De ce să nu ne îmbrățișăm mai des?

Copilul meu a avut trei zile febră. Efect secundar al vaccinului de un an, concomitent cu erupția dentară (molarii chiar!) și puțin roșu în gât. Un trio nemaipomenit, ce să vă zic! Oricât aș fi alternat eu antitermicele, nici vorba să scadă sub 38 de grade. Pe măsură ce febra avansa, Luc era tot mai mâțâit, tot mai moleșit, cu ochii roșii și apatic. Cu cât era mai trist, cu atât inima îmi intra la apă, iar îngrijorarea -când îl priveam și nu îi găseam rânjetul scump de ștrumf- o urma și escalada munții de nebună. Și pe drum mai găsea tensiune și frustrare pe care mi le trimitea ca vederile să le revărs pe cei din jur. Mai ales pe Andrei.

Știam că trebuie să fiu calmă, știam că nu trebuie să îmi ies din minți, dar starea de mâhnire mă acaparase și refulam ori de câte ori mă călca cineva pe urechi. Cu sau fără motiv. Voiam numai ca Luc să fie bine, repetând în gând ca o mantră în difuzoarele trupului. Să fie bine. Dar când constatam că mantra asta era pentru surzi și copilul meu nu își revenea, mă năpădeau plânsul și, evident, isteria. Cedam presiunii și mă aruncam într-un abis prostesc de amărăciune. Și, culmea, nu ceream nimănui să mă tragă de mână afară. Nu știu de ce, nu ceream ajutor. Nu căutam confort în soț sau părinți, ci încercam să i-l dau pe tot lui Luc. Simțeam că eu nu am voie să mă simt bine când copilul meu nu putea să zâmbească. Și parcă nu le dădeam voie nici celorlalți. Știu, eram un balaur cu patru capete și aveam o atitudine extremistă și demnă de Zmeura de Aur. O luam cu brio și îmi rămânea și în gât.

Ei, și în una din seri, când ne-am pus să dormim, cu Luc între noi, Andrei a făcut o mișcare fatală. Esențial de nemaipomenită: și-a întins picioarele pe diagonală și le-a pus peste ale mele. Atât a făcut. Atât îndrăznise probabil de teamă să nu îl mai muște balaurul. Și m-a cuprins o căldură la gleznă, ce a urcat până la coapse și s-a înălțat până la ochi, deschizându-i. Abia atunci m-am liniștit și mi-am dat seama că și eu sunt un copil. Și eu am nevoie de iubire, protecție, siguranță și este în regulă să le primesc, nu doar să le ofer. Și m-am chinuit să îmi amintesc când îl ținusem pe Andrei ultima oară de un deget. Spre stupefacția mea, nu îmi aminteam. Cu singuranță nu în ultimele 24 de ore. Dar el mă atenționase că e cu noi și că nu suntem singuri. Mă îmbrățișa. Cu picioarele, dar mă îmbrățișa.

Deși nu prea găsiți în traista mea multe sfaturi, îndrăznesc să vă îndemn să nu fiți ca mine, așa căpoși. Să nu uitați să vă luați în brațe cât mai des prietenii, părinții, iubitul, iubita, copiii și toate persoanele dătătoare de bine. Ori de câte ori puteți. Să le extrageți seva pe nări și să le imprimați țesuturile în celule voastre, că au toți loc. Poate nu vă dați seama, dar două secunde de strânsoare pot fi ca un combustibil pentru toată ziulica. Două secunde și vă încărcați de energie frumoasă, încărcând la rândul vostru. Ca o simbioză. Primești ca să ai de unde da. Și totul o să pară mai ușor. Perspectiva se schimbă și devii mai optimist. Cel puțin, așa a fost la mine. Îmbrățișarea lui Andrei -fie ea și cu picioarele- m-a calmat. Mi-a înlăturat frământările și m-a asigurat tacit că o să fie bine. A fost ca o pastilă mititică, scurtă, dar foarte, foarte puternică, de iubire. Și de ce să nu o iau în fiecare zi când e gratis?

 

PS: a doua zi Luc a fost mai bine.

Photo by Priscilla Du Preez on Unsplash

Please follow and like us:
0
fb-share-icon0
Tweet 0
Pin Share0

Sunt jurnalist, blogger şi mama a doi băieți, Luc, un zvăpăiat de 5 ani, cu ochi-pelin şi gene lungi, şi a lui Alec, un delicios de un an, cu ochi-azur. Sunt o mamă care a strâns tot norocul din cele patru puncte cardinale la pieptul ei.

Sunt Alexandra Lopotaru şi vă invit în cea mai minunată parte din viața mea: în viața de părinte 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *