După cum v-am scris, de câteva zile suntem la Bucureşti, fără Luc. Eu şi soţul meu lucrăm şi colindăm Bucureştiul de dimineaţa până seara, ca, în această săptămână, să terminăm şi noi cu casa şi cu ce ne trebuie pentru frăţiorul de va veni Îmi place tare mult să văd cum, încet-încet, toate prind contur.
Nu mai am răbdarea de altădată, să stau chiar cu orele în magazine, dar plăcerea e acolo. Aşa de mare, că nici nu am mai simţit contracţiile uterine care nu îmi dădeau pace într-o vreme.
Şi, într-o seară, după ce am ajuns acasă frântă de oboseală, după ce m-am dat jos din maşină în faţa porţii, mi-a apărut imaginea copilului meu. Fugitiv.
Am închis ochii până au lăcrimat. Doamne, ce linişte sufletească m-a cuprins. Sigur că l-am sunat imediat, sigur că vorbim de două ori pe zi, dar nu de dor vreau să vă vorbesc azi. Ci de linişte. Ne vom vedea peste câteva zile, este în regulă să mai stăm şi separat, dar liniştea aceea pe care am simţit-o doar gândidu-mă la el a fost copleşitoare.
Şi nu a fost prima dată.
Şi, probabil, nu e doar la mine.
Cred că, oricât de tulbure ar fi pieptul unei mame, se linişteşte imediat când îşi priveşte copilul. În carne şi oase, în fotografiile pe telefon, în gând sau în vis. Cred că oricât de obosită ar fi, după ce primeşte o îmbrăţişare, primeşte încă un strop de zvâc. De putere.
Oricât de mult ar povesti despre el, tot nu ar fi de ajuns. Oricât ar vrea să fugă, să se ascundă, să îşi ia pauză de la zarva zilnică, se trezeşte, vrând-nevrând, cu mintea la el. Dă peste o piesă de lego prin buzunar, dă peste vreo păpuşă prin geantă, tresare că parcă i-a auzit graiul. Oare o fi mâncat?
Iar când îşi ia cinci minute răgaz de la treabă, când închide ochii şi se gândeşte la el, puţin, puţin cât să i se strângă pleoapele, respiră adânc şi simte ceva extraordinar.
Linişte.
Oriunde ar fi ea, oriunde ar fi el.
Poza: arhivă personală
Cu prietenie,
Alexandra
0
0
0
0
