De ce să ţii un copil de mână, 

De ce să îi ştergi fundul, 

Nasul, 

Fruntea,

De ce să îi speli juliturile, de ce să pierzi nopţi,

De ce să cânţi până răguşeşti,

De ce să legeni până amorţeşti,

Dacă te-ai întrebat vreodată de ce să devii mamă,

De ce să mai faci loc unui omuleţ în viaţa ta, care îţi va muşca din ea,

De ce să să îl creşti, 

Să îl înalţi, 

Să îl încalţi,

De ce să dai liniştea pe gălăgie,

Ordinea –  pe dezordine,

Orânduiala – pe haos,

Vreau să îţi spun eu: pentru că merită.

Merită tot.

Merită fiecare clipire de pleoapă,

Fiecare secundă ce zboară,

Fiecare gând ce se desprinde de tine spre el.

De ce să devii mamă?

Pentru că cerul ţi se va lumina cu fiecare râset,

Pentru că trupul îţi va exploda de atâta iubire,

Pentru că fericirea e cu lacrimi,

Durerea e cu mângâieri,

Pentru că aşa o vei înţelege pe mama ta.

Pentru că aşa te vei cunoaşte tu.

De ce să devii mamă?

Ca să îţi bagi nasul în ceafa lui şi îl miroşi,

Ca să îl acoperi cu mâinile, pielea, cu toată fiinţa ta,

Ca să îi pupi obrajii aceia zdraveni cu gust de piersică,

Să te pierzi în ochii lui,

Să râzi de cum minunile au picioare cât jumătate din palma ta. 

Să te apropii de Dumnezeu, pentru că te vei ruga la el cum nu ai făcut-o niciodată,

Să îţi umpli inima când va sta pe pieptul tău,

Să te îndrăgostești.

De ce? De ce să devii mamă?

Să faci lumea mai bună,

Să laşi o bucăţică în urma ta,

Să dai tot ce ai mai bun din tine pe acest pământ,

Pentru că nimeni, niciodată nu te va privi aşa cum te va privi el.

Iar dacă asta nu e de ajuns,

E minunat să devii mamă fiindcă, oricum ai fi, oriunde ai fi,  

Cineva  îţi va duce dorul.

***

Poza: arhivă personală

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Dacă te-ai întrebat vreodată de ce să devii mamă apare prima dată în Bebelonia.ro.

Ei aveau o movilă întreagă cu acest îngrăşământ, chiar lângă veceul din curte, aproape de râu, o movilă uscată şi amestecată cu paie. Când era de plantat vreun copac, tataie îşi lua avânt, străpungea pământul cu o rangă şi făcea nene o ditamai gaura, pe care o lărgea, mişcând bara de fier într-o parte şi-n alta. În gaură punea ba un măr, ba un prun, ba un nuc, adăuga o lopată de bălegar şi acoperea cu pământ. Noi, eu, fratele meu şi doi verişori, îl ajutam, fiindcă, vedeți voi, ni se părea treabă de oameni mari. Şi, dacă plantam şi noi, eram importanți. 

Țin minte că ajutam an de an şi la designul interior al latrinei (nu degeaba am menționat-o), care era construită din lemn. Ca să înfrumusețăm veceul din curte, lipeam pe pereți, cu făină amestecată cu apă, ziare d-ale lui tataie, un înrăit colecționar şi-n zilele de azi şi mâine. Ziarele nu rezistau mult, fiindcă le foloseam după ce se termina hârtia igienică. Dar aveam o imensă plăcere când vedeam ce ispravă minunată făceam.

Eu, fratele meu şi cei doi verişori cu care am crescut ne-am distrat teribil în copilăria noastră. Doamne, ce ne mai distram! Ne plimbam unul pe altul cu căruțul de butelie, care n-avea toate scândurile. Stăteam şi pe barele subțiri de fier, de îmi amorțea fundul, numai-numai să fiu plimbată. Furam câte un cartof fiert din ceaunul porcului (am scris pe larg aici), mâncam pâine înmuiată în apă cu zahăr pe deasupra, ne cocoțam în pod şi făceam leagăne din funii.

Ne jucam cu mingi găsite de tataie pe râul Lotru, ne pitulam în cuibare, în cotețe, în butoaiele cu porumb şi tărâțe. Ne suiam pe prepelegi şi ne chinuiam să ne dăm jos.

Mâncam flori de salcâm sau zarzăre verzi și acre (noi le spunem zarzăne!) precum caprele, dar care îmi plăceau la nebunie. Făceam cort din pături puse peste scaune,  făceam cazemate în pădure din mușchi, ferigi și crengi de brad, aveam palete de badminton din lemn sau PET-uri și telefoane mobile din cărămizi. Prăjituri din nămol, păpuşi din haine, haine din perdele şi draperii.

Vă spun, cu mâna pe inimă, că nu aveam nevoie de jucării. Ni le făceam singuri şi ne era mai mare dragul. Desigur, aveam pe-acasă, pe la părinți, dar la bunici – nu ne trebuiau. 

