De aceea nu v-am mai scris, că am fost şi sunt zombie. Noroc cu soţul meu, că preia el copiii pe zi, să pot să dorm. Cât de cât, ştiţi ce zic.

Ei, şi în toată nebunia asta, azi-noapte, cât am stat de la 1 jumate până la 3 jumate în fund, jucându-ne (că deh, ce să faci când nu poţi să dormi? El, nu eu) mă tot gândeam, mă tot strofocam să găsesc lucruri pozitive, ca să nu o iau razna.

(ca o paranteză, ca să înţelegeţi ideea, urmez un curs de Power of Appreciation, iniţiat de vecina mea dragă, Alina Haiduc şi Niculina Ghiţulescu şi am zis să aplic tehnicile recunoştinţei)

Dar…nimic. Îmi era greu să fiu recunoscătoare pentru ceva, la cât mă chinuiam să nu scap copilul din braţe. 

(dar, hei, am încercat!)

Ceea ce a mers la mine a fost tot blogul, refugiul sufletului meu. Am scris în minte ideile de mai jos, iar acum, cu un masala ceai în faţă, le transcriu pentru voi…

***

Eşti mamă când…

Aţipeşti în fund, pe dunga patului, în timp ce verifici fruntea cu buzele, să vezi dacă arde sau nu.

Eşti mamă când vrei să fugi mâncând pământul şi pietrele de sub el, dar respiri, te calmezi şi o iei de la capăt. 

Eşti mamă când simţi că – fără intenţia de a dramatiza – chiar ţi-ai da viaţa pentru copiii tăi într-o clipă.

Eşti mamă când naşti natural sau prin cezariană, când alăptezi sau nu, când ai ajutor sau nu, când ți-e greu sau când ai nişte simțuri şi intuiții ceva de speriat.

Eşti mamă când stai pe budă, copilul tău face brusc primii paşi, iar tu sari cu pantalonii-n vine să îl prinzi.

Eşti mamă când faci rondul de noapte între dormitoare, când dansezi cu el în zori, când singura ta dorință e să fie sănătos.

Eşti mamă când te uiți la copiii tăi (atenție, doar te uiți!) şi inima urcă şi coboară cu liftul, piept-gât-piept-stomac de cel puțin un milion de ori pe zi. Iar când îl mai ții şi în brațe, inima îți dă eroare.

Eşti mamă când, după ce plânge unul în stânga şi altul în dreapta, tu îi ridici pe amândoi şi începi să-i bâțâi şi să-i faci să râdă.

Eşti mamă când prin sânge-ți curg grijile, când prin plămâni îți umblă mirosul lor, când buzele te ard să-i săruți.

Când țipi, când greşeşti, când îți pui capul pe genunchiul lor şi le ceri iertare, tot mamă eşti.

Şi când ai vrea să treacă timpul mai repede, dar parcă n-ai vrea.

Şi când ieşi de la duş cu spumă-n cap, că plânge bebeluşul, şi când calci pe roți de maşinuțe dezmembrate, şi când ieşi afară cu tricoul plin de terci de ovăz.

Şi când ei se fac mari, când nu-ți mai spun secrete, dar te mai sună să vadă dacă eşti bine.

Eşti mama lor şi aşa vei rămâne chiar şi după ce n-ai să mai fii.

Poza: noi, la mare, la final de august

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Eşti mamă când… apare prima dată în Bebelonia.ro.

La mulți ani, iubirea mea!

UN AN JUMĂTATE

Copilul meu a fost foarte cuminte astăzi. A dormit, a mâncat, a pus olița și pantoful meu în frigider, l-a aruncat pe Slavici (bine, cartea lui) în veceu și l-am prins când voia să arunce și castravetele de jucărie tot acolo. L-am rugat să se oprească și să îi fac poză și -ce credeți?- m-a ascultat. V-am spus eu că a fost cuminte.

***

-Iubita, vino repede-repede să asculți ce l-am învățat, zice Andrei.

Las farfuriile neclătite în chiuvetă, abia apuc să mă şterg pe prosop, că alerg curioasă.

-Tati, cum face broscuța?

-Oa’oa’.

-Cum face cățelul?

-‘Am ‘am.

-Tati, zice Andrei, cum face mami?

-Muuuuu!

PS: dacă îl întrebați, găina face „coi-coi”, iar pisica „mui-mui”. Iar la ăstea nu l-a mai învățat nimeni.

LA DOI ANI

El era într-o cameră, eu – în alta.

-Maaamiiii!

-Daaaa!

-Maaaamiii!

-Daaaaa!

-Mami, bec!

Am amuțit, am amorțit, mi-a căzut cârpa din mână, am alergat în două suflări. Să-mi fi zis ce am auzit? Să-mi fi spus el că mă iubeşte, pentru prima oară?

-Mami, îi zic, ce ai spus?

-Bec!

Şi ia o baterie şi o aruncă în bec.

***

-Luc, mami, care e mingea roşie?

