De ce să ţii un copil de mână, 

De ce să îi ştergi fundul, 

Nasul, 

Fruntea,

De ce să îi speli juliturile, de ce să pierzi nopţi,

De ce să cânţi până răguşeşti,

De ce să legeni până amorţeşti,

Dacă te-ai întrebat vreodată de ce să devii mamă,

De ce să mai faci loc unui omuleţ în viaţa ta, care îţi va muşca din ea,

De ce să să îl creşti, 

Să îl înalţi, 

Să îl încalţi,

De ce să dai liniştea pe gălăgie,

Ordinea –  pe dezordine,

Orânduiala – pe haos,

Vreau să îţi spun eu: pentru că merită.

Merită tot.

Merită fiecare clipire de pleoapă,

Fiecare secundă ce zboară,

Fiecare gând ce se desprinde de tine spre el.

De ce să devii mamă?

Pentru că cerul ţi se va lumina cu fiecare râset,

Pentru că trupul îţi va exploda de atâta iubire,

Pentru că fericirea e cu lacrimi,

Durerea e cu mângâieri,

Pentru că aşa o vei înţelege pe mama ta.

Pentru că aşa te vei cunoaşte tu.

De ce să devii mamă?

Ca să îţi bagi nasul în ceafa lui şi îl miroşi,

Ca să îl acoperi cu mâinile, pielea, cu toată fiinţa ta,

Ca să îi pupi obrajii aceia zdraveni cu gust de piersică,

Să te pierzi în ochii lui,

Să râzi de cum minunile au picioare cât jumătate din palma ta. 

Să te apropii de Dumnezeu, pentru că te vei ruga la el cum nu ai făcut-o niciodată,

Să îţi umpli inima când va sta pe pieptul tău,

Să te îndrăgostești.

De ce? De ce să devii mamă?

Să faci lumea mai bună,

Să laşi o bucăţică în urma ta,

Să dai tot ce ai mai bun din tine pe acest pământ,

Pentru că nimeni, niciodată nu te va privi aşa cum te va privi el.

Iar dacă asta nu e de ajuns,

E minunat să devii mamă fiindcă, oricum ai fi, oriunde ai fi,  

Cineva  îţi va duce dorul.

***

Poza: arhivă personală

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Dacă te-ai întrebat vreodată de ce să devii mamă apare prima dată în Bebelonia.ro.

Sigur, profit cât pot de mult de şansa de a-l avea încă lângă mine pe puiul meu de trei ani jumătate, de norocul de a mai avea un bebeluş printre noi la toamnă, dar îmi poate garanta mie cineva, că oricât aş profita de momentul de acum, de clipa din prezent, nu îmi va fi dor? Nu mi se va strânge inima când va fi trecut şi bucuria de azi?

Suntem diferiţi, dar eu mă cunosc şi ştiu că, indiferent cât de raţională şi ancorată în realitate aş fi, acolo departe, în crăpătura sufletului meu, dorul de toate se va ivi ca soarele la răsărit, printre draperii. Câte puţin, câte puţin. Fiindcă dorul ăsta e cea mai dureroasă dovadă a iubirii.

Aşa că…

Zilele acelea care încep cu un mers de-a buşilea pe tine, cu un trupuşor de dovleac cuibărit între genunchii tăi adunaţi şi bărbie, cu o îmbrăţişare de mânuţe cu miros de aluat,

Zilele acelea în care deschide guriţa ca un pelican să îi dai să mănânce ce mănânci şi tu,

Zilele acela în care nu v-aţi mai văzut patru ore, dar apoi aleargă spre tine şi te prinde cu o strânsoare de te roagă să nu mai pleci,

Zilele acelea în care învăţaţi unul de la altul, în care vă călcaţi pe picioare de nu vă mai înţelegeţi, dar care, în final, se termină cu o împăcare îndulcită de regret,

Zilele acelea în care ţi se urcă în spinare şi te prinde de gât, râzând, că eşti un ponei,

Oh, zilele acelea în care spune că te iubeşte, că eşti cea mai frumoasă mamă din jurul lui, că ar vrea să se însoare cu tine, dacă ar putea,

Zilele acelea în care staţi toţi trei, patru, cinci pe covor încovoiaţi sau în care jucaţi “Floare-floare deschide-te la soare”,

De toate zilele ăstea,

Vă spun că de toate zilele ăstea 

Ne va fi dor.