Şi astăzi l-am văzut pe Luc în acelaşi loc în care am crescut noi, la tataie al meu (am scris aici şi aici despre el), dând mâncare la păstrăvi, cărând lemne cu unchiul Gică, bătând cuie, aruncând pietre în răstoacă, fugărind găinile şi rațele. Mi s-a umplut inima de emoții şi sufletul de nostalgii când îl vedeam atât de bucuros. Îmi aminteam de mine.

Ascultați-mă, copiii chiar nu au nevoie de castele, de haine de firmă, de jucării simandicoase şi scumpe ca să fie fericiți. Fericirea lor stă în lucruri mult, mult mai simple. Au nevoie de prieteni, libertate, dragoste DE LA familie şi dragoste ÎN familie. Iar astfel copilăria va fi mereu cea mai iubită amintire a lui.

Poza: arhivă personală, Luc şi unchiul meu, Gică, la tataie în curte

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Copiii chiar nu au nevoie de lux să țipe de fericire apare prima dată în Bebelonia.ro.

Ştiu că e mult prea devreme, dar mă uit la tine cum te odihneşti de prânz şi nu îmi pot ține gândul în lesă. Aleargă şi țopăie în anii de vor urma. De vor să fie. În anii în care te vei izbi de sentimente mai mult sau puțin frumoase, pretențioase, mai uşor sau mai greu de încălzit. Vei împinge clădiri de beton sau vei sufla acoperișuri de paie. Vei reuși să ieși din cochilii sau te vei bloca exact la mal. Vei întâlni iubire, satisfacție, entuziasm, bucurie, chintesență, ca a doua zi să te păcălească şi să te pălească durerea. Vei întâlni viața în sfera greutății ei și vei fi nevoit să o ridici pe cont propriu.

Vei vedea cum prieteniile nu se încheagă toate pe viață, te vei simți, la un moment dat, nedreptățit, îți vei da inima cuiva care poate o va frânge, vei pica poate la examene lumeşti, te vei lovi de vorbe grele cât un vulcan. Vei căra, uneori, în spate, poveri, gânduri, întrebări şi suferințe precum furnica îşi duce grăuntele. Pe al său sau al altora.

Este inevitabil. Oricât încercăm noi să te învățăm cum să fii fericit, tu vei afla singur cum e să nu. E firesc, nu se poate să înțelegi iubirea fără lipsa ei, nu se poate să înțelegi ziua fără noapte, nu se poate să înțelegi bucuria fără durere.

Dar, te rog, când o faci, să nu uiți că nu ești singur.

Eu am plâns de atâtea ori doar cu nişte pereți în jur, că nu vreau să pățești la fel. M-am închis de atâtea ori în mine, că nu vreau să o faci şi tu. Aminteşte-ți că ne ai pe noi, aminteşte-ți că mă ai pe mine. Oricând.

Chiar şi când vei fi adult în toată firea, chiar şi când vei fi pe salariul tău. Chiar şi când te vei însura sau vei avea copiii tăi. Oricând simți că nu mai poți, oricând simți că te prăbuşeşti, oricând vrei să evadezi, oricând vrei un ajutor şi crezi că nu ai de unde să îl apuci, tu să ştii că poți găsi în mine colțişorul unde să te aduni. Unde să te restructurezi şi să o iei de la capăt. Unde o să primeşti mângâiere, înțelegere, alint şi dragoste.

Poate o să am mâinile aspre, poate o să port batiste-n buzunar, poate o să îmbrac haine cu naftalină, poate glasul îmi va tremura şi poate chiar mă voi fâstâci ca un popândău la vederea ta. Când îți voi deschide ușa. Dar promit că o să te ascult, că nu o să te judec şi nu o să spun nimănui că ai trecut pe acolo, dacă nu vrei. Doar să nu uiți tu că ai unde să vii. Că poți să vii mereu la mama ta acasă…

Poza: Unsplash

Cu dragoste,

Mama

Articolul Să nu uiți niciodată că poți să vii la mama ta acasă… apare prima dată în Bebelonia.ro.

Eu și Andrei am fost ultimii care au urcat în vehicul – destul de strâmtorat de altminteri, așa că am fost nevoiți să stăm în picioare. La un moment dat însă, un nepalez ușor mai negricios decât ceilalți îmi făcu semn să mă așez lângă el, zâmbind victorios. Se înghesui în individul din stânga sa și îmi făcu loc de două palme pe banchetă. M-am conformat.

-Where are you from? mă întrebă la nici două secunde.

-Romania, îi zic eu destul de politicos, surprinzându-i expresia care îl trăda că habar nu avea despre ce țară vorbesc.

-Me, I’m from Nepal. I love Nepal, spuse neîntrebat și scoase o carte de vizită cu Hilton Hotel, pesemne bănuind că o să înnoptăm la Bhulbhule și o să avem nevoie de cazare.

-You stay at my house, because I like you, accentuă nepalezul nu o propunere, ci mai degrabă un ordin.  You stay at my house, understand? I have a nice view, you’ll see.

I-am arătat lui Andrei cartea de vizită și era puțin sceptic. Hilton? Dacă era prea scump? Mie însă îmi plăcea așa de mult de nepalez, încât nu aveam de gând să îi zic nu. Și nici nu i-am zis, mai ales după ce am aflat cât costă un pat dublu. Așa că, prima noapte din traseu am petrecut-o la Hari, pentru 100 de rupii, adică un dolar.

