Luc este într-o continuă cercetare, mai ceva ca Sherlock Holmes, unde curiozitatea îi este infinită, iar frustrările – și mai și. Cum nu l-am prea pus de mic în pătuț sau țarc, să nu îi îngrădesc libertatea, s-a învățat să mișune prin casă și eu să mă târăsc după el. Ca Dr. Watson. Efectiv merge de-a bușilea și se uită în spate după mine. Dacă mă vede, își continuă nestingherit călătoria până în living (cel mai probabil, până în spatele canapelei), dar dacă nu mă vede, se pune în fund și mă așteaptă. E lesne de înțeles că, dacă eu schimb traiectoria (bucătărie sau baie), hop-țop, lipa-lipa, vine și el. Iar momente de respiro -pentru mine- ioc.
Așa că, provocarea mare este să îl țin ocupat mai mult de zece minute cu o activitate. Să nu se mai plictisească așa de repede, iar eu doar să casc ochii pe pereți. Ei, și se pare că am reușit. A construit tatăl meu, meșterul Săndel, o placă senzorială minunată, de care copilul pare încântat. „Ce placă senzorială, dom’le? Sunt niște fiare trântite pe plexiglas”, ați spune. Da, dar sunt foarte importante. Experiențele senzoriale sunt vitale în dezvoltarea creierului copiilor, spun cercetătorii. Îi ajută să descopere mediul în care trăiesc, să exploreze texturi și senzații și le stimulează simțurile (văz, auz, miros, gust și cel tlacti), pentru o coordonare mai bună.
Tata a meșterit toată ziulica de ieri la placă singur, deși îi propusesem să o să facem împreună. Atât de încântat era, încât mai mare dragul să îl vezi cum calculează, caută, lipește, dă găuri sau vorbește singur când nu-i iese. „Pot să mă duc afară să o termin, fără tine?”, m-a întrebat cu ochii mari, pe la prânz, ca un copil de cinci ani. Știa că eu trebuia să stau cu Luc, fiindcă mama avea treburi și el nu mai avea răbdare. „Da, tata, du-te!” Atât de încântat a fost, încât m-am întrebat dacă nu cumva a construit-o și pentru el…
PS: înainte de poză și-a făcut freza 😀
0
0
0
0