-Aia gabină.

***

Nu ştiu ce păcat m-a împins să îi spun lui Luc că mă duc să fac duş pentru că miros urât. Trebuia să îl conving cumva, să mă lase cinci minute să dau măcar cu apă la subsoară. Şi, ca să fiu sugestivă până la capăt, că nu părea deloc convins, i-am spus aşa:

-Puuuu, mami pute, pute! Trebuie să mă duc să mă spăl.

Ce credeți? Copilul a înțeles şi m-a lăsat. Problema e că a înțeles atât de bine, că în fiecare zi, de atunci, trage de bluză şi zice „puuuuu” când se uită la subraț. A fost tare amuzant, până azi, când am avut musafir. A tras de tricou, s-a strâmbat când a zărit subrațul şi a zis cât putea de tare:

-Puuuu, mami pute!

***

-Uite, mami, ai dinții albi, albi, îi zic, în oglindă, după ce ne-am spălat toți trei. Eu cum îi am?

-Ga’benă.

-Dar tati?

-Ma’o.

***

Luc (2a11l) înainte de somn. Stătea cu capul pe umărul meu, ascultând povestea pe care i-o citeam şi dă un pârț de îmi închide gura. Mă uit la el, el – la mine şi încep să ventilez cu mâna, în jurul nasului, să mă aerisesc.

-Puuu, mami, păi cum spui?

-Cu plăcele.

***

-Racheta, racheta, zice Luc în spatele meu.

-Ce zici, mami?

-Racheta, racheta, îmi zice iar, fericit, extaziat, în al nouălea cer, în timp ce mă întorc înspre el.

Cu ce credeți că se juca?

Cu un supozitor.

***

-Mami, mami!  m-a strigat Luc din baie. Viiin!

Alerg şi îl găsesc cu bilele din veceu în gură.  Să leşin, nu alta, deşi erau în recipientul lor de plastic, aproape pe terminate.

-Doamne, mami, ăstea sunt toxice. Au microbi, te murdăreşti, hai să le punem la loc. Câââh! Îl spăl pe mână, pe la gură şi dăm să ieşim. Se smuceşte, se duce iar la veceu. Rupe hârtie igienică şi, cu acel pătrățel din mânuță, ia din nou bilele.

-Uite, mami! Nu muldălec.

Aproape să leşin de emoție de data asta. Copilul meu înțelegător crede că, dacă le-a luat cu nişte hârtie, nu îi mai ating mânuța direct şi nu se murdăreşte! Wow, wow, wow!

Şi apoi – pac! – le bagă în gură.

LA TREI ANI

Acel moment când, după ce îl smotoceşti, îl pupăceşti pe spate, pe mâini, pe piept, pe burtică şi obraji, copilul îți spune:

-Mami, pupă-mă-n fund.

***

-Doamne, mami, îi zic în timp ce ne giugiuleam, îl pupam şi îl gâdilam peste tot. Curulețul ăsta al tău e mereu apetisant, îmi vine să îl mănânc încontinuu.

-Si pe al lui tati?

***

-Du-te, peacă jos, în living! mi-a zis. Mă joc cu tati.

-Nu vrei să te joci şi cu mine? am întrebat încurcată, că tocmai venise de la grădiniță şi voiam să recuperăm timpul nostru pierdut.

-Nu, du-te jos! Du-te jos, apoi mi-a închis uşa în nas.

I-am lăsat pe amândoi în pod, m-am dus în bucătărie să mănânc. Înghițeam singură aşa cum înghite un pui de curcă bile de mălai cu urzici fierte. Un pic mai greu. Dar mi-am pus un serial şi deja răsărise soarele, de ce să vă mint. În 15-20 de minute, vin şi ei.

-Îți pun să mănânci, mami? îl întreb.

-Da!

-Vrei şi iaurt?

-Da.

– Şi după…te joci şi cu mine? zic să mai încerc o dată.

S-a întors, s-a ridicat în picioare pe scaun, m-a privit cu – nu exagerez – compasiune şi mi-a zis:

-Îmi paie iău! Îmi paie iău, mami, îmi paie iău. Mă joc si cu tine. Şi a venit şi m-a pupat.

***

Urcam amândoi scările, spre dormitor. Copilul meu, cu febră, obosit, cu tuse enervantă, se uită în spatele lui, după mine:

-Mami, dă-mi mâna, să te ajut.

***

-Hai să dormi cu tati!

-Nu, cu mami veau. Cu mami încontinuu.

-Şi la 18 ani?

-Da, si si la 30.

***

Cât de greu adoarme, v-am mai spus. Cât de şmecher e, nu prea. După ce a stricat şi reparat cu pila mea de unghii vreo cinci maşini, după ce am citit vreo trei poveşti, după ce s-a ridicat după apă şi lapte de milioane de ori, după ce s-a băgat sub plapumă că îi e frig, după ce a dat-o la o parte că îi e cald, după ce m-am stors ca o cârpă de ultima picătură de răbdare (aveam un text în cap pe care voiam să îl scriu mai repede), îi spun destul de ferm şi vădit exasperată:

-Mami, te rog să te culci, că e foarte târziu. Acum!