HARI ȘI AL SĂU HILTON HOTEL

Hari trăia cu soția, fiul cel mare, nora și trei nepoți într-un mic complex de barăci din tablă cu lut și pietre pe post de podea. Mai avusese o fată de 18 ani, dar decedase cu un an în urmă, iar fiul cel mic locuia în Kathmandu. În viața lui nu intrase în vreun hotel Hilton, dar lui îi plăcea să creadă că ceea ce construise la poalele munților Himalaya era mai frumos de atât. Hilton Hotel era situat chiar la drumul principal în mijlocul unei culturi de orez. Toată averea lui se reducea la un bananier, un arbore papaya, un petec de pământ pentru cartofi și un petec pentru orez.

-You like it? ne-a întrebat Hari când am intrat pe poartă.

-Yes, yes, I like it very much, i-am răspus răspicat, încercând să-mi ascund mirarea și amărăciunea. Nu voiam defel să îl jignesc prin compasiune. The view is great, i-am spus de data asta sincer, uitându-mă la grandoarea crestelor.

Camera cu numărul doi era a noastră. Tablele ce alcătuiau cei patru pereți nu erau compacte și vântul șuiera în voie printre crăpături. Două paturi simple, tari bocnă, erau trântite pe o podea din lut acoperită cu o pătură. Dacă aprindeai sau nu becul, nu era nicio diferență la cât de chioară era lumina. Vizavi de camerele de oaspeți era poziționat dormiorul lui Hari și al soției sale, care nu era mai spectaculos. Pe jos puseseră pietre albe, mărunte, pe care zăceau o canapea roșie, un televizor micuț și o ladă de bere. Atât. Hari era însă vădit fericit și mândru de casa lui, iar noi nu aveam ce face decât să îi întărim convingerea.

Ne-am lăsat lucrurile în cameră și am ieșit în curte, să ne dezmorțim picioarele pe o băncuță. Fiul lui Hari, 26 de ani atunci, se juca cu doi dintre cei trei copii ai săi, toți fiind desculți. Îi căra în spate, îi alerga, îi întorcea cu fundu-n sus şi ei râdeau, nenică, de îți era mai mare dragul să îi priveşti. Când ne-a zărit, s-a oprit și a venit în întâmpinare să ne salute. Avea o expresie fericită, de bonom, care își vede cei mai buni prieteni. Andrei, care ronțăia niște simple sticksuri, i-a oferit punga să se servească și abia atunci am înțeles nivelul de sărăcie în care familia lui Hari se afla.

-Wow, sunt fantastice! a spus tânărul nepalez după prima îmbucătura. Ce sunt? Un fel de biscuiți?

-Ăăăă, da, da, ceva de genul ăsta, i-a spus Andrei.

Nici nu am mai stat pe gânduri și m-am dus în cameră să caut în rucsacuri toate dulciurile pe care le aveam la noi să le dăm nepoților lui Hari. Andrei le-a dat jeleuri, eu – biscuiți. Fetița de vreo trei ani, o lumină în familie, a început să sară de bucurie – la propriu – când bunică-sa i-a desfăcut pachetul în fața noastră. Într-o mânuță a apucat un biscuit, în cealaltă – doi. Efectiv nu știa din care să muște mai întâi. 

-Este foarte fericită, ne-a spus soția lui Hari de parcă era imposibil să observi.

Habar nu avea însă cât de fericiți eram noi. Şi tare mult mi-aş fi dorit să le fi dat mult, mult mai mult.

Seara, la cină, am servit tradiționala mâncare nepaleză, Dal Bhat, pe care ei o mănâncă de trei ori pe zi: cartofi cu legume servite cu orez și supă de linte, majoritatea de la ei din grădină. Iar desertul a fost înlocuit de „masala chai”, adică ceai negru, cu lapte și condimente specifice de piper, ghimbir, scorțișoară, cuișoare și multe altele, extraordinar de bun. Deși în cameră aveam două paturi mititele, am dormit amândoi într-unul. Seara fusese prea înduioșătoare să dormim separat. Ne-am trezit cu ochii bulbucați cât ridichile negre de la curent, cu durere de oase de la scândurile patului și cu niște apă pe rucsac de la condens. Dar eram fericiți că ajunsesem tocmai la Hari.

Și chiar dacă este un clișeu, îmi asum riscul de a-l reitera:  un nepalez umil, cu grija vieții de azi pe mâine, ce era mulțumit cu puținul pe care îl avea, îmi deschide ochii ori de câte ori mă gândesc la el, pentru că fericirea lui nu venea din lucruri. „My family is everything (Familia mea e totul)”, spunea adesea și, de fapt, cu asta spunea totul. În simplitatea şi minimalismul lucrurilor ce-i înconjurau, oamenii aceia erau fericiți. Se iubeau, se respectau, erau prietenoşi, ospitalieri, veseli, liberi în gânduri, mari la inimi, dându-ne din puținul lor pentru aproape nimic. Degajau valori omeneşti ce nu pot fi cumpărate cu toți banii lumii. Se aveau unii pe alții şi asta conta.

