte, dar am mers pe niște străduțe lăturalnice pe unde nu mai fusesem. Astăzi a fost soare și mergeam ca șopârlele după el.

Potrivit MAE, Tokyo este  cea mai mare conurbație de pe glob ca demografie, cu o populație de aproape 38 de milioane de locuitori (sau peste 41 milioane cu suburbiile).  Dacă ne referim strict la ceea ce japonezii numesc  „Tokyo Metropolis” (în japoneză Tokyo – to), atunci populația este de 12 milioane de locuitori care, chiar și așa, reprezintă mai mult decât jumătate din țara noastră. Ei, și cu un asemenea număr de locuitori, imaginați-vă că Tokyo este printre cele mai curate orașe din lume. Majoritatea mașinilor sunt electrice sau hibride, bicicletele sunt la putere, deșeurile reciclabile sunt reciclate, celelalte – arse chiar în interiorul orașului (în partea centrală, există 19 incineratoare înalte, din care nu iese pic de fum, ci doar abur, datorită noilor tehnologii), iar verdeață este peste tot. Vă spun, după ce a plouat la un moment dat și am inspirat puternic aerul, am avut impresia că sunt la munte. Eram de fapt pe o stradă oarecare a celei mai mari metropole din lume.

Ei, și azi am fost și mai surprinsă. Ajunsesem toți trei între niște blocuri unde nu se auzea nimic. Nici motocicletă, nici tren, nici cățel, nici copil, nimic. Singurul care făcea gălăgie era căruțul nostru. Vă las mai jos câteva poze de aici. Oamenii cred că erau prin case:

Dacă sunteți curioși de ceva anume, să îmi scrieți și vă arăt

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Unde am fost în weekend + poze din cartierul nostru apare prima dată în Bebelonia.ro.

-Ce faci, mami? l-am întrebat când am văzut că îşi pune urechea pe scoarța unui copac. Eram printr-un parc mai sălbatic şi ne plimbam prin pădurea lui.

-I-mi-ma, mi-a răspuns. Imima copac. Voia să îi asculte inima, aşa cum mi-o ascultase mie de atâtea ori. Aşa cum i-o ascultasem şi eu pe a lui de şi mai multe ori. Nu l-am întrerupt, ba chiar mi-am pus şi eu urechea pe trunchi.

Adesea, în momentele mele de rătăcire prin lanul de gânduri, mă opresc în dreptul amintirii cu mine însărcinată, cu un butoi pe post de abdomen. Mă opresc în fața amintirii cu Luc în dreptul stomacului meu. În spatele buricului, sub coaste, cu mâinile şi picioarele lovindu-mi rinichii şi ficatul. Când era la câteva palme de gât. Când putea să mă asculte din lăuntru, când putea să numere loviturile inimii mele. Când îmi auzea inima vorbind.

Cred că inimile noastre sună ca nişte maşini de frământat aluatul. Sau ca motoarele automobilelor. Se aud constant şi sacadat. La mari emoții, sângele aleargă prin vene şi le determină să accelereze, devenind parcă mai liniştitoare. Mai puternice, mai pregnante. Cred că inimile sunt unele dintre cele mai importante catalizatoare pentru întărirea conexiunii dintre mamă şi copil. Atât în viața intrauterină, cât şi apoi. Nu degeaba, imediat după naştere, bebeluşul pus pe pieptul mamei, în dreptul inimii, se linişteşte. Nu degeaba, copiii lăsați singuri în cameră (am văzut un video clip cu un astfel de experiment) încetează să mai plângă când în boxe se aud inimile mamelor lor. Aud o muzică pe care o ştiu dintotdeauna.

Mie mi se pare incredibil cum Luc îmi ştie inima mai bine decât mine. Mi-a ascultat-o sub toate formele ei, glăsuind toate emoțiile ce m-au trecut. Mi-a ascultat-o cum bătea când râdeam, cum bătea când plângeam, cum se învolbura când mă enervam sau cum se liniştea când îi vorbeam lui.

Inima mi-a protejat copilul de când s-a înfăptuit el. I-a liniştit, i-a cântat, l-a strigat, i-a descris, în aceleaşi silabe, legătura dintre noi.

Bătaia inimii mele a fost primul sunet pe care Luc l-a auzit. Nu vocea mea, nu muzica lui Mozart pe care i-o puneam adesea, nu baritonul lui Andrei. Inima mea a fost acolo pentru el.

Şi vreau să îi arăt că va fi întotdeauna. “Mai ascultă-mi inima un pic”, îi spun, “ca să nu o uiți de tot”, cuprinzându-l apoi cu brațele. Iar el…el se supune împlinit şi îmi zâmbeşte complice. Un zâmbet care pare să răspundă: “Stai liniştită, mama! Ştiu cum bate şi cu ochii închişi”.

Poza: arhivă personală, Tokyo

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Mai ascultă-mi inima un pic… apare prima dată în Bebelonia.ro.