La care copilul meu se uită la mine, ridică din sprâncene, zâmbeşte, clipeşte ca un mieluşel şi îmi spune mieros:

-Ne pupăm înainte?

***

M-a sunat mama, să îmi spună că băieții, soțul şi copilul meu, au plecat din Voineasa şi vin acasă, la mine.

-Ştii ce a zis copilul de m-a făcut să plâng? m-a întrebat mama.

-Nu, ia zi.

-A dat geamul în jos, chiar înainte să plece şi mi-a zis „mamai, să ai grijă de tine. Să nu cazi şi să nu te loveşti”.

***

A stat lipit de mine zilele acestea. Ca un scai de pantaloni, ca un pătrunjel lipit de marginea castronului. Lipit, lipit. L-au durut nişte afte îngrozitoare, pe care le-a ros între dinți de şi-a făcut găuri. A plâns cu găleata, a fost iritat, mâțâit, a slăbit, că abia a mâncat, iar în toată supărarea lui căuta doar iubire. Ne-a îmbrățişat şi pe mine, şi pe tatăl lui de ne-a unit coastele. El suferea, şi tot el ne pupa, se ghemuia în poale ca o pisică, ne mângâia părul, obrajii, mai scotea câte un chiot de fericire printre lacrimi. Iar azi, chiar înainte de poză, chiar înainte să adoarmă, a oftat că încă îl mai doare una în vârful limbii. Apoi şi-a ridicat ochii în ochii mei şi m-a întrebat:

-Mami, tu eşti bine?

***

-Mami, gata, zece secunde mai stai în apă, ți s-a răcit pielea şi ți s-au încrețit toate degetele, i-am spus, apăsat, după multe rugăminți. Nu zicea nimic, aşa că insist:

-Mami, vorbesc foarte serios, e cazul să ieşim, număr până la zece.

-Număl eu, mami, număl eu, nu tu.

Şi începe: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17,18, 19, 20, 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10.

-Gata. Iesim. Am numălat până la zece.

***

Soțul meu şi Luc învățau steagurile țărilor, în timp ce eu înfulecam o clătită.

-Tati, ce țară e asta? l-a întrebat Andrei.

-Curuguay.

***

-Ce culoare să caut? îl întreb.

-Maroz.

***

Poza: Noi patru, în seara asta. Încă suntem la Voineasa. Mulțumim, Mihaela Fuiorea, că ne-ai făcut rost de baloane

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Azi, patru ani de Luc. Top 20 perle şi povestioare ale copilul meu până acum apare prima dată în Bebelonia.ro.

Îl mângâie încet pe cap când doarme, vorbeşte în şoaptă, îmi aduce scutece şi îl dă cu cremă la funduleț. Apoi îl îmbrățişează drăgăstos, iar Alec îi zâmbeşte senin, de ți se înmoaie şi oja de pe unghii. Probabil de aceea am doar trei unghii făcute, şi astea pe jumătate.

Ba chiar, m-am topit de tot când i-am scos mucişorii lui Alec cu o pompă mică, el a început să protesteze şi să scâncească, iar Luc a strigat:

-Nu îi place, lasă-l în pace!

I-a luat apărarea, mi-a luat şi mie pompa şi nu îmi spune unde a ascuns-o.

Iar apogeul a fost şi încă e în serile în care nu plâng amândoi în acelaşi timp, ci îi adorm pe rând: Alec – primul, iar Luc – al doilea, ținându-l încetişor de mânuță pe fratele lui.

Efectiv, încremenesc în timp privindu-i. Şi îmi doresc incredibil să îşi fie prieteni buni, să se înțeleagă, să fie recunoscători vieții că se au unul pe altul.

Aşa că, în seara asta,

Nu mă întreba cât e ceasul. Ce zi e azi, câte grade-s afară,

Dacă au vecinii maşina-n garaj sau luminițe pe casă.

Nu mă-ntreba nici cum mai e să pui geană pe geană trei ore la rând,

Nici dacă m-am spălat pe dinți aseară,

Că nu mai ştiu.

Nu mă întreba dac-am udat florile, 

Dacă am pus balsam în cuva maşinii de spălat când am băgat rufele,

Dacă am pus pătrunjel sau mărar în ciorba de la prânz,

Nu mă-ntreba de câte zile port pijamalele ăstea roşii,

Că nu mai ştiu.

Dar întreabă-mă cum de-mi sclipesc ochii, cum de-mi mijesc buzele şi cum de nu mă dor brațele de la plimbat şi legănat pui de oameni. 

Întreabă-mă ce-mi face inima să alerge, pulsul să se ridice, respirația să taie orice supărare. 

Şi-ți voi spune că mângâieri de patru mânuțe pufoase ca turtele dulci.