Ar trebui să mulțumesc mai des oamenilor ca Hari pentru că îmi dau cârpe să șterg praful ce se depune pe memorie și mă împiedică să îmi amintesc de cel important aspect din viața mea: familia.

*** am lăsat câteva citate în engleză pentru autenticitate (unele greșite din punct de vedere gramatical), restul – în română pentru a fi mai lizibil.

*** articolul e scris în 2015, pe un fost pseudo-blog, când nu eram mamă încă. 

Pozele: arhivă personală

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul ,,Familia mea e totul” sau despre cum un nepalez, la limita sărăciei, era un fericit apare prima dată în Bebelonia.ro.

Nu am fost în multe parcuri de joacă pe acasă, recunosc. La Voineasa – avem unul mic şi pricăjit (dar avem pădurea!), iar la Bucureşti, de obicei, mergem în cel din cartierul nostru, Bazilescu, şi prin Herăstrău. Dar după ce am ajuns aici şi am văzut diferențe frapante la aspect, curățenie şi calitatea jocului, m-am minunat ca prostul şi m-am tot gândit cum să îmbunătățim şi parcurile de la noi. Evident, banii publici trebuie investiți în alte sectoare prioritare, dar cred că putem face schimbări cu eforturi minime în două direcții şi o să vă garantez că o să fie extraordinar:

1. O mai mare curățenie

Vă spun, aici -deşi oraşul are o populație mai mare decât întreaga Românie – este atât de curat, încât mă şi enervează. Nici măcar pe borduri nu este praf. Ca să vă dați seama despre ce nivel de curățenie vorbesc, vă spun doar un lucru: nu au coşuri de gunoi pe stradă. De ce? Fiindcă nu aruncă nimeni, nimic. Totul se pune în buzunar şi se sortează acasă. Dar când mai văd totuşi câte o pungă de plastic aruncată de vânt, respir uşurată şi îmi zic, cârcotind, “uite, uite, mai au şi ei ceva mizerii, ha-ha!”. Evident, sunt doar în mintea mea. Or, la noi, mereu am văzut în parcurile pe care le-am frecventat semințe, chiştoace, capace de sticle, ambalaje, rahați de câini. Şi, în loc să fiu fără griji, stăteam ca bufnița cu ochii pe Luc şi strigam să nu le bage în gură. Sigur se poate, nu e greu, şi putem şi noi ajuta la asta. Gândiți-vă, indiferent cât de mare, mic, accesorizat sau nu ar fi parcul, dacă ar fi curat lună şi îngrijit, ar fi complet schimbat.

2. Încurajarea părintelui să se joace cu copilul

Nu ştiu voi, dar eu nu am prea văzut acasă părinți să se dea în leagăn în parc. Foarte rar. Şi, drept să vă spun, nici eu nu m-am încumetat, de ruşine. Şi, cel mai probabil, de frică să nu mă ia oamenii la cinci păzeşte că stric aparatele copiilor. Sau să iau amendă. Am mai aruncat o minge, am mai jucat un pituluşu, am mai desenat în nisip, dar în rest am cam supravegheat. Or, aici, în Japonia, toți, dar toți părinții se dau în leagăn cu copiii, se dau pe tobogan, intră în țarcul special amenajat cu nisip, sar pe diferite forme ca să îşi încurajeze copiii să facă la fel, merg şi aleargă desculți. Nu stau pe telefoane şi interacționează foarte mult cu prichindeii.

Eu am rămas statuie, vă spun, când am văzut prima oară o doamnă, de zece ori cât mine, dându-se în leagăn cu copilul ei. Gândirea mea de român nu a întârziat să apară şi mi-am zis şi eu că acum strică leagănul. Dar nu, nu a stricat nimeni nimic şi, mai mult, şi-a ajutat băiatul să îşi înfrângă teama de leagăn. Cum am făcut şi eu azi cu Luc: l-am ajutat să se dea pe tobogan, fiindcă îi era frică singur. Or, acasă, n-aş fi îndrăznit.

Şi nu cred că toate, toate aparatele din parcurile de aici sunt mai rezistente. Nu, chiar nu. Sunt tot din plastic, tot cu lanț, nimic spectaculos, doar mai multe, mai îngrijite şi mai creative. Iar soțul meu e sigur că până şi leagănele de bebeluşi din parcurile de la noi ar fi solide. Şi până la urmă, vedem şi noi dacă unele aparate sunt mai rezistente sau nu, dacă încăpem sau nu.

Aşa că, nu ştiu cum facem, dar trebuie să ne schimbăm mentalitatea. Să nu ne fie ruşine să ne urcăm pe tobogan şi să ne dăm cu copiii noştri. Să lăsăm telefoanele din mână şi să îi alergăm până zic „piua”. Mai ales când nu prea sunt copii în jur şi nu au cu cine se juca. Ar trebui să ne încurajăm şi să ne admirăm dacă facem asta, nu să ne aruncăm priviri încruntate. Cu toată sinceritatea vă spun, este mult, mult mai frumos să te joci cu copilul, decât să te uiți la el cum se joacă. Eu, cel puțin, m-am distrat teribil. M-am simțit mai copil decât sunt.