Poza: arhivă personală

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Pentru toate zilele care dor de Dor… apare prima dată în Bebelonia.ro.

În seara asta n-am niciun articol vrednic de atenția voastră, nu am niciun articol cu cuvinte alese, trăite, am doar nişte întrebări la care încerc să îmi răspund singură, dar la care aş vrea şi alte viziuni. 

Că până la urmă, blogul ăsta, nu e de fapt un suflet de mamă?

Am gânduri la care râd sau la care lăcrimez, la care aş vrea să mă uit în oglindă, să mă dezbrac de orice urmă de jenă, îndoială sau stânjeneală şi să întreb: oare oamenii fac al doilea copil şi de dor? Oare facem al doilea copil şi de dor?

Când ne ținem copilul mare în brațe şi ni se taie inima că nu mai încape pe un singur braț, că nu îi mai încape fundul în palma noastră, 

Când ne uităm în colțul patului şi ne amintim de cum stăteam tolăniți lângă el, când abia învățase să se rostogolească,

Când ne trosneşte realitatea una după ceafă că nu mai suntem acelaşi univers, că nu mai suntem Saturn, iar el – satelitul,

Când dăm peste hainuțe mărimea 56 sau peste botoşeii pe care îi credeam pierduți,

Când găsim sub canapea jucăria pe care o primise în prima zi de vizite,

Când ne respinge sau când deja nu ne mai caută noaptea,

Ne gândim oare, în secret, cu voce stinsă, de frică să nu fim judecați, să facem un al doilea copil ca să ne umplem noi nişte găuri de ne rămân în suflet? Găuri ce încă nu s-au închis fiindcă am fi vrut mai mult timp cu primul copil?

Ne gândim oare să aducem pe lumea asta un al doilea copil şi de dor? Printre atâtea alte motive, vrem al doilea copil şi de dor? Şi dacă e aşa, suntem egoişti?

Poză: arhivă personală

Cu gândurile încă deschise,

Alexandra

Articolul Oare oamenii fac al doilea copil şi de dor? apare prima dată în Bebelonia.ro.

Iar copilul meu e la fel:

-Mai e vilusul afală?

-Da, puiule, încă mai este.

-Melgem la tataiu şi mamaiu la Voineasa?

-Mai târziu, mami, nu avem cum acum.

-În cinci zile? şi îmi arată toată mâna.

-Cred că în câteva săptămâni, iubirea mea.

-Atunci în tei, mami. În tei zile.

Eu mă bucur foarte mult că e atât de apropiat de ei, că legătura de iubire este puternică precum un magnet, fiindcă nu doar ne ajută pe noi, părinţii, să mai luăm o gură de aer, ci, la nivel emoţional, susţinut ştiinţific, o astfel de relaţie este benefică atât pentru copil, cât şi pentru bunici. Spre exemplu, un studiu realizat de cercetătorii de la Universitatea Oxford, arată că acei copii care sunt apropiaţi de bunici au mai puţine probleme emoţionale şi comportamentale şi sunt capabili să reacţioneze mai bine la evenimente traumatizante, precum divorţul părinţilor sau bullying-ul.

Dar şi bunicii au de câştigat. Am dat peste un studiu publicat în revista Evolution and Human Behavior, care menționează că bunicii care au grijă de nepoți pot trăi mai mult decât cei care nu cu până la cinci ani. Au o motivaţie în plus de a trăi.

Aşa că ştiu că este greu acum. 

Ştiu că îi e dor să se plimbe cu roaba, să pună lemne, să dea mâncare la boboci şi la peşti, să bată covorul lui mamaiu cu bâta, să îi pună pe amândoi să alerge şi să facă sport cu mingea mai ceva decât un instructor personal, să doarmă la ei în braţe, să îi pupe şi să îi ţină de mâinile lor muncite. Îi e dor de biscuiţii mamei mele, de jucăriile pe care ai mei le au într-o cutie în dormitorul lor, de pliciul roşu cu care vâna muşte.

Şi nu e ca şi când eu nu pot să îi fac biscuiţi sau să dau şuturi în minge. Dar lui îi e dor de ei.

Ştiu că e greu acum.

Şi pentru unii, şi pentru alţii.

Însă vom putea face toate cele de mai sus mai târziu, cu şi mai mare entuziasm şi bucurie. Pentru că mai bine mai târziu decât deloc. 

Iar ca Luc, separat de bunici, sunt foarte mulţi. Aşa că da, să nu uitaţi, dragi bunici: şi copiilor le e “dol” de voi.

