Şi deşi pleca de la serviciu, venea acasă şi mai lucra şi pentru echipa din România puțin.

Aşa, Luc începuse să se obişnuiască cu laptopul. Ba chiar, Andrei îl lua în brațe şi îi mai punea şi câte un videoclip – două cu trenulețele, preferatele lui. Trenulețe adevărate, japoneze, mergând pe şine. Nimic spectaculos, dar nici educativ. E plin Youtubul de ele.

Nu prea eram de acord, amândoi ştiam că ecranele nu sunt bune pentru copii (Luc nu avea nici doi ani), dar cele cinci – zece minute am zis că nu or fi capăt de țară.

Dar, nici după o săptămână, s-a întâmplat asta:

Când Andrei intra pe uşă, copilul nici nu-l mai băga în seamă. Nu îi mai sărea în brațe, nu părea să-i pese că tatăl lui a venit acasă după o zi întreagă, nu voia să se joace cu el. Luc doar sărea să ia geanta de laptop şi striga „tren”, „tren”.

Soțului meu nu i-a picat bine, că îşi dorea şi el, ca orice părinte îndrăgostit şi plin de dor, atenție. Atenție de la copilul lui. Aşa că, a început să îşi lase laptopul la serviciu şi venea acasă doar cu brațele deschise.

Am încetat astfel să îi mai punem ceva pe ecrane până aproape de 3 ani, când a ajuns la grădiniță.

Şi un alt exemplu ar fi cu părinții mei. Bunicii copiilor. Ori de câte ori vin pe la noi, vin cu tot felul de cadouri. Mâncare, haine şi jucării. Oho, câte jucării! Sigur că apreciez, dar observ că băieții sunt apoi mult mai preocupați de cadouri decât să se joace cu ei. Şi când intră pe uşă, prima întrebare este „Ce mi-ai adus?” Fiindcă aşa i-au învățat.

Eu nu vreau să le răpesc lor bucuria de a le aduce copiilor daruri. Este plăcerea lor.

Dar eu şi soțul meu avem altă abordare.

Sigur că le mai cumpărăm şi noi, din când în când, cadouri. Câte o carte, câte o maşinuță sau o minge. Sigur că peste tot pe unde mă duc, chiar şi când trebuie să îmi cumpăr mie o ojă sau un elastic de păr, vă doar hăinuțe şi jucării pentru ei. Uneori mă abțin, când ştiu că au destule, alteori cedez, când ştiu că mingea roşie li s-a spart sau pachetul de cărți de joc nu mai e complet.

Oricum ar fi, de cele mai multe ori intrăm în casă cu mâinile goale şi brațele deschise. Orice eventuală plasă, plăsuță, pungă şi punguță rămân în maşină. Orice cadou, cadouaş, dar şi dăruleț îl dăm un pic mai târziu. Tot în ziua aceea, dar un pic mai târziu.

Aşa, mi se pare mie, când deschidem uşa, ei ne văd doar pe noi cu mâinile în şpagat, aşteptându-i la piept.

Aşa, mi se pare mie, se bucură mai mult de noi, suntem unii pentru alții genuin, puternic, prezenți. Îmbrățişați.

Nici nu mai aşteaptă să ne descălțăm, că ne trag de mână să ne arate castelul construit din hârtie igienică.

Nici nu mai aşteaptă să ne punem geaca în cuier, că ni se cocoțează de gât şi acolo rămân.

Nici nu mai aşteaptă să zicem ceva, că ne iau la joacă.

Nu zic că e greşit în alte moduri, nu zic că e tragedie dacă intru pe uşă cu trenulețul la subraț (mai ales când ne jucăm împreună), zic doar că eu, în loc de „Mami, ce mi-ai adus?” prefer de o mie de ori să mă ia în brațe şi să îmi spună „Mami, ce bine că ai venit!”

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Decât să mă-ntrebe „Ce mi-ai adus?”, prefer să-mi spună „Ce bine că ai venit!” apare prima dată în Bebelonia.ro.

Îmi amintesc de vacanțele de iarnă în care construiam cazemate şi tuneluri de zăpadă, în care ne dădeam pe celofan, pe o pârtie printre brazi, de ne udam până la piele. Îmi amintesc de mama, care mă striga dimineața să vin la masă şi ajungeam abia când se întuneca.

Crăciunul e perioada în care îmi amintesc de mine, copil, când trăgeam costumul popular peste pulover şi blugi, ca să nu îngheț, şi mergeam la colindat. E perioada în care îmi amintesc cel mai bine de mamaie, care cocea în cuptorul mare din curte cei mai buni cozonaci, pe care îi încerca, din când în când, cu andrele. Care ne ruga să îi aducem „un vârf de brad”, să îl împodobească.

Pentru mine, Crăciunul e martorul copilăriei mele.