PS: o mămică vigilentă mi-a atras atenția că, pe tobogan, se pot întâmpla şi accidente, ca aici. Accidentele pot apărea – până la urmă – din toate colțurile, dar e bine de ştiut şi e bine să fim atenți dacă alegem să ne dãm cu copilul în brațe. Eu am să încerc să fiu

Fotografiile: arhivă personală

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul N-ai vrea să te dai pe toboganul din parc cu copilul tău? apare prima dată în Bebelonia.ro.

Dar de când am copil, perspectiva s-a schimbat 180 de grade. Toate lucrurile care mă consumau înainte, toate ce nu țin de Luc mi se par acum uşor puerile sau pe un loc secund. Acum, cea mai mare grijă a mea, dintre toate pe care le-am avut, este să am un copil fericit. De departe!

Când doarme, am grijă să nu îi strice nimeni somnul. Când mănâncă, am grijă să mănânce sănătos şi să nu se constipe, fiindcă am avut probleme şi sunt în alertă. Când aleargă, am grijă să nu îşi ia trânte grave, când vorbește, am grijă să îl ascult, iar când plânge, am grijă să îl consolez. Când e bolnav, am grijă să îi fie bine, iar când e fericit, am grijă să fiu şi eu, să nu îi stric bucuria. Fiindcă aşa îl vreau mereu.

Şi abia acum realizez că, emoțiile prin care trec, mai ales în cazurile de sănătate, nu cumulează nici cât 100 de examene cu note mici, nici cât o mie de greşeli în articole. Sunt cele mai dure şi adevărate griji pe care l-am avut vreodată.

Şi aş vrea să vă dau un exemplu pentru comicul de situație, să fac o paralelă între griji. Între persoane cu griji. Una dintre problemele cu care ne confruntăm de ceva timp, din păcate, este apariția cariilor pe dinții din față. Nu de la zahăr, că nu i-am dat, nu de la suc de fructe, că nu i-am dat, ci de la lăpticul matern pe care îl suge noaptea. Un pediatru şi un pedodont ne-au sfătuit să întrerupem alăptatul noaptea, pentru a evita să se formeze placa bacteriană. Şi cum ne frământam noi săptămânile trecute ce să facem, că încă nu suntem pregătiți, dar nici nu am vrea să avanseze problema, îi auzim pe cumnații noştri vorbind apăsat, vădit supărați.

-Ce aveți, dragilor?, i-am întrebat îngrijorată.

-Nu găsim o măsuță de cafea care să meargă cu fotoliul nostru extensibil. Trebuie să fie suficient de înaltă încât să putem să punem uşor un pahar pe ea. Dar nici prea înaltă să…

I-am întrerupt, când am început să râd teribil şi să mă minunez cum poate fi acest lucru o grijă. Noi ne luptam cu cariile, ei cu o măsuță. Pentru mine, grija mea era mult mai importantă. Dar apoi mi-am amintit că aşa am făcut şi eu, şi soțul meu, aşa facem toți: ne cântărim grijile în contextul în care ne aflăm. Grijile proprii sunt cele mai importante, indiferent că, obiectiv privind, unele sunt mai profunde, altele mai superficiale.

Dar vă spun, nu mă supăram dacă mi-ar fi spus cineva acum câțiva ani să nu mă mai consum pentru o perdea sau o notă şi m-ar fi atenționat că, odată cu un copil, grijile cresc exponențial. Nu mă deranja dacă mă ruga cineva să îmi păstrez energia pentru acum. Cel puțin, pentru mine, grija să am un copil fericit este atât de profundă, încât a perforat Pământul până la centru. Le bate pe toate. Şi cred că asta e grija tuturor părinților din Bebelonia mea. Aşa că, ce putem face pentru ne-părinți, când au griji superficiale (evident, nu vorbesc de cele grave, ci de cele gen perdea sau măsuță!), este să le spunem să le ignore, să se bucure de viață, că grijile adevărate încă nu au început.

Sursa foto: Unsplash

Cu drag,

Alexandra

Articolul Cea mai mare grijă a mea e să am un copil fericit apare prima dată în Bebelonia.ro.

Evident, am întâlnit copii care îl depăşeau în aptitudini, fără doar şi poate, în special fetiţe, dar tot mândrul meu mi se părea mai iscusit. Ştiam în adâncimea logicii că nu e, dar preferam să mă uit doar la părţile lui scoase la lumină. Până într-o zi, din senin, când nu am mai făcut nicio comparaţie. Nimic. Şi nu pot decât să bănuiesc că am dobândit o maturitate neintenţionată în subconştient, realizând că astfel de examinări sunt fără rost.

Cu mine, însă, este o altă poveste. Mă compar cu alte mămici de când am devenit una şi nu am încetat să o fac până de curând. De la aspect până la activităţi şi gesturi, antenele mele critice sunt activate. Şi, contrar lui Luc, eu mai mereu sunt în pierdere. Mi se pare că încă nu am ajuns la silueta pe care ar trebui să o am după un an şi patru luni deja. Când mă mai uit în oglindă, îmi vine să mă înghesui în covor. Mi se pare incredibil cum alte mame, care au mai mulţi copii, sunt foarte energice şi implicate în diferite îndeletniciri. Or, eu mă vait dacă Luc se trezeşte la cinci dimineaţa o dată la o mie unu ani. Şi nu vă spun cu cât necaz mă dojenesc că nu pot să îi gătesc şi eu zilnic ceva nou şi că îmi pierd timpul strângând jucăriile, care oricum revin pe parchet. Dar nu, mie îmi sar pe cerebel. Şi ca să mă înţelegeţi, eu şi când stau şi scriu pentru blog o oră-două, spre exemplu, mă simt vinovată că nu sunt lângă el cum sunt alte mame.

