Copiii care îşi ajută părinţii la bătrâneţe o fac pentru că îi iubesc, nu pentru că îi obligă cineva

1 Comentariu
Copiii care îşi ajută părinţii la bătrâneţe o fac pentru că îi iubesc, nu pentru că îi obligă cineva

Nu este nimic nou sub soare dacă ne gândim că mulţi părinţi, mai ales de la ţară, fac copii ca să îi ajute la gospodărie, ca să le lase lor pământurile, să le ducă numele mai departe sau, cum spunea mamaia mea, să le aducă un pahar cu apă la bătrâneţe. Abia după ce l-am avut pe Luc am înţeles că această mentalitate nu este sănătoasă pentru copil, pentru că i se pun pe umeri, de la bun început, dorinţele şi aspiraţiile părinţilor fără a ţine cont de dorinţele şi aspiraţiile lui. Viaţa copilului ar fi astfel doar o extindere a vieţii părintelui şi nu una de sine stătătoare, individuală, cum ar fi normal. 

Ei, şi tocmai din acest considerent, cineva îmi spunea cum copiii nu sunt obligaţi să îşi ajute părinţii la bătrâneţe. Sigur că nu sunt obligaţi, am răspuns. Nu suntem obligaţi să facem nimic pe lumea asta, dacă nu vrem şi dacă ne asumăm consecinţele. Dar oare nu o faci din iubire? Oare nu te duci să vezi dacă mama ta, cea care te acoperea cu braţele ei când îţi era ţie frig, a mai făcut un pas în plus de la ultima vizită? Oare nu vrei să vezi dacă tatăl tău, cel care altădată te lua în cârcă şi îţi cânta la fluier, nu a căzut iar între masă şi pat? Dacă este iubire, eu zic că nu ai cum să nu. Şi vă spun din experienţa mea.

Zilele trecute, tataie al meu bun, care nu o mai are pe mamaie de câţiva ani, nu m-a mai recunoscut. Pentru câteva secunde, doar. Când i-am spus cine sunt, şi-a pus mâna la ochi şi a început să plângă. “Bătrâneţea asta, tataie, bat-o vina”. L-am luat în braţe şi l-am pupat, pentru că eu ştiu că nu doar bătrâneţea e de vină, ci şi alte probleme de sănătate. Probleme care l-au slăbit în ultima perioadă. 

De la tataie care mergea kilometri pe jos cu vacile, chiar şi şchiopătând, cu ditamai bătătura în picior, acum poate să mai facă doar câţiva paşi singur, după o căzătură zdravănă în cămară. De la tataie care căra furci întregi de fân în spate, acum abia se poate pune în fund în pat. De la tataie care îmi spunea de cum intram pe poartă, “păpuşu meu, hai să iei lapte pentru ăl mic”, la tataie care a uitat pentru o clipă cine sunt. 

Dar cei trei copii, 11 nepoţi şi 11 strănepoţi ai lui sunt în permanenţă cu el, mai ales cei din Voineasa.  Pentru că îl iubesc. Pentru că îl iubim. Iar cei care nu sunt aproape, sună să vadă ce face. Mama îi duce zilnic câte o ciorbă şi îi face curat, unchiul meu îl schimbă şi îi hrăneşte animalele, tata îi mai taie lemne sau îi mulge vaca, iar eu – cât sunt aici – îl încurajez să citească zilnic. Are mii de ziare strânse până acum şi mintea e foarte importantă. 

Dar, nu ştiu cum face, că, la cât de greu îi e acum, tot grija animalelor o are. 

-Dusărăţi vaca la apă?

-Dusărăm.

-Dădurăţi mâncare la raţe?

-Dădurăm

-Băgarăţi găinile în coteţ?

-Băgarăm.

 

Apoi stă puţin pe gânduri şi zice:

-E un început de sfârşit, tataie. Mă-ta mare mă cheamă.

-Nu, nu, mai stai cu noi, că te iubim.

Şi chiar aşa e. Fiecare zi în care mai zâmbeşte, în care mai zice “cristoşii mă-tii de mâţă, iar mi-ai luat carnea din pod?”, în care se ridică singur şi iese în curte, pe bancă, e o bucurie. O victorie pentru noi toţi. Dar mai ales pentru el, fiindcă nu îi place să se lase cu una, cu două. 

Şi sunt convinsă că, în toată bătălia asta cu sine, în toată bătrâneţea celor peste 80 de ani ai lui, ce se simt ca nişte stânci în picioare, ştie că ai lui copii îl ajută dintr-un singur motiv: din dragoste. Şi nu din obligaţie. Iar asta nu poate decât să îl motiveze să lupte şi să mai stea puţin cu noi.

Despre tataie, am mai scris aici.

Despre cum s-a cunoscut cu mamaie, aici.

Poza: arhivă personală, când eram în Tokyo şi mi-a spus că m-am îngrăşat de la atâta orez.

Cu prietenie,

Alexandra

Sunt Alexandra Lopotaru, jurnalist, blogger, autor de carte pentru copii și mama de Luc, un băiețel cu ochi-pelin. Sunt amorezată din Nord până în Sud de familie, scris și poezii, iar cea mai mare dorință este să ne păstrăm cu toții măcar o bucățică din naivitatea, curiozitatea și bunătatea copiilor din noi.

1 Comment

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.