Întreabă-mă şi despre împlinire, hai, întreabă-mă de cea care-i până-n cer. Şi-ți voi spune că cea mai mare fericire a mea e să o văd pe a lor. 

Să îi văd pe ei strălucind, râzând împreună, ca acum. Să îi văd lipiți, ca acum. Mână-n mână.

Unul – făcând tumbe, altul – sorbindu-l cu toată fața. Unul  – pupându-l duios, celălalt – lăsându-se pupat. 

Dar şi cea mai mare dorință? poți să mă întrebi.

Ei bine, îți spun: ca ei, copiii mei, să se iubească. Mereu. Şi să nu uite că, indiferent unde vor ajunge în viață, startul l-au luat amândoi de lângă aceeaşi bătaie de inimă.

Poza: Unsplash

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Cea mai mare dorință: ca ei, copiii mei, să se iubească mereu apare prima dată în Bebelonia.ro.

-Ah, e băieţel. I se vede ţuţuroiul între picioare, a spus medicul, în timp ce fixa aparatul pe burtică mai bine. Vedeţi?

Ce-i drept, cred că observai şi de pe Pluto, acel “ţuţuroi” fiind clar şi descifrabil. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă uit la Andrei, care stătea cuminte pe scaun, în spatele doctorului. Şi nu exagerez cu nimic când vă spun că ochii i se aprinseseră ca girofarul, iar gura i se schimonosise într-un zâmbet imens de popândău, dând de înţeles că dorinţa îi fusese îndeplinită.

Deşi Andrei mereu, dar mereu îmi spunea că pentru el nu contează sexul, stiam ca ar fi vrut un mic tovarăș masculin de joacă, pe care să îl crească în spiritul muntelui, căţăratului, astronomiei, biliardului, șahului, sportului și în spiritul tuturor pasiunilor lui. Și nu vreau să credeți că sunt misogină sau să dau de înţeles că o fată nu ar fi interesată de cele de mai sus. Nu, nu. Că doar și eu am trecut prin ele (multe de dragul soțului!). Doar că, având în minte exemplul de legătură dintre el și tatăl lui, de experiență și de timp petrecut împreună “ca băieţii”, cred că îi era mai la îndemână să se transpună ca părinte.   

Ei, şi uite aşa, am aflat că o să am un Luca-Ştefan. Un Luc. Nume pe care oricum l-am ales cu greu, pentru că în mintea mea nu se potrivea nimic cu numele de familie al soţului, Cioboată. Şi, drept să vă spun, acum nu mai pot, nu mai am cum și îmi e de-a dreptul imposibil să îmi imaginez un alt copil. Chiar și un alt băiețel, darămite o fetiță. Eu, mamă de fetiță? Greu de crezut acum.

Așa că Universul a știut mai bine. A știut ce bucățică lipsește din noi, a știut ce piesă de puzzle mai trebuie lipită și a știut cum să dea formă iubirii noastre. Ne-am pricopsit cu cel mai știrb și drăgălaș râs, pe care îl aud și când nu e în preajmă. Ne-am pricopsit cu cei mai pelini și mai pătrunzători ochi, pe care îi văd și când mă învârt, uitându-mă în tavan. Avem acasă cele mai întinse gene, cele mai rotunde degete de la picioare, cele mai satinate mânuțe și cel mai pur și limpede sfert de om. Ne-am pricopsit cu un băiețel după chipul și asemănarea noastră, care ne va uni până vor pica toate stelele de sus.

Și știu că oricine și orice ar fi fost l-am fi iubit la fel. Știu asta. Dar nu pot să nu mulțumesc zilnic, ori de câte ori respir, că îl avem chiar și tocmai pe Luc.

Poza: Yuta Aoki

PS: articolul este fix de anul trecut, dar l-am asezonat cu poza asta, făcută în weekendul trecut, în Tokyo, de Sakura

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Mamă de băiat apare prima dată în Bebelonia.ro.

***

1. Dacă înainte te cuibăreai cu o cană de vin fiert şi cu o carte siropoasă sub o păturică, fără să te deranjeze nimeni, acum nu poți sta mai mult de zece minute fără să auzi “mamiiiiii”. Iar singurele cărți pe care le citești sunt cele de adormit copiii.
2. Dacă înainte împodobeai și doi brazi, acum nu îndrăznești să mai faci nici măcar unul, că știi că ar face numai mătănii pe covor.
3. Dacă înainte tu foloseai globurile pentru înfrumusețarea bradului, acum copilul le folosește pentru fotbal.
4. Dacă înainte aruncai câteva țoale pe tine și ieșeai imediat la zăpadă, acum riști să se întunece până îți îmbraci copilul. Ba chiar, când ai ieșit pe ușă, surpriză!, face caca.
5. Dacă înainte făceai un om de zăpadă de dragul iernii, acum faci și zece de dragul lui, să îi dărâme pe toți.
6. Dacă înainte, în tinereți, părinții te lăsau până la 11 noaptea afară, acum copilul te lasă până la 9.
7. Dacă în ziua de Ajun dormeai până la prânz, acum te trezești la 5, să mergi la colindeț.
8. Dacă înainte era despre bucuria Sărbătorilor de iarnă, acum e despre bucuria din ochii lui.
9. Dacă înainte puteai să te prefaci că nu e nimeni acasă când veneau colindătorii, acum nu mai poți. Dar, reversul medaliei, e că după ora zece poți spune “șșșș, doarme copilul” și scapi.
10. Dacă înainte făceai curățenie generală și se vedea, acum ia-ți adio. 
11. Dacă înainte abia așteptai să te îmbraci elegant de Crăciun, acum abia aștepți să vă luați pijamalele identice.

