Mi-a fost frică să te las singur. Să te pun în pătuț, să plec mai mult de-un sfert de ceas de lângă tine chiar şi când dormeai. Stăteam şi priveam cum îți ridici şi îți cobori pieptul ritmat şi suav.

Mi-a fost frică să îți dau drumul la degețele, să calci pe covor nesusținut, să păşeşti singurel pentru întâia oară. Ți-am dat drumul sau, dacă îmi aduc bine aminte, mi-ai dat tu.

Mi-a fost teamă când ai făcut primul vaccin, prima febră, prima criză de colici. Mi-a fost teamă să îți dau şi prima linguriță cu morcov. Doamne, tremuram ca piftia.

Mi-a fost frică să nu mă uiți. Să nu mă mai iubeşti ca acum, să nu mă pomeneşti în aducerile aminte. Să nu mai ai amintirile mele, de când voiai să te cuibăreşti numai şi numai în partea stângă. La inimă.

Mi-a fost frică să îți fiu mamă. Mi-a fost, recunosc, mă poți condamna? Să fii responsabil de viața unui sfert de om, venit chiar din tine, este mai greu de mii de ori decât să fii responsabil de propria viață.

Da, mi-a fost frică să fiu mamă. Să îți fiu mamă. Până m-ai învățat tu. Până într-o zi, când mi-ai zâmbit cu atâta iubire de am crezut că amețesc. Un zâmbet care mi-a spus doar atât:

„Nu îți mai face griji, mama. Cât eşti lângă mine, totul va fi bine”.

Şi a fost.

***

PS: această scrisoare i-am scris-o lui Luc acum un an sau doi. Dar am pus poză cu Alec, să fie amândoi.

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Mi-a fost frică să-ți fiu mamă… apare prima dată în Bebelonia.ro.

Apoi înghit. Înghit. Dar nu se duce.

Mă apucă, la modul serios, ameţeala câteva secunde când mă gândesc la ce mă aşteaptă. 

Poate e normal, poate sunt eu mai panicoasă din fire, habar nu am. Cert e că momentul de pandemie în care ne aflăm nu mă ajută (poate o să revin cu articol să vă povestesc temerile mele legate de asta şi de câteva atacuri de panică).

Zilele sunt mai grele, obosesc mai des, mă emoţionez mai tare, nopţile dorm prost, cu insomnii şi treziri dese. Îmi mai sare ţandăra şi apoi mă simt vinovată că nu sunt atât de zen pe cât ar trebui să fiu. 

Şi tot ce pot să fac este să mă accept. Să recunosc că nu îmi e uşor, să caut adânc în mine, să găsesc rădăcina fricii, ca apoi să o anihilez cu ajutor. Soţul meu este principalul meu sprijin emoţional.

Şi mai e şi haios.

Mă văiam acum câteva nopţi că nu pot să dorm, iar el mi-a spus ceva de m-a făcut să râd până m-au auzit şi vecinii:

-Oricât de greu e acum, bucură-te de ce ai. Fiindcă Winter is coming!

Pentru cei ce nu înţeleg gluma, bebeluşul se va naşte chiar la început de noiembrie, la început de iarnă, iar expresia – o replică celebră din Game of Thrones – nu înseamnă nimic altceva decât că abia atunci vine greul.

Şi după ce am râs, mi-am spus hei, poţi să o iei de la capăt!.

Dacă am putut să cresc o dată un copil, dacă am putut să ţin în mine nu o inimă, ci două, dacă am putut să protejez cu corpul meu plămâni, picioare, mâini de bebeluş,

Dacă am putut să mă lupt cu nopţi nedormite, cu colici, cu dureri de dinţi, cu vaccinuri, 

Dacă am putut să învăţ din greşeli, dacă am căzut de vinovăţie şi m-am ridicat, dacă am stricat, dar am reparat,

Dacă am reuşit să alin dureri,

Dacă am reuşit să mângâi obraji cu lacrimi,

Dacă am dat o dată tot, pot să o fac din nou.