Dar aşa e omul lumii terestre. Simte nemulţumire cu nesaţ, până îi iese pe urechi. Cel puţin, aşa este subsemnata. Vrea să fie mai bună decât a fost în ultimele 12 de ore de lumină. Îmi dau seama că este un lucru bun că îmi doresc să evoluez, dar este un lucru total nătâng să vreau asta cât ai sufla într-o păpădie. Să am atâtea braţe cât o meduză şi să învârt din treburi ca un magician. Şi, în acelaşi timp, să mai scriu şi o nuvelă, dacă se poate.

În sfârşit. Dacă la Luc comparaţiile s-au oprit involuntat, la mine am vrut asta furtunos. Fiindcă nu îmi aduc nicio împlinire, nicio încredere mai mare în “eul meu” şi nici măcar motivația în însemnătatea ei. Ba mai mult, îndrăznesc să zic că aceste comparații mă demotivează. Şi e straniu, fiindcă eu sunt o fire extrem de competitivă. Şi o să vă dau un singur exemplu: în sesiune, aveam o colegă pe care o admiram pentru inteligență (acum e una dintre prietenele mele cele mai bune) şi, când aflam că este cu cititul câteva pagini înaintea mea, nu dormeam până nu o întreceam. Iar ea făcea exact acelaşi lucru. Şi, aşa, învățam amândouă de rupeam, nenică. Pe cuvânt!

Dar cu părințismul e altă mâncare de păstrăvi, am înţeles târziu. Nu trebuie să mai fac comparații peste comparații şi să încerc să urc pe podium. Nu trebuie să fiu cea mai bună mamă din toate punctele cardinale. Dar vreau să fiu cea mai bună mamă pentru copilul meu. Asta pot să fac. Ba mai mult, când Luc îmi întoarce dragostea înmiit cu toate celulele lui, când îl văd cât de fericit este zilnic, mă face să cred că sunt. Mă face să mă simt cea mai bună mamă a lui. Şi asta e tot ce contează.

Mulțumim fotografilor, Sabina şi Alin de la Etereo Photo, pentru minunatul cadru

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Nu, nu mă mai compar cu nimeni apare prima dată în Bebelonia.ro.

Şi cum ne hlizeam, mi-am dat seama că fluturii în stomac nu sunt noi. Nu, nu. Sunt mai vechi decât Luc. Existau înainte să se nască el. Înainte să îi văd ochii, înainte să îmi vadă nasul. Când era în burtică şi se mişca. Ori de câte ori îşi schimba poziţia, ori de câte ori îmi dădea câte-un cot sau câte-un picior să mi-o schimb eu şi ori de câte ori îi puneam o anumită melodie. Îl simţeam ca pe un fluture galeş ce dă din aripi. Stranie senzaţie mişcătoare, dar incomensurabil de emoţionantă. Senzaţie care a început să ne lege cu adevărat.

Fiindcă, ce-i drept, înainte să se mişte mai uitam că există. Mai uitam că sunt însărcinată. Pe cuvânt! Mă întâlneam cu oameni pe stradă, primeam “Felicitări!” şi nu ştiam de ce. Mă dezmeticeam după secunde bune şi mulţumeam ştirb şi vinovat. Vă rog să nu credeţi că sunt vreo mamă denaturată sau vreo fiinţă lipsită de sentimente materne, că vă asigur că nu sunt. Ba chiar exagerez acum. Dar după vreo 26 de ani de singurătate în trup, m-am trezit brusc că am un vecin la parter, pe care nu îl vedeam, nu îl auzeam. La care nu mă gândeam continuu, mai ales la serviciu. Şi atunci, vrând-nevrând îl mai uitam.

Ei, dar am început să îl simt. Aveam vreo patru luni când citeam în pat, cu muzică în surdină şi deodată am simţit un “poc!”, de parcă se spărsese un balon cu fluturi. M-am speriat, m-am blocat, m-am bucurat, m-am mirat -nici eu nu mai ştiu ce- până am crezut că mi s-a părut. Când a mai dat un şut şi am înţeles că da, chiar era moţatul meu. Mă atenţiona să nu-l mai uit vreodată. L-am chemat dispetată pe Andrei, pe soţul meu, care s-a pus cu capul şi mâinile pe burtică să simtă şi el. Vreo jumătate de oră a stat, dar degeaba. Luc nu mai avea chef de vorbă. Doar cu mine vorbise. Mie îmi trimisese primii fluturi, pe care aveam să îi tot simt până în ultima clipă. Şi iată că nu au plecat. I-am simţit dăunăzi, când m-a pupat, când m-a muşcat şi când m-a iubit. Iar acum mă rog şi îi rog să nu zboare niciodată, fiindcă datorită lor eu şi Luc ne-am unit.