Poza: arhivă personală de acum un an.

Cu drag de ziua de azi,

Alexandra

Articolul Crăciunul, înainte şi după copil apare prima dată în Bebelonia.ro.

Şi m-am liniştit când în câteva clipiri mi-am găsit răspunsul. Dacă ar fi să îi fac copilului meu un singur cadou în viața asta, unul dintre cele terestre, pământeşti, ca să îşi amintească de mine, aş alege o reprezentare a iubirii noastre de acum. Un semn de legământ, un simbol de prietenie şi mai mult. Aş vrea să îi ofer un cadou în ghiveci, mov-albastru, gingaş şi etern: o floare de Nu-mă-uita. O floare care să întruchipeze toate rugămințile mele pentru el în rădăcinile ei, toate dorințele mele în tulpina-i firavă şi toate gândurile şi amintirile noastre în petale. Petale, cinci la număr, precum elementele Universului, care vor pica, dar vor renaşte iarăşi. An de an.

Când eram mică, aveam astfel de flori chiar în fața blocului. Lângă flori de muşețel, Laptele Cucului, Ochiul boului şi Păpădii. Făceam “prăjituri” din nămol şi le ornam cu ele. Dar florile de Nu-mă-uita erau cele mai speciale. Le rupeam şi le puneam în piept, că se părea că aşa aveam să îmi găsesc iubitul cu ochii albaştri. Iată că nici acum, la 28 de ani, nu l-am găsit. Nu am un iubit cu ochii de culoare albastră. În schimb, am doi, cu ochii verzi. Unul mare, şi unul mic. Iar celui mic i-aş face-o oricând cadou.

Aş vrea să îi vorbească zilnic cu dragoste, să crească sub silabele şi sunetele lui. Aşa cum creşte el acum, sub ale mele. Aş vrea să o ude, să îi ofere hrană, adăpost, încântare şi mângâiere. Aşa cum încerc să îi ofer eu acum. Aş vrea să se bucure când înfloreşte, când se schimbă, când îi prieşte mediul cu soare de la geam. Cum mă bucur eu de fiecare cuvânt al lui nou. Şi, mai ales, aş vrea să o iubească şi să nu o lase să se ofilească niciodată. Fiindcă aşa, eu voi trăi în veşnicie. Iar când vreun amic îi va lăuda mândra floare albastră, de pe pervazul îngust, aş vrea ca el să mijească un surâs şi să îi spună: “Da, chiar e frumoasă. E de la mama mea.”

Poza: pexels.com

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul O floare de Nu-mă-uita apare prima dată în Bebelonia.ro.

Evident, am întâlnit copii care îl depăşeau în aptitudini, fără doar şi poate, în special fetiţe, dar tot mândrul meu mi se părea mai iscusit. Ştiam în adâncimea logicii că nu e, dar preferam să mă uit doar la părţile lui scoase la lumină. Până într-o zi, din senin, când nu am mai făcut nicio comparaţie. Nimic. Şi nu pot decât să bănuiesc că am dobândit o maturitate neintenţionată în subconştient. Sau poate mi-am dat seama că pentru mine va rămâne oricum cel mai cel pentru vecie, astfel că asemenea examinări sunt fără rost.

Cu mine, însă, este o altă poveste. Mă compar cu alte mămici de când am devenit una şi nu am încetat să o fac până de curând. De la aspect până la activităţi şi gesturi, antenele mele critice sunt activate. Şi, contrar lui Luc, eu mai mereu sunt în pierdere. Mi se pare că încă nu am ajuns la silueta pe care ar trebui să o am după un an şi opt luni deja. Când mă mai uit în oglindă, îmi vine să mă înghesui în covor. Mi se pare incredibil cum alte mame, care au mai mulţi copii, sunt foarte energice şi implicate în diferite îndeletniciri. Or, eu mă vait dacă Luc se trezeşte la cinci dimineaţa o dată la o mie unu ani. Şi nu vă spun cu cât necaz mă dojenesc că nu pot să îi gătesc şi eu zilnic mai mult de două feluri şi că îmi pierd timpul strângând jucăriile, care oricum revin pe parchet. Dar nu, mie îmi stau pe cerebel. Şi ca să mă înţelegeţi, eu şi când scriu pentru blog o oră-două, spre exemplu, mă simt vinovată că nu sunt lângă el cum sunt alte mame.