Pot să nu îmi mai fie frică. Pot să am încredere în mine că pot să o iau de la capăt.

Pot. De la capăt.

Nu, nu-ţi mai fie nici ţie frică. Şi tu poţi să o iei de la capăt!

Fiindcă noi putem orice.

Poza: arhivă personală, la botezul finuțului nostru, când mi-a trecut fugitiv prin cap posibilitatea unui al doilea copil.

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Oricâte temeri ai avea la al doilea bebe, poţi să o iei de la capăt! apare prima dată în Bebelonia.ro.

Sigur, toți spuneau că e diferit, că e mai frumos, că se simt mai împliniți, dar epuizarea, incapacitatea de a te clona, certurile dintre frați, nopțile mult, mult mai scurte de care îmi povesteau mă făceau să tremur ca piftia şi să arunc într-un ocean, la fundul lui, orice gând legat de al doilea copil.

Vă mărturisesc că încă sunt ca o piftie plină cu frici, chiar şi acum, cu un măr de 16 săptămâni şi 130g în burtă. Dar mai toate sunt mici, ca pietricele de pe râu, pe când una e cât o stâncă.

Vă mărturisesc că nu îmi e teamă că nu îl voi iubi la fel ca pe primul meu copil. Nu, ştiu că voi face asta! Nu îmi e teamă de nopți albe, roz, negre sau aurii. Nu îmi e teamă de epuizarea de va veni, că nu o să îl pot alăpta, că nu o să reuşesc să îl autodiversific, că nu o să fie fericit cu noi. O să fie, sunt singură!

Nu îmi e teamă nici că nu se vor înțelege ei doi, mereu, fiindcă şi cei mai buni prieteni se mai ceartă. La naiba, nu cred că îmi e frică nici de naştere (şi ştiți doar ce frică îmi e!) aşa cum îmi e de un singur gând: se va schimba relația mea cu Luc? Se va simți mai puțin important în viața mea? Se va simți dat la o parte? Îi va fi dor să fim doar noi doi, doar noi trei? Îi va fi greu să mă împartă?

Mi se sfâşâie sufletul ca o cârpă de geamuri pe care o rupi cu genunchiul, când mă gândesc că relația mea cu copilul meu de acum, relația asta a noastră de o ştiu aievea, se va schimba. Pentru că eu nu i-aş şterge nici măcar praful, o iubesc aşa cum e. Aşa cum ne jucăm cu pernele, aşa cum ne îmbrățişăm minute în şir, aşa cum dansăm fără să ne întrerupă nimeni, aşa cum citim cu picioarele pe pereți, aşa cum…aşa cum suntem acum.

Nu ştiu dacă e o frică normală, dacă e doar inima mea care nu mă lasă să respir decât în suspine. Dar încerc să mă cos singură, să mă mângâi pe burtă, să nu mai plâng şi să îmi spun că nu doar relația mea cu Luc se va schimba, ci – totul. Totul se va schimba. Şi se va schimba în cel mai mare bine.

Poza: arhivă personală, eu şi Luc

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Cea mai mare frică a mea: totul se va schimba? apare prima dată în Bebelonia.ro.

Îl scosesem din cameră, ştie că nu are voie la cioburi, ştie că taie, doar că revenise pe la spatele meu şi, probabil, avusese impresia că praful acela alb nu era nimic de speriat. De curios cum e, jap! Soțul meu a început să țipe ca nebunul, eu am început să tremur, să sun la urgențe. Mă gândeam la tot ce e mai rău. Peditel nu răspundea, dar am dat peste un număr la Regina Maria. Ne-a recomandat să îl monitorizăm, să mergem la un medic (asta aveam de gând să facem oricum) şi să nu îi dăm nimic să bea. Am simțit că leşin, că luase deja o gură de lapte.

