-Tati, ne jucăm?

-Nu pot acum, diseară, tati.

-De ce nu poţi?

-Pentru că trebuie să lucrez, să avem bani de mâncare, haine, jucării.

-Nu vreau să lucrezi. Hai să ne jucăăăăm! insista Luc, trăgându-l de mână.

-De ce nu îţi iei o pauză de 15 minute? am întrebat şi eu, ascultând rugăminţile copilului, care mă săgetau. 

Atât i-a trebuit. O simplă întrebare a fost necesară ca soţul meu să explodeze. Să ridice vocea, să se enerveze că nu înţelegem că are treabă, plecând val-vârtej în altă parte, să poate lucra în linişte. Evident, Luc a început să plângă după el, să îl strige, iar eu înghiţeam în sec şi realizam doar că şi-a vărsat frustrarea pe noi.

În nici 15 minute, ne trezim cu Andrei înapoi, trist, cu ochii în pământ. 

-Îmi pare rău, îmi pare rău că m-am enervat,  ne-a spus, Luc sărind la el în braţe şi băgându-şi capul în pieptul lui cu un dor şi o duioşie de nu ai cum să îţi stăpâneşti lacrimile.

Din ochii roşii şi suspine, copilul avea acum o sclipire pe chip. O jumătate de oră au stat îmbrăţişaţi. O jumătate de oră, pentru o împăcare dulce, copleşitoare de eu şi acum bocesc când scriu. De la hormoni, cred.

Mi s-a părut important să scriu asta. Să vedeţi că la noi nu e roz mereu, să vedeţi că greşim, că ne asumăm. Dar mai ales să vedeţi cât de importantă este împăcarea pentru copil, cât de important este să îţi ceri iertare faţă de omuleţul de îţi ajunge la genunchi. Nu, rectific. Mai ales faţă de el.

LE: simt nevoia să adaug nişte lucruri pentru cei care nu mă citesc sau nu mă cunosc deloc, care nu ştiu contextul familiei noastre, pentru cã am observat că se pot trage nişte concluzii greşite: şi eu lucrez, am proiecte şi cursuri, dar soțul are prioritate, pentru că e mai stabil financiar decât mine. Copilul a înțeles în 90% din cazuri, în ăstea 2 luni jumate, îi explic mereu situația în care ne aflăm: tati lucrează mult ziua, mami lucrează puțin seara, aşa cum apucăm. Şi pe mine mă întrerupe de atâtea ori şi ştiu cât de frustrant este. Soțul obişnuieşte să ia pauză de la calculator, de aceea am întrebat, Luc era mai doritor decât niciodată şi am zis să încerc, poate ar fi putut atunci, nu mai târziu. Drept dovadă, a stat apoi jumătate de oră. Ca să lămurim lucrurile, frustrarea soțului nu a fost că l-am întrebat eu, ci că nu îi ieşea proiectul. Mi-a spus-o chiar el.

Poza: soțul meu şi Luc, ieri, când se jucau în pat

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Când îi greşeşti copilului tău, să nu uiţi să îi ceri iertare apare prima dată în Bebelonia.ro.

“Certați-vă precum copiii”, îmi spunea mama adesea prin adolescență când, cu toanele mele de orgolioasă, stăteam supărată ore bune pe iubitul meu de atunci, soțul meu de acum. Nu îmi făcea plăcere să fiu tristă, pe cuvânt, dar îmi era greu să iert imediat. Chiar şi dacă îmi cerea iertare. Nu înțelegeam şi nici nu îmi păsa, fiindcă eu aveam o misiune supremă de îndeplinit: să îi arăt cât sunt de căpoasă.

Motivele certurilor noastre erau întotdeauna – dar întotdeauna – puerile, dacă nu de-a dreptul stupide. De exemplu, ne certam când mă grăbea să mergem la filarmonică, fiindcă el nu voia să întârzie. Or, mie nu îmi venea să merg deloc! Şi aşa ne ruinam o întreagă seară ce ar fi putut avea un alt destin dacă ne-am fi certat şi ne-am fi împăcat la fel de repede. Cum? Precum copiii, exact!

Mă uit la copilul meu şi mă minunez. De cum s-a născut -și probabil așa ne naștem toți- a venit cu un sac plin numai cu frumos. Nu a venit cu el gol oricât aș fi crezut eu contrariul. Oricât aș fi crezut eu că ne naștem cu un suflet nud, culegând și învățând sentimentele pe măsură ce creștem. Ei, bine, se pare că nu. Se pare că noi pășim în viață cu avantajul de a fi buni. Altfel nu îmi explic cum Luc şi toți copiii, de fapt, pot ierta fără cea mai mică ezitare după ce sunt supărați. Nu îmi explic, spre exemplu, cum Luc tot la mine vine să își caute confortul după ce eu am fost cea care l-a făcut să plângă. Sau cum tot după partenerul lui de joacă tânjeşte, deşi i-a furat jucăria. Cum uită şi nu pune la suflet, ca noi, adulții.

Asta nu înseamnă decât că cei mici nu ştiu semnificaţia răutăţii încă. Nu știu să fie ranchiunoşi sau vindicativi. Ei sunt inocenți,  iertători, cu o bunătate curată, în deplinătatea semnificației ei. Evident, pe lista sentimentelor lor apar, uşor-uşor, orgolii, frustrări, pârțaguri, supărări, dar se exteriorizează şi revin la starea inițială de fericire. Se joacă unii cu alții în continuare ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Le este mult mai uşor să “treacă peste” indiferent dacă au avut sau nu dreptate în disputa cu un alt copil.

Or, nouă ne este mult mai greu. Cedăm mai greu. Suntem dezamăgiți profund când considerăm că suntem nedreptătiți şi nu renunțăm până nu demonstrăm că deținem adevărul absolut. Despicăm firul evenimentelor în zece, cerem şi alte păreri, căutăm poate forța de a ierta, dar nu o prea găsim, ne închidem o mai mare bucată de vreme în noi şi, abia după ce ne-am consumat puterea, ne deschidem. Dar problema este că ne consumăm şi timp. Timp, care este limitat şi ştim prea bine cât de valoros. Şi atunci, nu ar fi mai bine să încercăm să fim mai toleranți, mai iertători, mai pacifişti sau chiar nepăsători de la bun început? Precum copiii?

Ar fi mai bine, în teorie, ştiu, dar practica ne îngroapă picioarele. În orice caz, eu o să mă străduiesc şi o să încerc să urmez exemplul copilului meu, să mai învăț nițel despre capitolul “Iertare”, pe care îl predă mai bine decât orice Papă şi vă încurajez şi pe voi să faceți acelaşi lucru. Dacă aveți nevoie, evident. Fiindcă dacă noi, ăştia, căpoşii, ne-am certa şi ne-am ierta precum copiii, lumea s-ar mai lumina un pic. Iar noi am fi mai fericiți.

Sursa foto: Unsplash

Cu drag,

Alexandra

Articolul Dacă ne-am certa şi ne-am ierta precum copiii, lumea s-ar mai lumina un pic apare prima dată în Bebelonia.ro.

Scrisoare pentru copilul meu, Luc, 1 an și 6 luni, pe care o să o împăturesc, o să o fac avion și am să îi dau drumul să zboare de la balcon

Să mă ierți, dragul meu, când mă uit la tine şi mă pufnește plânsul. Nu mi-am imaginat niciodată că mă pot simți datoare Universului că mi te-a adus.

Să mă ierți când nu reuşesc să fiu mereu şi mereu în spatele tău când cazi și te julești. Dar crede-mă când îți spun că sunt lângă tine să te ridici.

Iartă-mă, scumpul meu, când mai spun în glumă apostrofat: “Mami, ce mă fac eu cu tine?” Când, de fapt, eu nu ştiu ce m-aş face fără.

Să mă ierți când uneori te sufoc cu iubirea mea. Imaginează-ți că este copleşitoare şi pentru mine.

Să mă ierți când nu te voi mai putea apăra de răutățile din jur. Dar promit să te învăț cum să faci singur asta.

Să mă ierți când mă mai gândesc departe, departe, peste 30 de ani, când nu o să mai fii al meu şi mă întristez aiurea. Dar mi-ar plăcea să rămânem exact ca acum o eternitate şi o zi.

Să mă ierți când nu înțeleg întotdeauna ce vrei să îmi spui, când te frustrezi, începi să plângi sau te superi pe mine. Dar să ştii că înțeleg ce simți şi te îmbrățișez până când totul va fi bine.

Să mă ierți pentru zilele şi nopțile în care mai sunt obosită, nervoasă, fără vlagă sau chef de alergat. Sunt omuleț ca tine şi mi se mai descarcă şi mie acumulatorii de îmi vine să nu mă mai dau jos din fotoliu. Dar tot tu ai grijă să să mă încarci.

Te rog, să mă ierți de acum pentru toate divergențele noastre viitoare, absurde sau îndreptățite. Vor apărea cu siguranță, nu avem cum să scăpăm.

De asemenea, să mă ierți că mă tot uit în jur să caut relația perfectă dintre mamă şi fiu. O relație pe care nu o găsesc, dar sper să fie a noastră.

Şi, în cele din urmă, iartă-mă că nu mă pot abține nici măcar o zi fără să te miros, fără să îți spun „te iubesc” şi că eşti cel mai frumos copil de pe pământ. Nu mă pot abține şi pace.

Sursa foto: Unsplash

Cu drag,

mama

Articolul Să mă ierți, dragul meu… apare prima dată în Bebelonia.ro.

Şi cum stăteam noi aseară pe pat ca doi buşteni, aproape să adormim, am văzut că nu mai are şosetele şi am început, evident, să îi contemplez degetele de la picioare, pe care şi le mai mişca din când în când ca un greieraş. Atunci mi-a trecut prin scăfârlie că el habar nu are că e spionat. Habar nu are că îi absorb toate celulele prin ochi. Că îl scuip în aer să nu îl deochi, că îl muşc de fălcuţe în gând (să nu cumva să îi sară somnul!) sau că îi zâmbesc tâmp cu lacrimi în coada ochiului. Şi mi-am dat seama că nu ştie încă multe. Nu ştie cât de mare e lumea, câte mări şi ţări îl aşteaptă să vină în vizită şi nu ştie că până şi în universul lui restrâns mai sunt o sumedenie de lucruri de găsit şi înţeles. Dar cel mai important, nu ştie încă de venin, invidie şi răutate.

De cum s-a născut -și probabil așa ne naștem toți- a venit cu un sac plin numai cu frumos. Nu a venit cu el gol oricât aș fi crezut eu contrariul. Oricât aș fi crezut eu că ne naștem cu un suflet nud, culegând și învățând sentimentele pe măsură ce creștem. Ei, bine, se pare că nu. Se pare că noi pășim în viață cu avantajul de a fi buni și societatea asta stâlcită are grijă să ne dea și din răutate mai târziu. La unii mai devreme, la alții mai târziu. Altfel nu îmi explic cum Luc mă poate ierta fără cea mai mică ezitare după ce îl supăr. Nu îmi explic cum de tot la mine vine să își caute confortul după ce eu am fost cea care l-a făcut să plângă. Nu ştie semnificaţia răutăţii încă. Nu știe să fie ranchiunos sau vindicativ, deși poate aș merita. Este extrem de iertător, ceea nu poate însemna decât că este bun în adevăratul şi adâncul sens al cuvântului. În forma lui cea mai pură.

Să vă explic și punctual. Într-o dimineață, Luc s-a trezit înaintea mea. După ce a încercat să mă tragă de păr să deschid ochii, după ce s-a aruncat pe mine să mă atenționeze că el nu mai doarme, a văzut că nu e chip să mă dezlipesc de pe pernă (eram frântă!), așa că s-a dus fâs-fâs la mașinuța lui nouă să se joace cu ea. După vreo cinci minute însă, m-am dat ca arsă jos din pat, că era prea liniște și nu știam ce îmi face copilul. Ei, bine, el făcea Marea Treabă. L-am văzut roșior, mi-am mutat nasul la spate să nu mai simt mirosul și l-am întins pe saltea să îi dau pampersul jos. Credeți că a stat să îl schimb? Nuuu, nici vorbă. A tulit-o.

Am mai avut noi episoade de războieli cu scutecele, dar la prima oră niciodată. La prima oră era docil și aștepta frumos să îl schimb. Atunci nu a stat sub nicio formă. Și imaginați-vă că, în fundul gol, cu Marea Treabă întinsă până pe spate deja, începuse să meargă de-a bușilea pe așternut și să se îndrepte spre jucării. L-am luat forțat, l-am întins pe o pânză improvizată și l-am imobilizat un minut. Un minut cât să îl șterg să nu îmi dea și pe covor. Atât. Dar el a plâns așa de rău (mai mult jelit, zău!) în minutul ăla, de ziceai că și-a prins degetele în ușă. Și dacă tot mă apucasem de șters, nu i-am mai dat drumul că știam că nu durează mult. I-am vorbit frumos, calm, m-am maimuțărit în toate felurile să îl fac să râdă. Nimic. Până nu s-a desprins din strânsoarea degetelor mele nu s-a liniștit. Și după ce l-am eliberat, ce credeți că face? Se oprește imediat din plâns, se pune în funduleț și vine la mine râzând (RÂZÂND!) să sugă.

Mi s-au înmuiat genunchii, fiindcă mi-a dat o lecție usturătoare despre omenie și bunătatea ei. Și nu pentru prima oară. “Pai, bine, măi, mami, măi. Nu ești supărat pe mine că te-am făcut să plângi?”, îl întreb eu, cerându-mi iertare cu privirea și cu sufletul. Părea că nu. Părea că nici nu își amintește ce se întâmplase. Or, eu dacă aș fi fost în locului, poate mai plângeam o jumătate de oră de ciudă că nu m-a lăsat mama în pace. Şi poate nu mai vorbeam nici cu ea.  

Mi se pare incredibil cum s-a născut cu puterea virtuoasă de a ierta. De a uita și de a ierta sincer și absolut. O putere pe care noi, inclusiv Papa, nu o mai avem demult. Și pe care o pierdem poate mult prea ușor în vremurile de azi. Copiii noștri sunt un model de urmat, să știți. Când sunt mici, întruchipează doar puritatea, inocența, iertarea și bunătatea în aceeași inimă cu care ne iubesc fără rezerve. Fără să cunoască răutatea, ironia veninoasă sau invidia. Și de noi depinde până când. Doar de noi.

Mulţumiri fotografilor: Sabina Radu şi Alin Mihalcea

Articolul Copilul meu e mai bun şi mai iertător decât Papa apare prima dată în Bebelonia.ro.