Dar aşa e omul lumii terestre. Simte nemulţumire cu nesaţ, până îi iese pe urechi. Cel puţin, aşa este subsemnata. Vrea să fie mai bună decât a fost în ultimele 12 de ore de lumină. Îmi dau seama că este un lucru bun că îmi doresc să evoluez, dar este un lucru total nătâng să vreau asta cât ai sufla într-o păpădie. Să am atâtea braţe cât o meduză şi să învârt din treburi ca un magician. Şi, în acelaşi timp, să mai scriu şi o nuvelă, dacă se poate.

În sfârşit. Dacă la Luc comparaţiile s-au oprit involuntat, la mine am vrut asta furtunos. Fiindcă nu îmi aduc nicio împlinire, nicio încredere mai mare în “eul meu” şi nici măcar motivația în însemnătatea ei. Ba mai mult, îndrăznesc să zic că aceste comparații mă demotivează. Şi e straniu, fiindcă eu sunt o fire extrem de competitivă.

Dar cu părințismul e altă mâncare de păstrăvi, am înţeles târziu. Nu trebuie să mai fac comparații peste comparații şi să încerc să urc pe podium. Nu trebuie să fiu cea mai bună, sofisticată, inteligentă, frumoasă, iscusită mamă din toate punctele cardinale. Nu trebuie să fiu perfectă. Nu. Dar vreau să fiu mama pe care copilul meu nu ar da-o pe nimic în lume. Vreau să fiu mama pe care nu ar schimba-o niciodată, cu nimeni, în tot universul ăsta întins. Iar pentru asta cred că nu trebuie să fac nimic special. Trebuie doar să fiu eu, aşa cum sunt, iubindu-mi copilul din frunte-n călcâie. Trebuie doar să continuu să îmi ascult mie inima și lui – sufletul.

Şi faptul că Luc mă privește oră de oră cu atâta dragoste în privire, cu insistență și duioșenie, de aproape mă înroșesc, faptul că râde cât îl țin obrajii, faptul că mă caută pe mine printre toți şi faptul că îl văd cât de fericit este zilnic, toate, toate acestea la un loc mă fac să cred că sunt pe calea cea bună.

Mulțumim pentru poză, Etereo Photo!

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Vreau să fiu mama pe care nu ar schimba-o niciodată apare prima dată în Bebelonia.ro.

Dar se pare că, în sfârşit, mi-am găsit-o şi eu pe a mea. Acum i-am întrecut pe toţi şi ori de câte ori mă opresc în faţa lui Luc mă minunez de cât de vrednic de adorat poate fi. Cât de încântător, exaltant, palpitant este să îl privesc cum crește, cum se prinde de cunoaștere, cum învață și descoperă noi și noi găselnițe. Cum greșește, cum persistă în greșeală intenționat până se plictisește.

Pe cuvânt, aş sta nemişcată, cu ciocolata în braţe, şi m-as uita continuu la el fără să mă satur. Este un spectacol de teatru, plin cu umor, lacrimi, candoare și frumusețe atât la înfățișare, cât și în comportament. El este pe scenă, iar eu – în fața lui, pe primul rând.

Mă trezesc că îi studiez urechile şi semnul din naştere – o mică gaură – de pe pavilionul drept, numărându-i venele subțiri ca firele de păr de pisică.

Mă minunez la cât de tâmp pot zâmbi când vine şi îmi arată serios cum a spoit el geamul cu piersică. “Naaaa!”, îmi spune, arătând cu degetul.

Îmi vine să îi rod fălcile când îmi fură mâncare din farfurie, se ascunde după canapea şi o molfăie ca un şoricel.

Îmi vine să îl fac pachețel de primăvară şi să îl pun buzunarul meu drept, de la piept.

Saltă inima de bucurie când văd cât de ordonat poate fi. Dărâmă vasele, jucăriile, şoşonii, dar pune tot la loc. Tot, singur. Dăunăzi a luat o scamă din pat şi a dus-o la gunoi.

Nu vă spun de câte ori nu m-a pufnit râsul când, supărată fiind pe el, îl cert, iar el mă imită. “Mami, dă-te jos din spatele televizorului, că îl răstorni și faci buba”, îi spun. “Du-ti, du-ti! Bu-ba, bu-ba!”, începe să cânte el.

M-am pierdut de multe ori în culoarea ochilor lui şi l-am albit ca varul de la pupat. Încă stă şi îi place.

Ador să îl măsor din frunte în călcâi când doarme lin, senin, ca un fluture înşirat în tot patul, cu aripile deschise. Îi număr și genele, să mă asigur că-s toate acolo, mă joc cu câteva smocuri de păr, îl sărut pe furiș, cu ochii închiși.

Iubesc să îl privesc şi simt că nu mă mai satur. Copilul meu este o operă de artă, cea mai fermecătoare dintre toate cele de există. Chiar în muzeul inimii mele.