Nu ştiu dacă mă credeți, dar în ora de când am închis telefonul cu medicul de la RM şi am ajuns la cel mai apropiat spital, am simțit cea mai dureroasă durere din câte mi-au fost date să îndur. Şi am avut pietre la rinichi, mi-a murit mamaia mea dragă, am avut mastită. Când mă gândeam că Luc, copilul meu, poate păți ceva, din vina mea, că nu am fost în stare să îl opresc, alunecam într-un soi de amețeală ireală. Abia respiram, abia vorbeam, abia țineam ochii deschişi. Apoi, brusc, plângeam în hohote. Ziceai că sunt schizofrenică.

-Nu mai pânge, te log fumos, îmi spunea Luc, speriat în scaunul de maşină.

-De ce bagi în gură toate prostiile, de ce, de ce? țipam.

-Nu mai bag, mami, nu mai bag.

-Iubita, o să fie bine, o să vezi. Sunt prea mici să facă leziuni, încerca Andrei să mă convingă pe mine. Sau pe el.

Din preafericire, a avut dreptate. Dar până nu am auzit asta de la un medic, nu am putut să mă calmez. Ba chiar, ne-a zis că e bine că a băut, că înseamnă că nu are nimic lezat în guriță.

-Sunt şanse mici să se întâmple ceva. Mai ales când erau particule aşa mici şi aşa de puține. Dar trebuie urmărit. Am avut un băiețel care a înghițit un ac de cusut şi l-a scos în scaun. Dar dacă dvs. îl lăsați să bage toate lucrurile în gură, normal că aşa se întâmplă, ne-a certat medicul.

-Nu îl lăsăm, chiar s-a întâmplat totul foarte repede şi…

Mi-am înghițit cuvintele, că ştiam în sinea mea că aşa e. Trebuia să fi încuiat uşa şi aşa nu avea cum să mai vină în cameră. Trebuia poate să fiu mai fermă şi restrictivă cu exploratul de când era mai mic. Dar când ştii când eşti prea permisiv sau prea restrictiv? Când ştii că nu eşti în vreo extremă? Eu credeam că suntem undeva la mijloc. Fiindcă el ştie să se ferească de cioburi mari, cuțite, lame, foarfece…dar iată că de praf din ăsta de sticlă – nu. Şi nici eu nu l-am învățat A fost pentru prima oară când am dat peste cioburi din ăstea fărâmicioase şi sper că şi ultima.

De ce vă scriu? Ca să îmi eliberez sufletul, ca să trag un semnal de alarmă. Cu noi doi de față, putea fi mai rău şi nu era nevoie decât de o secundă. O nenorocită de secundă. Trebuie să fim atenți cu toții, mai atenți decât am fost. Noi am încheiat anul cu o spaimă cât pentru o eternitate, dar l-am început cu gândul că nimic, dar nimic nu contează în viața asta mai tare decât sănătatea copilului tău. Îi mulțumim lui Dumnezeu că e bine.

PS: el e vesel, nu îl doare burta, nu are febră.

PS2: să mă iertați că nu v-am răspuns tuturor la mesaje, dar o să. Chiar nu am fost în stare.

Poza: unsplash

Cu sufletul îndoit,

Alexandra

Articolul Când nu mai vrei nimic în viața asta, doar să îți fie copilul bine apare prima dată în Bebelonia.ro.

La un moment dat, după ce mi-a luat pomeții la o tură de pălmuieli şi muşcături, s-a oprit şi s-a uitat câteva secunde în ochii mei. Fix în ochii mei. Era serios şi nemişcat, că îi puteam analiza în sfârşit cu atenție semnul mic, castaniu, de lângă pupilă, pe care l-am descoperit de curând. Nu a durat mai mult de o clipă jumătate, că m-am şi pierdut în privirea-i crudă. Nu a durat mai mult de două clipe, că mi-am simțit pieptul cum se opune bătăilor lui. Îmi trecuse prin cap cea mai mare frică a mea, o frică ce îmi tensionează firea. Pe care o am în străfundul minții, ascunsă, dar pe care nu îndrăznesc să o scot la suprafață: frica de a fi judecată de el.

