Ştiu că nu am făcut tot ce ne-am propus. Tot ce am visat, tot ce am plănuit în nopțile de sub cerul liber şi înstelat, tot ce am pus cândva cap la cap şi coadă la coadă. 

Ştiu că nu mai sunt cea de dinainte. Că m-am schimbat, că nu mai râd la aceleaşi glume, că sunt mai îngândurată, că uit să îți zic „noapte bună” sau că nu mă trezesc când pleci tu la serviciu, să te îmbrățişez pentru toată ziua.

Ştiu că au fost dăți când voiai să ieşim în oraş amândoi, dar eu preferam doar să fac o baie lungă. Doar să mă epilez, să mai scriu, să îmi fac unghiile, să citesc în linişte. Să am timp doar pentru mine.

Înțeleg când, uneori, te doare că îți pun copilul în brațe şi mă închid în baie de cum intri pe uşă. Nu te mai întreb nici dacă ai mâncat, nici dacă ai avut o zi bună la serviciu, nici dacă ai nevoie de vechea ta prietenă să te asculte.

Înțeleg când te doare că simți că ai fost dat la o parte. Că mă îndepărtez şi că nu mai am atâtea sărutări pentru tine. Că îmi pun câteodată lacăt de gât şi nu mă mai poți descuia nici cu o cheie fermecată. 

Înțeleg că e frustrant când mă mai buşeşte plânsul şi nu îți pot explica de ce. Când răbufnesc taman pe tine, fără pic de motiv, doar pentru că nu am pe cine altcineva.

Înțeleg şi îmi pare rău. Dar te rog, te rog, înțelege-mă şi tu pe mine. Simt că acum e timpul lui. Al copilului nostru. E timpul să ne rupem în două şi să îi dăm lui părticica mai mare. De atenție, de înțelegere, de îmbrățişare, de mângâiere. De mine, de tine. De tot ce are nevoie. E timpul să ne bucurăm de el, cum ne-am bucurat atâția ani unul de altul. 

Nu, nu te-am uitat, pe cuvânt. Sunt aici pentru tine. Dar dă-mi voie să fiu un pic mai mult pentru copilul nostru. Doar un pic mai mult. Cât încă e vulnerabil, cât încă e mic, cât încă vrea, cât încă mă lasă. Fiindcă, vezi tu, mânuțele astea ale lui dintre noi, cu iz de păpădie, nu ne vor trage de nas mereu. Nu, nu! Vor pleca într-o zi de mâine, când îți va fi lumea mai dragă şi vor dispărea de pe obraji, oglinzi şi mobilă. Vor pleca şi vor dispărea cu miros cu tot. Şi atunci vom rămâne ca la început. Doi.

….

Later edit: Ca o completare, dacă îmi permiteți, în cazul în care nu s-a înțeles foarte clar: eu nu zic să nu stați cu soții voştri. Doamne fereşte! Spun de mine, că, uneori, am fost acaparată de Luc şi am simțit cum soțul meu suferă. Dar, evident, când se mai întâmplă asta, redresăm, ne reconectăm, comunicăm. Îmi spune el, de fapt. Cred că e importantă şi comunicarea. Eu de aceea i-am scris articolul ăsta (că l-a citit pe tot înainte să îl public) ca să ştie ce simt…
Şi nu m-am gândit că se vor regăsi atât de multe mame…
Cum spunea cineva: copiii nu au nevoie doar de dragoste de la părinți, ci şi de dragoste ÎNTRE părinți. Când simțiți că ceva nu este bine, nu uitați de comunicare. Vă îmbrățişez şi vă mulțumesc că mă citiți!

Cu prietenie,

Alexandra

Poza: arhivă personală din weekendul trecut

Articolul Nu, nu te-am uitat. Doar am grijă de copilul nostru… apare prima dată în Bebelonia.ro.