Aveţi grijă şi să ne revedem cu bine!

Poza: arhivă personală, când am fost prima oară în Japonia cu toţii, mai, 2018.

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Scrisoare de la copii către bunicii lor: “Ne e dol de voi!” apare prima dată în Bebelonia.ro.

Ori de câte ori ne jucam împreună pe sub masă, mă vedeam pe mine făcând cort din pături puse peste scaune,  făcând cazemate în pădure din mușchi, ferigi și crengi de brad, îmi aminteam cum aveam palete de badminton din lemn sau sticle de plastic și telefoane mobile din cărămizi. 

Şi de obicei o priveam pe Alexandra mică cu melancolia vremurilor apuse. Zâmbeam şi mă întorceam în prezent.

Dar zilele trecute, m-am privit cu dor. 

Copilul meu plângea că se lovise, îl ţineam la piept şi îi spuneam că poate să stea la mine până trece şi cât mai vrea. Că totul va fi bine!

Că totul va fi bine…

Şi când îi spuneam asta, m-a pălit un soi de ciudă pentru mine.

Eu când am crescut?

Mi-e dor să mă ţină şi pe mine mama la piept şi să îmi spună că totul va fi bine. 

Mi-e dor de ziua când singura mea grijă era să îi fac păpuşii mele chioare o fustiţă din perdea.

Mi-e dor de chioşcul deschis pe banca din faţa blocului, cu bani din frunze şi prăjituri din nămol, ornate cu petale de ochiul-boului.

Mi-e dor să primesc caramele sau bomboane în loc de monede când primeam restul.

Mi-e dor să o ajut (a se citi să o încurc) pe mamaie să toarce lâna cu fusul din lemn de frasin.

Mi-e atât de dor de sentimentul acela de libertate genuină, lipsit de constrângeri, frici sau te-miri-ce gânduri.

Mi-e dor să aştept dincolo de uşa verde, scorojită, să se umfle aluatul de cozonaci.

Mi-e dor să stau pe sobă, printre seminţele de dovleac puse la uscat sau să mă ascund în cămară, în lada de nuci.

Mi-e dor să mă dau cu celofanul printre brazi şi să mă rostogolesc pe zăpadă fără să mă plâng de durere de spate.

Mi-e dor, tare dor de momentele când spuneam bancuri la care râdeam doar eu.

Şi de barajele din pietre construite pe râu, şi de toţi prietenii mei din copilărie,  şi chiar şi de verile în care mergeam la strâns de fân şi adunat de gândaci de pe cartofi. Mi-e dor.

Ştiu că şi acum am parte de îmbrăţişări părinteşti, ştiu că uneori îmi creez griji doar în capul meu, ştiu că pot să merg chiar acum, pe munte, la zăpadă, să mă dau cu sania. Ştiu. Am fost. M-am dat. Dar nu mai e la fel.

De ce nu mai e la fel?

Mi-e dor, mi-e dor să fiu copil. Măcar pentru o zi…

PS: am coborât imediat la realitate când copilul meu, după ce a încetat să plângă, şi-a suflat nasul pe bluza mea cu dantelă.

Poza: arhivă personală. Terminasem clasa a treia. Eu sunt în mijloc, soţul meu – în stânga (da, de atunci ne ştim!),  prietena mea din copilărie – în dreapta.

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Mi-e dor să fiu copil… apare prima dată în Bebelonia.ro.

Creşteai tăcut şi-o ascultai cum îți cântă.

Doar nouă luni din viață în mine te-am avut,

Dar ale tale urme nici acum nu s-au pierdut.

Cândva, demult, sub pielea-mi laşă, străvezie,

Te-ai ascuns domol, ca nimeni să nu te ştie.

Mi-ai adus pe chip o lumină năucitoare

Şi mi-ai înălțat simțirea până colo, în zare.

Cândva, mereu şi ori de câte ori respir,

Îți miros şi îți pipăi un obraz de caşmir.

Te privesc, te iubesc şi mă bucur că îmi creşti.

Dar, Doamne, of, ce n-aş da să te opreşti!

Să-mi fii din nou un mac, puțin, puțin mai greu.

Îmi e dor de tine, bebeluşul meu!

***

Poza: Luc la nici măcar un an…

Cu drag,

Alexandra

Articolul Îmi e dor de tine, bebeluşul meu! apare prima dată în Bebelonia.ro.