Sursa foto: Ray Hennessy, Unsplash

Articolul Fluturi în stomac apare prima dată în Bebelonia.ro.

“Mama este pentru mine un înger. Ea m-a crescut, ea m-a născut. M-a ţinut în burtica ei nouă luni întregi. Mi-a dat să mănânc tot ce a avut ea mai bun” – Victoria, 12 ani

“Mama pentru mine înseamnă totul. Toată iubirea din lume este în acest cuvânt: ‘Mama!’” – Victor, 12 ani

“Pentru mine înseamnă dragoste. E a mea toată viaţa şi o iubesc foarte mult. Dacă o pierd, nu ştiu ce fac” – nu s-a semnat

“Pentru mine, cuvântul mama înseamnă iubire, alinare şi fericire. Ea ne ajută de mici să gândim, să mergem şi să vorbim” – nu s-a semnat

***

Iaca ce mi-au răspuns în scris nişte copii de clasa a cincea, de 11-12 ani, la întrebarea “Ce  înseamnă pentru voi ‘mama’?”, fără să specific dacă fac referire la cuvânt sau la persoană.

Dacă m-aş fi întrebat pe mine când eram copil acelaşi lucru, probabil că aş fi spus că mama este omul bun la toate şi mereu aproape. O luam de-a gata, ca și când ea mi se cuvenea în mod firesc cu totul, să fie a mea fără să pun prea multe întrebări. Uneori o vedeam ca pe o prietenă înţeleaptă, care mă sfătuia în tot şi în toate, care mă susţinea (aproape) în tot şi în toate, fiind conştiinţa mea permanentă. Iar alteori o vedeam  exigentă, responsabilă, uşor exagerată, care îmi rupea paginile din caietul dictando şi mă punea să refac bastonaşele şi liniuţele greşite până erau toate aliniate perfect.

Si din copilărie până-n studenţie am văzut-o pe mama ca pe pilonul nostru de sprijin. Al meu, al tatălui meu şi al fratelui meu. Omul care s-a angajat tacit să ne iubească, îngrijească, să ne crească, să ne educe şi să ne dea drumul în lume. Mie mai devreme, lui frate-meu mai târziu.

Însă realizez că toată viaţa am văzut-o pe mama doar din profil. I-am văzut doar o parte din umăr, o parte din ochi, o parte din suflet, o parte din ea. I-am văzut doar bucata cunoscută a existenţei mele, într-un mod puţin, puţin profund sau adâncit. Niciodată până la capăt. Niciodată întreagă, aş putea spune. Fiindcă nu ţin minte să mă fi dus cu gândul vreodată înaintea venirii mele pe lume. Nu îmi amintesc să o fi întrebat cum a decurs sarcina cu mine, cum m-a născut, cum m-a alăptat, cum s-a descurcat când tata era plecat cu zilele la serviciu. Nu rețin să mă fi preocupat câte ore a dormit pe noapte, dacă îşi mai vede capul de treburi, dacă ar vrea şi ea o pauză. Şi dacă am întrebat sau m-au preocupat cele pomenite, nu am înţeles nici cât negru sub unghie nevoile ei.

Până acum. Abia în momentul de faţă, când sunt şi eu mamă, încep să o văd pe de-a-ntregul. Abia acum mi se înfiripă în minte imagini pe care nu le cunosc, dar pe care pot să le recunosc sau să le bănuiesc. Abia acum reuşesc să pătrund în chintesenţa cuvântului. Bag de seamă că să fii mamă înseamnă de un cvadrilion de ori mai mult decât ce vedeam sau credeam eu.

Înseamnă zeci de nopţi nedormite, sute de gânduri pe minut, mii de îndoieli, griji infinite, care te macină vrând-nevrând. Înseamnă fericire absolută, pace şi zbucium concomitent, curaj şi putere. Puterea de a lupta pentru copil cu întreaga fiinţă. Acum îi înţeleg mamei iubirea, îi desluşesc mecanismul de telepatie (mă suna când nu îmi era bine) şi îi pricep lacrimile ce îi curgeau ori de câte ori plecam la şcoală. “E prea sensibilă”, îmi spuneam. Ehe, dar să vedeţi ce sensibiloasă sunt eu acum.

Copilul, cadoul mamei

Şi drept să vă spun, de un an şi ceva de zile, admir din ce în ce mai mult mamele din jurul meu, mamele care au fost sau care vor deveni. Mi se par a fi amazoane desprinse din mitologia greacă şi aduse în modernism, ascunse sub haine banale şi farduri fistichii. Or inimile lor sunt de femei războinice, de nestăvilit, care se declanșează ori de cate ori își simt copiii în pericol. Numai să îmi spună cineva că Luc al meu e urâcios, spre exemplu, că deja îmi și imaginez cum îi înfig un pumn între ochi

Ei, şi iaca, astăzi le celebrăm. Ba chiar îndărznesc să spun că ne celebrăm. Astăzi este Ziua Internaţională a Femeii şi, pentru mulţi români, şi Ziua Mamei (deşi oficial Ziua Mamei în România s-a mutat din 2010 în prima duminică din mai, dar mai nimeni nu ştie şi nici nu cred că ar trebui). Şi ţin minte, când eram copil, că abia aşteptam să îi dau mamei un cadou. Ne pregăteam temeinic, eu şi frate-meu. Încercam să strângem bani, în special monede de 100 de lei, ascunzâdu-le bine sub colţul covorului din sufragerie. Noi credeam că este o ascunzătoare perfectă, dar era atât de denivelat de la monede că puteai să te împiedici. Însă nimeni nu zicea nimic. Îi dădeam apoi tatei să îi cumpere ceva din oraş, încropeam o scrisoare pe care o ardeam pe margini şi îi luam şi câteva narcise din grădină. Şi cadoul era întreg.