Eu nu cred că am fost puternică până acum, până să îl am pe Luc. Nu simt că am fost vrednică de vreo faptă măreață înainte să devin mamă. Ori de câte ori întâmpinam vreo problemă, mă cuibăream pe lângă soț, părinți, prieteni poate, să mă îmbărbăteze și să îmi dea speranțe de binețe. Încă eram un copil ce avea nevoie constant de confort și o aripă sub care să se ascundă de ploaie.

Ei, dar acum, eu sunt aripa. De un an şi jumătate, simt că am un elan fantastic, o forță lăuntrică imensă și uimitoare, pe care nu o înțeleg pe deplin, de fiecare dată când trebuie să sar praguri pentru copilul meu. Simt că pot muta Everestul, că pot escalada stânci de sute de metri, că pot aduna stele în coș de paie, că pot prinde fluturi cu ochii închiși, că pot zbura peste cârduri de ciori și că pot respira sub un lac. Simt că pot face multe, doar ca lui Luc să îi fie bine. Şi, cel mai interesant, este că simt că pot să le fac pe toate şi singură.

Nu vă închipuiți că nu cedez. Oho! Când am dat de greu, m-am panicat, am plâns, dar m-am adunat. Şi am luptat. Şi o să vă dau un singur exemplu. Anul trecut de Sf. Andrei, când Luc avea zece luni, mi se blocaseră nişte canale (pentru a doua oară!) şi aveam dureri mari. Mai pățisem asta în a doua săptămână de viață a copilului şi ajunsesem la urgențe, plângând de atâta durere. Aşa că ştiam la ce intensitate putea ajunge înfundarea canalului şi teama să fac iar mastită era presantă. Şi, pe la opt seara, în timp ce mă masam eu bine, să îndepărtez nodulul vieții, am observat că Luc avea fruntea fierbinte. 39.7. Eram la Voineasa, la 40 km distanță de primul spital şi m-am speriat. Era pentru prima oară când termometrul indica atât de mult.

Povestea este puțin mai lungă şi poate o s-o narez cu altă ocazie (febra persista de două zile, dar nu depăşise 38.5 până atunci, îi ieşeau dințişorii şi fusese decalotat prost cu fisuri în Vâlcea). Dar incredibil este că atunci când am văzut cifrele acelea pe ecranul roşu, pâlpâind, toată durerea de o aveam mi s-a dus. Durerea de canale înfundate nu mai exista. Puf! Nu mă mai durea nimic, niciun canal, niciun nodul. Uimitor! Doar îmi simțeam inima bătând tare şi voiam ca Luc să fie bine. Atât.

Am mers la Sibiu la urgențe, deşi era puțin mai departe (nu mai voiam să aud de Vâlcea), am dat peste un doctor minunat (mai uman şi mai profesionist decât mulți de la Bucureşti) şi Luc s-a făcut bine a doua zi. Avusese prima lui viroză, roseola infantum.

Dar mama lui avusese prima superputere de a se vindeca instantaneu, doar ca el să primească toată energia ei. Mama lui a dat peste o forță ce izvora din copilul ei. Pentru copilul ei. Şi nu îi venea să creadă. Forța mea fusese Luc şi nu am nicio îndoială că va fi mereu. Şi cred că asta este valabil pentru toate mamele de există. Fiecare îşi are sacul cu putere acasă, în mâinile copiilor lor.

Sursa foto: Unsplash

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Forța unei mame stă în copilul ei apare prima dată în Bebelonia.ro.

Dacă aş putea, aş pocni din degete ca toți copiii să aibă părinți. Părinți buni.

Dacă aş putea, mi-aş scoate de sub tricou încă opt mâini să fac toate treburile odată.

Dacă aş putea, aş vrea să nu mai pierd timpul dormind. Ci să stau şi să îmi privesc copilul cum doarme.

Dacă aş putea, aş zbura până la stele în fiecare noapte, ca să le arăt o poză cu cel mai frumos mic dintre pământeni.

Dacă aş putea, m-aş pune toată viața pe umărul copilului meu, să îl veghez îndeaproape.

Dacă aş putea, i-aş da lui Luc o rețetă cu 1.000 de ani.