Poza: Unsplash

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Copilul meu e operă de artă. Nu mă mai satur să îl privesc apare prima dată în Bebelonia.ro.

Luc este, fără îndoială, cea mai adâncă bucurie a mea și nu are cum să nu. De când s-a născut, Luc a atras asupra lui nu doar atenția, energia și sufletul meu, ci și iubirea tuturor porilor mei. A venit și mi-a arătat că viața noastră era prea simplă, era împăienjenită de griji prostești și responsabilități imaginare. Tot ce mi se părea important până atunci avea să pălească și să se strângă precum Mimoza pudica în fața lui, lăsându-mă ușor jenată de gândurile închipuite pe care le aveam odinioară. Iar multă vreme principalele mele griji erau ca Luc să mănânce, să facă Marea Treabă și să doarmă. Atât.

Ei, şi la cât de preocupată eram cu noul statut de mamă, l-am uitat o perioadă pe cel de soţie. Absorbită doar de gânduri de alăptare, odihnă, schimbat scutece, somn, mică depresie, dureri de după naştere, Luc îmi acaparase noua realitate cu totul. L-a înghesuit pe Andrei până l-a împins pe o treaptă inferioară conştiinţei mele. Îl vedeam lângă noi şi era suficient.

Ba mai mult, toate frustrările mele ce se acumulau pe timpul zilei se răsfrângeau asupra lui când venea de la serviciu. Așa ajungeam să ne certăm (bine, eu il certam mai mult pe el!) şi habar nu aveam cât de mult îl încarcă emoţional. Fiindcă eu îmi luam copilul în brațe, îl miroseam de două ori și îmi trecea orice supărare. Pe când, Andrei le aduna tacit în poală.

Până când, într-o seară, se pune lângă mine şi mă întreabă încet:

-Iubita, mă mai iubeşti?

Şi vă mărturisesc că mai bine îmi dădea cu o farfurie peste ochi, că m-ar fi zdruncinat mai puțin. Că de durut, m-a durut. Dar în a doua secundă am realizat că poate nu mai mult decât pe el când s-a văzut dat la o parte. Când a văzut că nu mai eram o echipă, ci jucam individual. Evident că îl iubeam, dar uitam să îi arăt. Și să pună la îndoială istoria noastră de secole (acum în iulie sărbătorim 13 ani!), mi s-a părut cel puțin serios. Astfel, ne-am deschis unul în fața celuilalt ca doi boboci și am înțeles că este foarte important ca Luc să aibă părinți fericiți. Am hotărât să petrecem mai mult de cinci minute împreună, să ne aducem aminte de cum eram doar noi doi, să ne mai bucurăm de glumele noastre proaste și să ne intersectăm viețile, ce păreau deja paralele. Să ne regăsim, pe scurt.

Noi suntem norocoși, fiindcă am reușit. Dar știu cazuri în care părinţii s-au despărțit până la tăierea moțului copilului, fiindcă nu au știut cum să gestioneze noua viaţă. Fiindcă nu s-au mai înțeles, nu s-au mai găsit, nu au mai comunicat și fiindcă s-au îndepărtat unul de celălalt fără să își dea seama. Și nu din vina copilului, nu, nu. Din cauza tuturor neșanselor și vicisitudinilor vieții de familie. Fiindcă oricât de frumos ar fi, este și foarte greu.

În sfârșit, eu am scos nasul din părul copilului și am început să îmi mai privesc și soțul. Deși copilul meu frumos este și va fi întotdeauna cea mai importantă rotiță din venele mele, am început ușor-ușor să înclin balanța și spre Andrei. Deși în secret el va rămâne cel mai important, în realitate sunt amândoi. Fiindcă suntem o familie. Mie nu mi-ar plăcea ca Luc să facă diferențe între mine și tatăl lui și atunci mă gândesc că ar fi drăguț să nu mai fac nici eu diferențe (prea mari) între băieții mei. Așa cred eu, dar, evident, fiecare știe mai  bine

Sursa foto: Unsplash

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Cine e pe primul loc în viaţa mamei: copilul sau soțul? apare prima dată în Bebelonia.ro.

Ei, şi în aparițiile noastre publice, s-a întâmplat să fim singurul cuplu cu un copil. Vă imaginaţi că Luc devenea atracţia serii şi nu avea cum să nu, la cât de drăgălaş e după ce se împrieteneşte cu tine. Pentru unii mai puţin, pentru alţii mai mult. Şi am martori, nu o spun eu că sunt maică-sa. Şi cât am putut să observ, din interacţiunea lui cu invitaţii, am descoperit câteva tipologii de oameni. Tipologii din care am făcut şi mai fac şi eu parte.

