Nu trebuie să fii părinte ca să fii puternic. Nu e necesar să ții piept greutăților vieții cu un omuleț, omulețul tău, de mână. Nu trebuie să primești tărie de la un zâmbet știrb. Nici măcar nu trebuie să ştii ce înseamnă să îți scoți inima din piept şi să i-o dai copilului tău, că sigur poți face alte lucruri mărețe. Poți să fii plin de forță interioară din mii de motive, poți să fii Hercule doar pentru că aşa e firea ta sau că aşa te-a format viața. Dar eu, nu.
Eu nu cred că am fost puternică până acum, până să îl am pe Luc. Nu simt că am fost vrednică de vreo faptă măreață înainte să devin mamă. Ori de câte ori întâmpinam vreo problemă, mă cuibăream pe lângă soț, părinți, prieteni poate, să mă îmbărbăteze și să îmi dea speranțe de binețe. Încă eram un copil ce avea nevoie constant de confort și o aripă sub care să se ascundă de ploaie.
Ei, dar acum, eu sunt aripa. De un an şi jumătate, simt că am un elan fantastic, o forță lăuntrică imensă și uimitoare, pe care nu o înțeleg pe deplin, de fiecare dată când trebuie să sar praguri pentru copilul meu. Simt că pot muta Everestul, că pot escalada stânci de sute de metri, că pot aduna stele în coș de paie, că pot prinde fluturi cu ochii închiși, că pot zbura peste cârduri de ciori și că pot respira sub un lac. Simt că pot face multe, doar ca lui Luc să îi fie bine. Şi, cel mai interesant, este că simt că pot să le fac pe toate şi singură.
Nu vă închipuiți că nu cedez. Oho! Când am dat de greu, m-am panicat, am plâns, dar m-am adunat. Şi am luptat. Şi o să vă dau un singur exemplu. Anul trecut de Sf. Andrei, când Luc avea zece luni, mi se blocaseră nişte canale (pentru a doua oară!) şi aveam dureri mari. Mai pățisem asta în a doua săptămână de viață a copilului şi ajunsesem la urgențe, plângând de atâta durere. Aşa că ştiam la ce intensitate putea ajunge înfundarea canalului şi teama să fac iar mastită era presantă. Şi, pe la opt seara, în timp ce mă masam eu bine, să îndepărtez nodulul vieții, am observat că Luc avea fruntea fierbinte. 39.7. Eram la Voineasa, la 40 km distanță de primul spital şi m-am speriat. Era pentru prima oară când termometrul indica atât de mult.
Povestea este puțin mai lungă şi poate o s-o narez cu altă ocazie (febra persista de două zile, dar nu depăşise 38.5 până atunci, îi ieşeau dințişorii şi fusese decalotat prost cu fisuri în Vâlcea). Dar incredibil este că atunci când am văzut cifrele acelea pe ecranul roşu, pâlpâind, toată durerea de o aveam mi s-a dus. Durerea de canale înfundate nu mai exista. Puf! Nu mă mai durea nimic, niciun canal, niciun nodul. Uimitor! Doar îmi simțeam inima bătând tare şi voiam ca Luc să fie bine. Atât.
Am mers la Sibiu la urgențe, deşi era puțin mai departe (nu mai voiam să aud de Vâlcea), am dat peste un doctor minunat (mai uman şi mai profesionist decât mulți de la Bucureşti) şi Luc s-a făcut bine a doua zi. Avusese prima lui viroză, roseola infantum.
Dar mama lui avusese prima superputere de a se vindeca instantaneu, doar ca el să primească toată energia ei. Mama lui a dat peste o forță ce izvora din copilul ei. Pentru copilul ei. Şi nu îi venea să creadă. Forța mea fusese Luc şi nu am nicio îndoială că va fi mereu. Şi cred că asta este valabil pentru toate mamele de există. Fiecare îşi are sacul cu putere acasă, în mâinile copiilor lor.
Sursa foto: Unsplash
Cu prietenie,
Alexandra
0
0
0
0