Dacă aş putea, m-aş întoarce pe dos şi mi-aş scoate toată încăpățânarea pe care a moştenit-o şi Luc. Şi încruntarea.

Dacă aş putea, m-aş duce în toate punctele cardinale să adun tot, tot ce e mai bun pentru copilul meu.

Dacă aş putea, aş construi fără ezitare un zid prin care răutatea să nu treacă.

Nu pot, ştiu.

Dar pot să am grijă de el ca de cea mai sfântă icoană,

Pot să îl învăț să fie bun cu sine şi cu cei din jur,

Pot să îl încurajez să îşi urmeze visele, dorințele, aspirațiile,

Pot să îl ascult şi să îi acord tot timpul din toate lumile,

Pot să îl fac să vadă partea frumoasă din oameni

Şi pot să îl iubesc la nesfârşit.

Iar el, el doar să nu mă uite.

Sursa foto: Unsplash

Cu drag,

Alexandra

Articolul Iar el, el să nu mă uite apare prima dată în Bebelonia.ro.

Mi se face dor de copilărie, de prietenii de atunci pe care credeam că o să îi am toată viața, de fericirea pe care o aveam când jucam “Floare, floare, deschide-te la soare!”, de naivitatea mea exagerată și de mesele şi scaunele făcute din ferigi şi muşchi de pădure. Mi se mai face dor de serile pline de râsete, greieri şi lilieci, de mamaie şi tataie ai mei, ce erau mai zdraveni, mai tineri şi ne cântau la fluier, de cartofii pe care îi furam din ceaunul porcului şi de faptul că nu aveam, efectiv, nicio grijă pe umeri.

Apoi mi se face dor de adolescență, de studenție, de perioada înainte de Luc. Când stăteam (aveam putere să stau!) să învăț nopțile în sesiune, când primeam puțini bani de acasă, dar ştiam să îi drămuiesc, când mă uitam zile întregi – dacă voiam – la filme şi seriale, când citeam pe pervazul geamului de la cămin şi când singura mea grijă erau gândacii de acolo. Mi se mai face dor de timpul meu cu mine, de putința de a spune “da” oricărei invitații şi de planurile pe care încă nu mi le-am îndeplinit.

Dar mă întorc pe Pământul de astăzi când îmi aud copilul rânzând, țipând sau, mai rău, când îmi dă o pălmuță că nu îl bag în seamă. Şi-atunci, mi se schimbă perspectiva. Mă gândesc că va veni vremea când îmi va fi dor de el aşa pitic, de degețelele lui precum cârnăciorii, de dinții lui cu care crede că mă pupă, de căldura şi iubirea sincere din ochi, de îmbrățişările lui tumultuoase, dătătoare de energie şi revigoratoare. Mă gândesc că am să tânjesc după mirosul lui, după fățuca lui fericită şi chiar şi după pălmuța aceea. O să ajung ca părinții mei şi am să îl privesc pe Luc cum mă privesc ei acum pe mine: departe de copilul de odinioară, aproape de nerecunoscut, un adult în toată firea cu un copil la rându-i.

Şi atunci? La ce să mă preocupe alte perioade trecute când, în scurt timp, o să mi se facă dor chiar şi de asta, în care mă aflu în prezent? În care suntem noi trei, atât de fericiţi? Un dor de care îmi e teamă, fiindcă tind să cred că va durea cel mai tare dintre toate dorurile de până acum. Aşa că, mai bine închid ochii, telefonul, laptopul şi mă bucur mai mult de noi. Mai bine ne fotografiez mintal şi ne stochez pe hard disk-ul intern din inimă. Fiindcă acum, când simt că sunt prima iubire din viaţa lui Luc, când îi văd fericirea genuină că îl iau în braţe şi îl iubesc la rându-mi, simt că am tot ce poate visa un om. Simt că sunt întregită. Şi dacă profit acum, când e vremea noastră şi doar a noastră, până în măduva scheletului osos, poate o să am norocul să nu mi se facă dor…

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Poate am norocul să nu mi se facă dor… apare prima dată în Bebelonia.ro.