Dar ştiţi ce am realizat? Că puteam doar să o îmbraţisăm şi atât. Puteam doar să o pupăm, să o mângâiem şi să îi zâmbim. Fiindcă mă uit la Luc şi îmi dau seama că nu am nevoie de nimic altceva decât de el. El e cadoul meu. El este suficient pentru o mie daruri. Şi cred că toate mamele care îşi iubesc copiii mai mut decât inima din piept simt şi gândesc acelaşi lucru: copilul este cadoul lor etern. Pentru toată viaţa, nu doar de 8 Martie. Iar iubirea şi fericirea din ochii lor compensează pentru toate sacrificiile din lumea de mamă. Aşadar, la mulţi ani, mame dragi, şi bucuraţi-vă cât mai mult de copii. Nu uitaţi că abia când vor fi şi ei părinţi ne vor înţelege mai bine.

Cu drag,

Alexandra

Sursa foto: Bruno Nascimento, Unsplash

Articolul Ce înseamnă să fii mamă? apare prima dată în Bebelonia.ro.

Știam că trebuie să fiu calmă, știam că nu trebuie să îmi ies din minți, dar starea de mâhnire mă acaparase și refulam ori de câte ori mă călca cineva pe urechi. Cu sau fără motiv. Voiam numai ca Luc să fie bine, repetând în gând ca o mantră în difuzoarele trupului. Să fie bine. Dar când constatam că mantra asta era pentru surzi și copilul meu nu își revenea, mă năpădeau plânsul și, evident, isteria. Cedam presiunii și mă aruncam într-un abis prostesc de amărăciune. Și, culmea, nu ceream nimănui să mă tragă de mână afară. Nu știu de ce, nu ceream ajutor. Nu căutam confort în soț sau părinți, ci încercam să i-l dau pe tot lui Luc. Simțeam că eu nu am voie să mă simt bine când copilul meu nu putea să zâmbească. Și parcă nu le dădeam voie nici celorlalți. Știu, eram un balaur cu patru capete și aveam o atitudine extremistă și demnă de Zmeura de Aur. O luam cu brio și îmi rămânea și în gât.

Ei, și în una din seri, când ne-am pus să dormim, cu Luc între noi, Andrei a făcut o mișcare fatală. Esențial de nemaipomenită: și-a întins picioarele pe diagonală și le-a pus peste ale mele. Atât a făcut. Atât îndrăznise probabil de teamă să nu îl mai muște balaurul. Și m-a cuprins o căldură la gleznă, ce a urcat până la coapse și s-a înălțat până la ochi, deschizându-i. Abia atunci m-am liniștit și mi-am dat seama că și eu sunt un copil. Și eu am nevoie de iubire, protecție, siguranță și este în regulă să le primesc, nu doar să le ofer. Și m-am chinuit să îmi amintesc când îl ținusem pe Andrei ultima oară de un deget. Spre stupefacția mea, nu îmi aminteam. Cu singuranță nu în ultimele 24 de ore. Dar el mă atenționase că e cu noi și că nu suntem singuri. Mă îmbrățișa. Cu picioarele, dar mă îmbrățișa.

Deși nu prea găsiți în traista mea multe sfaturi, îndrăznesc să vă îndemn să nu fiți ca mine, așa căpoși. Să nu uitați să vă luați în brațe cât mai des prietenii, părinții, iubitul, iubita, copiii și toate persoanele dătătoare de bine. Ori de câte ori puteți. Să le extrageți seva pe nări și să le imprimați țesuturile în celule voastre, că au toți loc. Poate nu vă dați seama, dar două secunde de strânsoare pot fi ca un combustibil pentru toată ziulica. Două secunde și vă încărcați de energie frumoasă, încărcând la rândul vostru. Ca o simbioză. Primești ca să ai de unde da. Și totul o să pară mai ușor. Perspectiva se schimbă și devii mai optimist. Cel puțin, așa a fost la mine. Îmbrățișarea lui Andrei -fie ea și cu picioarele- m-a calmat. Mi-a înlăturat frământările și m-a asigurat tacit că o să fie bine. A fost ca o pastilă mititică, scurtă, dar foarte, foarte puternică, de iubire. Și de ce să nu o iau în fiecare zi când e gratis?

PS: a doua zi Luc a fost mai bine.

Photo by Priscilla Du Preez on Unsplash

Articolul De ce să nu ne îmbrățișăm mai des? apare prima dată în Bebelonia.ro.