O copilărie pe care aş mai da orice să o am din nou pentru o zi. Dar tot ce pot să fac e să mă bucur cu inima mea de copil. Şi, desigur, să retrăiesc bucuria cu copiii mei.

Cred că e important ca măcar în perioada asta să ne uităm la ceas. Să vedem că s-a făcut cinci şi să rupem uşa de la job. E important să ne punem telefonul pe silențios şi mailurile să aştepte până a doua zi. E bine ca măcar în perioada asta să lăsăm grijile deoparte şi să ne dăm voie să fim iar copii. Să râdem cu toţi dinţii, să tragem heliu în gură şi să vorbim piţigăiat, să ne bucurăm de primul fulg de nea şi să nu uităm să ne jucăm cu copiii noştri. 

Să ne punem un sul de hârtie la ochi şi să ne prefacem că e binoclu. Să facem umbre pe pereți, cazemate cu pături pe scaune sau biscuiţi. Să inventăm poveşti cu unicornul din pluş, să pieptănăm părul Păpuşii-Curcubeu, să construim lego, să ieşim pe terasă şi să lansăm elicopterul cu telecomandă afară. Să facem trasee cu maşinuţe, să plimbăm căţei cu baterii sau să facem jocuri de rol, unde avem grijă de bebeluşi sau vindem la magazin. Sau putem să jucăm cu mic, cu mare o mulţime de jocuri distractive, de la clasicul Monopoly la Ghici cine-i?

La Smyk All For Kids avem o multitudine de idei, mai ales că tocmai s-a lansat catalogul de Crăciun cu reduceri de până la 50%. Aici găsim atât jocuri şi jucării pentru bebeluşi şi toddleri, cât şi articole vestimentare. Pentru bebeluşi, găsim cărţi cu sunete sau jucării de la renumitele branduri precum Fisher Price, Vtech, Girafa Sophie sau chiar de la brandul propriu, Smiki, iar pentru toddleri, pe lângă zeci de modele de maşinuţe, trenuleţe şi lego, găsim şi tabletă LCD pentru scris şi desenat sau smartwatch.

Smyk ne ajută să ne amintim cum eram copii. Ne ajută să ne jucăm împreună şi să găsim jocuri şi jucării amuzante sau educative pentru toată familia. Vă las mai jos câteva poze din magazinul Smyk All For Kids din Afi Palace Cotroceni, în care s-au distrat soţul meu şi Luc.

Smyk se mai găseşte şi în multe alte oraşe, printre care şi Brăila, Baia Mare, Braşov, Constanţa, Deva, Oradea sau Sibiu.

Vă las mai jos câteva dintre reducerile din catalog:

Ba chiar, tot acolo, găsim şi hăinuţe adorabile şi tematice de Crăciun, atât indoor cât şi outdoor.

Aveţi şi un mic videoclip, cu ei doi în magazin:

Sper că vă plac ideile noastre de Crăciun şi v-am trezit nostalgii din copilăria voastră.

Sărbători frumoase,

Alexandra

Poze: arhivă personală

Articolul Scrisoare de la Moş Crăciun către părinți: amintiţi-vă cum era când eraţi copii! (P) apare prima dată în Bebelonia.ro.

Autorii articolelor spuneau că aceste jucării pasive, cum sunt mingile, cuburile de lemn sau zornăitoarele determină copilul să fie activ, să își pună rotițele în mișcare și diverse semne de întrebare. Pe când plasticăraiele cu multe sunete și luminițe sunt de pus în tomberon, pentru că nu fac altceva decât să îi atragă atenția și să îl suprastimuleze. În plus, subliniau ei, aceste jucării active îl pot determina pe copil să fie pasiv, să se lase doar distrat.

Am înțeles perspectiva lor, dar nu am respectat-o întocmai. În cazul nostru, recunosc: avem și, și. Avem jucării pasive pe care le-am cumpărat din magazine mari, dar avem și jucării active de pe la tarabe. Ultima achiziție de acest fel este un tren cu baterii de vreo 4 lei de pe aici, din Japonia, dintr-un magazin cu produse de un dolar. Știți cât de tare se amuză Luc când se învârteşte trenulețul în jurul lui? Este fascinat. La capătul opus, avem acasă, în Voineasa, una dintre cele mai scumpe jucării pe care i le-am luat, un câine-balansoar din lemn, pe care am dat 250 de lei. Și nu, nu îl impresionează așa de tare. S-a urcat de vreo zece ori în jumătate de an.

