***

Mami,

Iubitule,

Alec, 

Luc,

Luc,

Alec,

Iubire,

Ştrengarul meu drag,

Nu ştiu dacă ştii, dar seara, după ce adormi, eu nu pot pleca imediat de lângă tine. Mai stau aşa, priponită-n cot, şi te privesc din cap până-n tălpi, te miros de la frunte la ureche şi te mângâi cu degetul în podul palmei.

Poate e doar din pur egoism sau poate doar din naivitate, dar cred că orice timp petrecut cu tine e prețios şi vreau să mă asigur că ştii că te iubesc. 

Chiar şi când dormi.

Râzi? Să nu râzi, te rog, nu-mi ştii nodurile din gât şi temerile. Şi nici nu trebuie. Dar să nu râzi de mine.

Sau de inima mea.

Fiindcă în seara asta îți vorbesc despre Ea. 

Da, despre fabrica asta de emoții,

Despre locul de unde pleacă toate lacrimile de 70 de grade,

Despre motorul ființei mele,

Despre Ea, Inima mea, şi despre bătăile ei, pe care i le-ai auzit când ai fost la un nas distanță. Când te coceai ca o plăcintă cu mere la mine în burtă.

Hai, pune-ți căştile în urechi dă-mi inima mai tare!

O auzi? Îmi auzi inima cum chiuie de nebunie ori de câte ori mă strângi în brațe? Sau ori de câte ori eşti fericit? Bubuie continuu. Oare o auzi cum plânge şi scrâşneşte când eşti trist? O auzi cum țipă ori de câte ori i se face dor? 

De tine, de noi, de cum eram odată şi de cum n-o să mai fim. 

Te rog, pune-ți căştile şi ascult-o, închide ochii şi ascult-o. Cu fiecare bătaie, ea îți spune că te iubeşte. Cu fiecare bătaie, îți mulțumeşte că exişti. Că m-ai ales din atâtea mame. Cu fiecare bătaie, îți promite să te apere de tot şi toate. Nimeni şi nimic nu va sta în calea ei.

Hai, pune-ți căştile în urechi dă-o-n pic mai tare!

Ascult-o. Se perpeleşte ca apa-n ulei încins când te vede. Se topeşte după tine. Îți cântă des, îți zâmbeşte continuu, îți scrie poezii. Le auzi?

Ori de câte ori ai nevoie, dă-o mai tare!

Şi, când vreodată te vei simți singur, când vreodată n-o vei mai auzi, nu-mi vei mai auzi inima, te rog, nu te speria.

Pune-ți căştile în urechi şi ascult-o pe a ta. Eu voi fi acolo. În ea.

Cu iubire,

Mama

Poza: unsplash, editat de mine

Articolul Pune-ți căştile-n urechi şi dă-mi inima mai tare apare prima dată în Bebelonia.ro.

-Mamai, de ce râzi? îl întreabă mama.

-Vine Miruna la Voineasa, am vorbit cu Miruna.

-De ce vrei să vină, mami? îl întreb şi eu.

-Că îmi place de ea.

-Îți e dor de ea?

-Da.

-Şi ei de tine?

-Cred că da.

Miruna este fetița prietenilor noştri, prima lui prietenă, primul lui prieten, primul copil cu care s-a jucat şi a crescut aici la Voineasa. Din păcate, aici e cam pustiu, multă lume a plecat la oraş, dar în vacanțe mai vin copii. Ca noi, la bunici. Printre care şi Miruna, mai mică decât el cu o săptămână.

Şi deşi se văd de câteva ori pe an, țin tare unul la altul. În jocurile noastre mereu o pomeneşte, în poveştile de le inventăm mereu o asociază unui personaj. Şi cred eu că, indiferent ce poteci vor apuca mai târziu, Miruna va rămâne în suflețelul lui.

Fiindcă prietenii buni din copilărie nu se uită niciodată.

Când mă gândesc la gaşca mea de prieteni cu care stăteam pe afară, de uitam de timp, uitam de foame, uitam de sete sau julituri, mă apucă o nostalgie amestecată cu bucurie şi regret: ce n-aş mai da să mă întorc măcar o zi în timp. Acolo, pe bancă, în fața blocului, unde jucam „Fete, fructe, flori, băieți / gâze, filme, cântăreți”.

Ce n-aş mai da să ne strângem toți, aşa cum ne strângeam, măcar o dată. 

Dar chiar şi aşa, cu o bună parte încă sunt în strânse relații, iar Voineasa ne uneşte iar şi iar.