Nu îmi e teamă de ce va crede mama, când nu va fi de acord cu vreo decizie pe care o voi lua în ceea ce îl priveşte. Nu mi-e teamă de judecata unei alte mame în general, ce încearcă să mă corecteze când crede că greşesc sau îmi dă de înțeles că ea are dreptate. Nu mi-e teamă de ce spun cei din jur, când poate îmi mai pierd cumpătul și ridic tonul de față cu ei. Nu mă opresc nici la judecata viitoarei mele nurori, la cum mă va critica dacă Luc nu își va strânge ciorapii. Și nu îmi e teamă nici măcar de mine, care mă apostrofez zilnic că aş putea mai mult. Mai bine. Nu. Cea mai mare temere a mea ține de ce va crede copilul meu. Deapre mine, ca mamă. Când va creşte, când se va uita în urmă şi va avea poate copiii lui. Când se va raporta la el, mic, aşa cum fac şi eu acum.

Mă gândesc adesea la Alexandra mică şi pun în paralel situațiile noastre din prezent cu cele de atunci. Şi parcă fac total opus. Dacă pe mine mama mă certa că vărsam ciorbă, eu pe Luc îl las să exploreze. Dacă pe mine mă păcăleau că se duc la dentist, când de fapt ei se duceau în turnee, eu încerc să fiu sinceră cu copilul meu mereu. Dacă m-au trimis – spre binele meu, credeau – la şcoală la oraş, la 11 ani, departe de ei, maturizându-mă prea rapid, eu o să am grijă să merg cu Luc peste tot. Şi în Taiwan dacă e nevoie.

Sigur, sunt multe lucruri bune şi frumoase pe care părinții mei mi le-au insuflat. Sunt multe sacrificii pe care le-au făcut şi numai ei ştiu cât de greu le-a fost uneori, că nouă nu ne spuneau, să nu ne împovăreze. Târziu am conştientizat că am trăit, multă vreme, doar cu un salariu toți patru. Târziu am aflat că mai luau de la magazin “pe caiet” doar ca să îmi trimită mie bani de o bluză sau că plângeau că nu puteau fi cu mine. Sigur că ştiu cât ne iubesc, pe mine şi pe frate-meu.

Însă, de când îl am pe Luc, din dorința de a nu face nimic greşit, am tendința de a mă concentra şi a judeca lucrurile pe care eu nu le-am agreat în copilărie. Pe care Alexandra mică nu le agrea. Încerc să evit greşelile pe care cred că le-au făcut ai mei şi pe care acum le apostrofez. Tocmai ca Luc să nu facă acelaşi Lucru cu mine. Dar e bine?

Nici aşa nu e bine, îmi spun. Pentru că rucsacul meu de pe umeri nu este şi rucsacul lui din prezent. Problemele mele de atunci nu ar trebui să fie problemele copilului meu. Pentru că Alexandra mică şi Luc de acum sunt doi copii diferiți, crescuți în medii diferite, de oameni şi mai diferiți. Şi nu e just să fie comparați.

Şi atunci, ce e de făcut ca Luc să nu mă judece când va avea primul fir de păr alb? mă întreb. Fiindcă, vă spun sincer, este un cuget ce mă înțeapă şi mă macină. Care mă dezechilibrează când îl revoc.

“Să fii încrezătoare în tine, aşa cum sunt eu. Ne descurcăm amândoi foarte bine”, mi-a zis soțul meu. “Sunt convins că vom avea cea mai faină relație cu el şi când va creşte”.

Am zâmbit cu toate ridurile văzute şi nevăzute, vă spun sincer. M-am însuflețit şi m-am uitat cu speranță pe geam, spre nori. Aşa ar trebui să fim încurajate mereu.

Poza: Leea Onufrei

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Cel mai frumos sfat pe care soțul îl poate oferi soției lui apare prima dată în Bebelonia.ro.