Dar, cu timpul, am observat un lucru. Am observat că, indiferent câte jucării are în jur, indiferent cât de scumpe sau ieftine sunt (prea puțin îi pasă lui!), Luc are una prerefată. O jucărie dragă lui dintre toate cele pe care le împrăştie prin casă.  Şi ieftină, şi bună, şi activă, şi pasivă în acelaşi timp: noi. Numai să îi spunem “fugi, să te ascunzi!” sau “stai, că te prind!”, că a şi aruncat tot ce are în mână şi se pune pe fugit. Şi chiar şi atunci când se joacă singurel sau e cu alți copii (aici, în Japonia, mai puțin, că nu prea îl bagă în seamă), stă ce stă şi tot la noi trage.

Şi eu eram la fel. Îmi amintesc cu un nod în gât (deşi acum poate înțeleg) când părinții mei jucau, în bucătărie, varii jocuri de cărți cu diverși amici şi pe mine nu mă lăsau să stau la “gura lor”. Mă trimiteau afară să mă joc cu prietenii mei. Dar mă supăram aşa de tare, că parcă intram intenționat în bucătărie şi încercam să le stric cheful. Dar erau şi zile când mă luau şi pe mine între ei să joc tabinet sau macaua şi mă simțeam extraordinar de importantă. Mă simțeam de nasul lor. Aşa că ştiu bine ambele situații.

Iar copilului meu îi place să se joace cu noi de mic. Îmi amintesc de o scenetă de prin Februarie, când, la Voineasa, mergeam de-a buşilea pe gresie prin bucătărie, după Luc. Chipurile, trebuia să îl prind. Deşi de vreo două săptămâni începuse să îşi ţină echilibrul şi să facă paşi singurel, încă prefera să se târască. Şi cum mergea el dând din funduleţ în stânga şi în dreapta, cum dă peştele din coadă, se mai uita cu sprâncenele ridicate după mine, să vadă ce fac. Vin sau nu vin?

Ei, şi când vedea că sunt pe urmele lui, ca un câine de vânătoare, o tulea nene pe sub masă, chicotind şi rânjind de aici şi până pe Marte. Îl amuzam teribil. Cred şi eu, la ce faţă aveam de la durerea de genunchi (copiii nu au treabă, am scris aici de ce), fiindcă mergeam deja de 15 minute. Dar şi pentru că, de fiecare dată când ajungeam să îl prind, îl înghionteam şi îl muşcam de se prăpădea de râs. Ştia el ce ştia.

Sunt convinsă că e foarte importantă calitatea jucăriilor copilului, la fel cum este important să se joace şi singur. Să își dezvolte independența socială, să își pună imaginația la treabă sau să mai aibă și stări de liniște, de el cu el.

Dar cred că e la fel de important să aibă și cu cine se juca, atât pentru dezvoltarea sănătoasă a creierului, cât și pentru interacțiunea socială și aprofundarea relațiilor interumane. Şi aici intervenim şi noi, părinții, nu doar ceilalți copii. Cu ei o să se tot joace, oho! Dar noi, şi noi să fim prezenți în joaca bebelușilor și copiilor ori de câte ori se poate, ca să nu ratăm momente ce nu se mai întorc.

Chiar dacă avem ciorba pe foc, chiar dacă suntem obosiţi, stresaţi sau cu cheful de joacă la pământ. Chiar dacă vicisitudinile și grijile vieții ne mai dau câte o palmă de ustură.  Pentru că, pentru ei, noi suntem jucăria principală care le ridică spiritul de fericire. Iar pentru noi, ei fac acelaşi lucru. Şi vă spun, râsul vindecă (aproape) orice.

***

Dacă vreţi să mai citiţi despre jucării şi despre joacă, vă las aici nişte surse interesante:

http://www.howwemontessori.com/how-we-montessori/toys-and-materials/

https://www.becomingminimalist.com/why-fewer-toys-will-actually-benefit-your-kids/

http://www.momtastic.com/parenting/368859-playing-alone-is-good-for-your-kid-how-to-encourage-independent-play/

https://www.thespruce.com/why-playing-alone-is-important-3129415

Poza: arhivă personală, Andrei şi Luc

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Părinţii sunt jucăria preferată a copiilor apare prima dată în Bebelonia.ro.

Pe sub masă, a găsit un dop negru de la o sticlă de apă Aqua Carpatica (nu, nu îl poate înghiți că e mai măricel!) și a început să îl învârtă ca pe titirez. Se uita la mine şi râdea. În scurt timp, teleghidat parcă, s-a dus la unul dintre dulapurile la care ştia că are acces şi a aruncat cu castoanele lui din plastic până în hol, cu o satisfacţie uriaşă, de parcă aia era misiunea lui în viaţă. Din nou, se uita la mine şi râdea. În hol, în drumul lui spre castroane, s-a oprit la pantofar şi a început să mestece din tocul pantofului meu galben. Abia atunci l-am oprit, l-am luat pe sus şi am zis să mergem să ne mai facem de lucru şi cu jucării. Că doar nu le-am luat degeaba, nu?

