Astăzi am crezut că mor. De fapt, astăzi mi-am dat seama cât de mult vreau să trăiesc. Dintr-o întâmplare cu multe coincidențe și legături dubioase, mintea mea a făcut socotelile și a dedus că, dacă nu aș fi încuiat ușa, nu aș mai fi putut scrie astăzi aici nimic. Să vă explic, pe scurt. Că pe lung, drept să vă spun, nu îmi arde.
Azi-dimineață, în jurul orei 9.00, undeva la vreo 20 de minute după ce Andrei a plecat serviciu, a sunat interfonul. M-am mirat, că nimeni nu mai sunase până atunci, în afară de noi. M-am uitat pe ecran, că interfonul are cameră, și am văzut o mutră de om asiatic, acoperită pe jumătate cu o mască medicală. Am îngânat un “Yeees”, în sensul de “ce doriți?”, iar domnul mi-a răspuns scurt “Post Office”, ridicând un plic. L-am crezut, i-am dat drumul.
Luc trăgea de mine să îmi smulgă receptorul de la interfon și, când am dat de ochișorii lui, mi-a trecut prin cap să mă duc să încui. Și jos, și sus. La nici 3 minute, sună soneria. Mă uit pe vizor fugitiv şi îl văd pe domnul de mai devreme, fluturând plicul. “Post Office”, a strigat. Nu am răspuns, pentru că mi s-a părut straniu. De obicei, ei lasă corespondența jos, la intrare, în căsuțele poștale. Și cine să îmi trimită mie un plic în Tokyo și să știe unde stau? Și de ce să vină la ușa mea de la etajul 16, chiar după ce plecase soțul meu?
A mai sunat o dată, apoi a început să bată puternic. M-am speriat, eram doar eu și Luc în casă. Dar m-am apropiat de ușă și, de data asta, m-am uitat mai atent. Era îmbrăcat într-un costum mov închis, purta o căciulă neagră pe cap, masca albă, medicală, era sub nas și avea mănuși negre. Mănuși ne-gre. Le-am remarcat când am reperat plicul pe care îl tot mișca.
“Lăsați plicul aici, că nu vă deschid”, i-am spus. “Post Office, Post Office”, repeta. Îmi dădeam seama că degeaba bălmăjeam eu în engleză, că ei oricum nu prea ştiu. M-am uitat la telefon, să sun la recepție, că deja îmi era frică, dar Luc îl scosese din priză şi nici numărul nu îl mai ştiam. Am apucat să zic “police”, că m-am gândit că e universal, şi ce credeți că face? Încearcă uşa. A apăsat pe clanță, iar eu am înlemnit. A văzut că e încuiat şi a plecat.
Imediat, am început să tremur, să plâng şi l-am sunat pe Andrei să se întoarcă din drum. Îmi mulțumeam că am avut instinctul să încui. Îmi simțeam picioarele ca pe gheață, gata să alunec oricând, aşa că m-am aşezat pe covor, strângându-l pe Luc în brațe. Numai la el mă gândeam. Sigur, eu mai fusesem atacată o dată în clasa a noua. Îmi pusese un tip briceagul la gât să îi dau telefonul, iar eu nu am vrut. Mi-a dat un pumn, iar eu m-am prefăcut că sunt amețită, căzută pe iarbă. În timp ce se aplecase peste mine şi căuta telefonul în buzunarul de la geacă, am mijit ochii şi am încercat să îi dau un şut între picioare. Da, pe cuvânt! Aşa mică cum mă vedeți, asta am încercat să fac. Norocul meu că a auzit gălăgie şi a fugit. Dar nu mi-a fost frică.
Ei, dar acum, eram terminată. Nu mai era doar despre mine. Copilul meu ar fi putut să fie în pericol. Eram plină de teamă, furie, întrebări, iar soțul meu părea mai speriat şi îngrijorat decât mine. Era convins că cineva voia să ne facă rău. Că un poştaş nu vine la uşă şi nu poartă mănuşi negre, ci albe. Şi, mai ales, nu încearcă să intre în casă.
S-a dus la recepție să verifice camerele de supraveghere şi, în final, a elucidat misterul. Totul a fost un lanț de evenimente nefaste, mai mult sau mai puțin logice, pe care, poate, de teamă, nu le-am analizat cum trebuie. Se pare că domnul este poştaş, este cel care vine regulat, că îmbrăcămintea lui este uniforma standard, inclusiv mănuşile. Că masca o poartă pentru polenul de afară. Plicul nu era pentru mine, ci pentru cei care au stat înaintea noastră în apartament, pe care oricum nu l-a mai lăsat în căsuța poştală. Am găsit doar o înștiințare cu “nu a putut fi livrat”. Probabil trebuia semnătură şi de aceea a insistat. Se prea poate ca încercarea lui de a intra în casă să fie un comportament agreat cu ei. În orice caz, i-am rugat pe cei de la recepție să îi spună să nu mai facă asta niciodată. Plângere împotriva lui nu am făcut, dar, vă spun, mi-a dat sperietura vieții mele.
PS: cel care m-a atacat a făcut puşcărie.
Cu prietenie,
Alexandra
0
0
0
0