Fiindcă ei, prietenii aceia din trecut, sunt martorii copilăriei mele

Ei sunt…

Prietenii aceia cu care mâncai din aceeaşi farfurie fasole bătută sau clătite la geamul casei tale. Şi cu care aruncai pietricele la vecina de la etajul 1 să o speriaţi.

Prietenii aceia cu care te urcai în pomi şi mâncai flori de salcâm, corcoduşe mici, verzi, necoapte sau cu care adunai murele de la marginea drumului.

Prietenii aceia cu care băteai mingea în faţa blocului, cu care jucai elasticul, şotronul sau ciocanele şi cu care inventai tot soiul reguli doar de voi ştiute.

Prietenii aceia cu care fugeai la râu pe ascuns, la prânz, când tu trebuia să dormi.

Prietenii aceia cu care construiai cazemate, cu care te certai seara şi te împăcai a doua zi, cu care râdeai până pocneai la „Telefonul fără fir” sau care te ascultau când părinții tăi nu puteau.

Offf, prietenii aceia cu care vara alergai până uitai să mai mergi la cină şi trebuia să vină unul din părinţi să te bage în casă. 

Prietenii aceia cu care iarna mergeai la colindat, cu care te dădeai cu sania până ţi se udau chiloţii, cu care încercai să faci, an de an, cel mai mare om de zăpadă.

Sigur că ne vom pierde de mulţi, sigur că ne vom face amici şi la liceu, şi la facultate, şi după ce devenim noi, la rândul nostru, părinţi. Dar prietenii aceia cu care ai crescut, care te cunosc de când ajungeai cu capul sub masă, care te-au văzut făcând pipi în tufiş, care ţi-au completat Oracolul şi care îţi ştiu prima romanţă, vor avea mereu un loc special în inima ta.

Vor avea mereu un loc special în inima noastră.

Poza: Unsplash

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Prietenii din copilărie vor avea mereu un loc special în inimile noastre apare prima dată în Bebelonia.ro.

Poate nu ştiți, dar am plecat de lângă ei la 11 ani. Am plecat de la Voineasa la oraş, în Râmnicu Vâlcea, pentru o educație mai bună şi pe ei îi vedeam la sfârşit de săptămână. Făceam 70 km în 3 ore cu autobuzul, „Rata”, îi spuneam, autobuz care tremura din toate încheieturile şi mirosea a haine spălate cu ceapă şi uitate uitate în maşina de spălat o lună. 

Uneori, mă duceam în autogară, ca să prind loc pe scaun. Dar de cele mai multe ori îmi era greu, fiind departe, aşa că îl luam de la o stație intermediară şi stăteam în picioare, lângă şofer. 

Eram mică, un biscuit în dungă, aşa că mă trezeam des cu nasul la bombeul cuiva sau subrațul altcuiva. Apoi, duminică la prânz sau luni, la 5 dimineața, plecam înapoi.

De la 11 ani, brațele părinților mei, cu alinare, siguranță, confort, înțelegere şi tot ce striga trupul meu de copil, erau cu porția. Simțeam că sunt un copil de weekend.

De aceea poate îmi îmbrățişez des copiii. De aceea poate îi țin un pic mai mult decât ar vrea.

„Mai stai o secundă”, îi zic lui Luc.

Că poate, undeva, mă îmbrățişez pe mine.

Şi, poate, de aceea le-am scris şi rândurile de mai jos…

***

Să-mi atârne mâinile până-n pământ de la cât vă legăn, să mi se lungească toate oasele de la cât vă car,

Să mi se lase pielea de la naşteri, să mi se lase de tot,

Să mă doară spatele, să mă cocoşez ca toarta unui coş de răchită,

Că nu-mi pasă.

Să îmi spargeți timpanele cu țipete şi chicoteli,

Să îmi mâzgăliți pereții, să răsturnați butoiul cu jucării, să-mi vărsați ulei şi făină pe covor,

Că nu îmi pasă.

Mie aşa să-mi faceți.

O să strâng, 

O să spăl,

O să mă îndrept,

O să rezist,

O să mă joc,

O să bucur.

Şi o să vă chem să vă cuibăriți la mine oricând vă cere inima şi oricât vă cere sufletul.

Fiindcă va veni şi ziua când voi vrea să mai alerg pe hol pentru o „Sticluță cu otravă”,

Când voi vrea să pun un acoperiş la căsuța din lego sau când voi vrea să mai citesc şi nu voi mai avea cui.

Ziua când voi avea impresia că vă aud.