Luc nici nu învățase să se rostogolească de pe spate pe burtă că eu mă și interesam de jucării. Citind diverse articole, în special cele care promovau educația Montessori, am aflat că nu este indicat să iei copiilor jucării multe, proaste și, implicit, ieftine, ci puține, bune și mai scumpe (nu am mai găsit sursa). Se recomandă jucării pasive care să stimuleze creativitatea și imaginația copilului, din materiale cât mai naturale, în special de lemn. Aceste jucării pasive, cum sunt mingile, cuburile de lemn sau zornăitoarele determină copilul să fie activ, să își pună rotițele în mișcare și diverse semne de întrebare. Pe când plasticăraiele cu multe sunete și luminițe sunt de pus în tomberon, pentru că nu fac altceva decât să îi atragă atenția și să îl suprastimuleze. În plus, aceste jucării active îl pot determina pe copil să fie pasiv, să se lase doar distrat.

În cazul nostru, recunosc: avem și, și. Avem jucării pasive pe care le-am cumpărat sau primit de la firme renumite, dar avem și jucării active de pe la tarabe. Ultima achiziție de acest fel este un cățel de 10 lei din Carrefour, care dă din picioare dacă îi răsucești o cheiță. Știți cât de tare se amuză Luc când cățelul îi ajunge la picioare? Acum pare să leșine. Dar culmea e că avem și un câine-balansoar din lemn pe care am dat 250 de lei. Și nu, nu îl impresionează așa de tare. Dar din toate jucăriile pe care le împrăştie prin casă, fie, scumpe, fie ieftine, am observat că Luc are una prerefată. Şi ieftină, şi bună, şi activă, şi pasivă în acelaşi timp: noi. Numai să îi spunem “stai că te prind”, că a şi aruncat tot ce are în mână şi se pune pe fugit. Şi chiar şi atunci când se joacă singurel, stă ce stă şi tot la noi trage să ne alergăm.

Sunt convinsă că e foarte importantă calitatea jucăriilor copilului, la fel cum este important să se joace și singur. Să își dezvolte independența socială, să își pună imaginația la treabă sau să mai aibă și stări de liniște, de el cu el. Dar cred că e la fel de important să aibă și cu cine se juca, atât pentru dezvoltarea sănătoasă a creierului, cât și pentru interacțiunea socială și aprofundarea relațiilor interumane. Şi aici intervenim noi. Să fim prezenți în joaca bebelușilor și copiilor ori de câte ori se poate, ca să nu ratăm momente ce nu se mai întorc. Chiar dacă avem ciorba pe foc, chiar dacă suntem obosiţi, stresaţi sau cu cheful de joacă la pământ. Chiar dacă vicisitudinile și grijile vieții ne mai dau câte o palmă de ustură.  Pentru că, pentru ei, noi suntem jucăria principală care le ridică spiritul de fericire. Iar pentru noi, ei fac acelaşi lucru. Şi vă spun, râsul vindecă (aproape) orice.

Mulţumim fotografului: Simona Andreea Bădoiu

Dacă vreţi să mai citiţi despre jucării şi despre joacă, vă las aici nişte surse interesante:

www.howwemontessori.com

www.becomingminimalist.com

www.momtastic.com

www.thespruce.com

Articolul Părinţii sunt jucăria preferată a copiilor. Să nu le-o luăm din mâini apare prima dată în Bebelonia.ro.

Așa că, provocarea mare este să îl țin ocupat mai mult de zece minute cu o activitate. Să nu se mai plictisească așa de repede, iar eu doar să casc ochii pe pereți. Ei, și se pare că am reușit. A construit tatăl meu, meșterul Săndel, o placă senzorială minunată, de care copilul pare încântat. „Ce placă senzorială, dom’le? Sunt niște fiare trântite pe plexiglas”, ați spune. Da, dar sunt foarte importante. Experiențele senzoriale sunt vitale în dezvoltarea creierului copiilor, spun cercetătorii. Îi ajută să descopere mediul în care trăiesc, să exploreze texturi și senzații și le stimulează simțurile (văz, auz, miros, gust și cel tlacti), pentru o coordonare mai bună.

Tata a meșterit toată ziulica de ieri la placă singur, deși îi propusesem să o să facem împreună. Atât de încântat era, încât mai mare dragul să îl vezi cum calculează, caută, lipește, dă găuri sau vorbește singur când nu-i iese. „Pot să mă duc afară să o termin, fără tine?”, m-a întrebat cu ochii mari, pe la prânz, ca un copil de cinci ani. Știa că eu trebuia să stau cu Luc, fiindcă mama avea treburi și el nu mai avea răbdare. „Da, tata, du-te!” Atât de încântat a fost, încât m-am întrebat dacă nu cumva a construit-o și pentru el…

PS: înainte de poză și-a făcut freza

Articolul Meșterul Săndel și placa senzorială apare prima dată în Bebelonia.ro.