1.Cei care îşi doresc un copil ca Luc

Fie pentru că a avut o zi bună, fie că este odihnit, fie că pur şi simplu este adâncit în activităţi, s-a întâmplat ca Luc să fie întreaga seară vesel. Şi să impresioneze astfel cuplurile tinere, care încă nu şi-au pus pirostriile în cap, dar plănuiesc şi analizează viețile de familie ale celorlalți. Şi, de obicei, după ce Luc le zâmbeşte şucar şi începe să se joace cu ei, le surâde ideea de a avea copii. Iar din câte am observat, fetele sunt cele care işi trag iubiții de mânecă şi le spun că ar vrea şi ele un copil precum Luc.

2.Cei care îmi spun că ştiu cum e, că au şi ei acasă un câine sau o pisică

Da, s-a întâmplat ca Luc să fie comparat cu animalele de companie când vedeau că distruge ca uraganul totul în jur, dar în sensul drăguț. Nu m-am ofuscat în vreun fel şi nici nu m-am simțit jignită, ba chiar m-am amuzat. Şi le spuneam că e mai uşor cu Luc, că nu îl scot afară la 6 dimineața să îşi facã nevoile cum fac ei cu câinii.

3.Cei care nu mai vor prea curând copii. Sau vor fetiță, nu băiețel

S-a întâmplat ca Luc să mai aibă zile şi seri mai proaste, să fie irascibil de la dințişori (cam asta a fost scuza noastrã permanentă!) sau să plângă şi să țipe din te-miri-ce motiv. Şi atunci i-a cam speriat pe unii invitați, spunându-mi că încă nu sunt pregătiți pentru asemenea scene, preferând să mai aştepte. Sau că ar prefera fetițe, că au auzit că sunt mai cuminți. Tot ce puteam să spun era că pregătit nu o să prea fii niciodată.

4.Cei care ne compătimesc

De multe ori am văzut compasiune în ochii oamenilor şi unii dintre ei chiar ne-au zis-o: “Mamă, ce greu trebuie să fie. Nu aveți cum să vă distrați decât pe rând!” Da, cam aşa este. La petreceri, unul fuge după Luc, iar celălalt face turul prietenilor. Şi apoi schimbăm.

5.Cei care ne privesc de la distanţă

Sunt oameni, am aflat de curând, care nu îndrăznesc să ne abordeze, gândindu-se că poate ne deranjează. Ba deloc, să ştiti! Iar dacă ați vrea să vă jucați cu Luc  cinci minute, cât să ciocnim amândoi un pahar, tare mult v-am aprecia

6.Cei care simt lipsa copiilor lor

Se mai întâmplă să dăm cu obrazul de alți părinți, care şi-au lăsat copiii acasă, şi, cum îl văd pe Luc, li se aprinde becul dorului. Oho, ni s-a întâmplat şi nouă de câteva (multe) ori.

7.Cei care sunt deranjați de copii

Să nu credeți că sunt moralizatoare şi că am vreun dinte împotriva celor ce nu agreează copiii şi gălăgia lor. Ba chiar îi înțeleg că au ieşit în oraş să se relaxeze, să se distreze şi sã bage sub preş problemele cotidiene. Probabil că aşa am mai fost şi eu, nu îmi dai seama. Tot ce pot să le spun este să plece ei din calea lui Luc, că invers e puțin mai dificil.

8.Cei care ne dau sfaturi

Cred că, la început, făceam şi eu parte din această categorie, în care ofeream sfaturi legate de colici, somn, alăptare şi altele, fiindcă eram entuziasmată de cum citeam şi mă documentam. Şi mi se părea că ajut. Dar cu timpul mi-am dat seama că fiecare experiență e unică şi că ce mi se potrivea mie poate nu se potrivea altei mămici. Şi, atunci, am încetat să mai ofer sfaturi.  Vorbesc doar întrebată.

9.Cei care îl ignoră

Nu de puține ori am avut surpriza să dau nas în nas cu oameni cărora Luc nu li se părea interesant. Dar deloc. Nici măcar nu îl priveau în ochi sau nu îl salutau. Deşi pe noi – da. Nu trebuie să ne placă tuturor copiii, evident, dar cred că o formă de salut față de un alt om(uleț) care te priveşte cu ochi mari, curioşi şi blânzi e binevenită.

10.Cei cu care se conectează rapid

Sunt invitați care vin şi mi-l iau imediat pe Luc din brațe, iar el le zâmbeşte de parcă ar fi vechi prieteni. Iar noi stăm şi îi privim uimiți de ce bine se înțeleg, fiindcă ştim că, de obicei, are nevoie de câteva minute de acomodare. Ce-i drept, au fost puține cazuri de-a lungul timpului. Dar au fost.

***

Una peste alta, este o aventură să mergi cu Luc la petreceri şi să fii singurul cuplu cu copil. Iar cel mai fain lucru e că plecăm până în ora 22.00, că trebui să doarmă copilul. Şi noi pe lângă el.

Mulțumim de poză, Sabina&Alin

Articolul Cum e să fii singurul cuplu cu copil la o petrecere apare prima dată în Bebelonia.ro.