Dar bucuria se va auzi doar la vecini…

Poza: arhivă personală

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Cuibăriți-vă la mine în brațe oricând vă cere inima şi oricât vă cere sufletul! apare prima dată în Bebelonia.ro.

Nu mai am răbdarea de altădată, să stau chiar cu orele în magazine, dar plăcerea e acolo. Aşa de mare, că nici nu am mai simţit contracţiile uterine care nu îmi dădeau pace într-o vreme.

Şi, într-o seară, după ce am ajuns acasă frântă de oboseală, după ce m-am dat jos din maşină în faţa porţii, mi-a apărut imaginea copilului meu. Fugitiv.

Am închis ochii până au lăcrimat. Doamne, ce linişte sufletească m-a cuprins. Sigur că l-am sunat imediat, sigur că vorbim de două ori pe zi, dar nu de dor vreau să vă vorbesc azi. Ci de linişte. Ne vom vedea peste câteva zile, este în regulă să mai stăm şi separat, dar liniştea aceea pe care am simţit-o doar gândidu-mă la el a fost copleşitoare.

Şi nu a fost prima dată.

Şi, probabil, nu e doar la mine.

Cred că, oricât de tulbure ar fi pieptul unei mame, se linişteşte imediat când îşi priveşte copilul. În carne şi oase, în fotografiile pe telefon, în gând sau în vis. Cred că oricât de obosită ar fi, după ce primeşte o îmbrăţişare, primeşte încă un strop de zvâc. De putere.

Oricât de mult ar povesti despre el, tot nu ar fi de ajuns. Oricât ar vrea să fugă, să se ascundă, să îşi ia pauză de la zarva zilnică, se trezeşte, vrând-nevrând, cu mintea la el. Dă peste o piesă de lego prin buzunar, dă peste vreo păpuşă prin geantă, tresare că parcă i-a auzit graiul. Oare o fi mâncat?

Iar când îşi ia cinci minute răgaz de la treabă, când închide ochii şi se gândeşte la el, puţin, puţin cât să i se strângă pleoapele, respiră adânc şi simte ceva extraordinar.

Linişte.

Oriunde ar fi ea, oriunde ar fi el.

Poza: arhivă personală

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul E linişte în inima mea când închid ochii şi mă gândesc copilul meu! apare prima dată în Bebelonia.ro.

De când devenim mame, ne scoatem inima la aer. O întindem pe tavă şi o lăsam la uscat, la iubit, la dăruit, la simţit. O ridicăm apoi spre cer şi o lăsăm goală, vulnerabilă, în văzul tuturor, să vadă cât de preaplină este. Cât de preafericită este. Cât de generoasă şi sensibilă poate fi. 

Toate venele emoţiilor sunt adunate în cele patru cămăruţe ale ei. În pieptul nostru.

Ne înmuiem ca ceara la căldură când puii noştri scumpi ne strigă să ieşim la balcon să ne arate o floare. 

Leşinăm când ne spun că ne iubesc chiar şi când sunt supăraţi pe noi.

Ne scurgem ca ploaia pe scoc când vin din senin şi strigă “sulpiză, ţi-am adus o pală să mănânci, că nu ai mâncat”.

Ne chircim ca pisicile la picioruşele lor când dorm şi ne umplem de bucurie.

Tresărim când auzim un ţipăt de copil şi vrem să îi oferim ajutorul, să salvăm lumea.

Plângem când plâng, râdem când râd, ne emoţionează până şi cea mai scurtă sărutare pe obraz.

Suferim când sunt bolnavi şi am da orice să fim noi în locul lor. 

Ne uităm cu nostalgie la filmuleţe sau poze vechi şi ne ştergem cu mâneca ochii când pleacă la grădiniţă, când plecăm la serviciu, când îi lăsăm la bunici.

Poate te supărără sensibilitatea asta a ta, dar eu cred că ascunde doar bunătate. O bunătate pe care o vei da mai departe lui, copilului tău.

Poate te sâcâie sensibilitatea asta a ta, dar eu cred că ascunde, culmea, incredibil de multă putere. 

Fiindcă nimeni, nimeni în viaţa asta nu se luptă cu toţi şi toate cum se luptă o mamă pentru copilul ei. Nimeni nu adună atâta forţă, atâta curaj, în cele două palme, în cele mai negre situaţii, cum adună o mamă pentru copilul ei.

Pentru că noi, noi am dat viaţă şi noi o apărăm.

Sensibilitatea noastră din inimă e putere.

Poza: Khadeeja Yasser, Unsplash

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Inima unei mame, un paradox. Pe cât de sensibilă, pe atât de puternică apare prima dată în Bebelonia.ro.