Stăteam în avion cu genunchii rezemați de scaunul din față, iar Luc stătea pe mine. În astfel de momente, când nu aleargă şi nu caută cele mai pitite găuri în care să îşi bage degețelele, nasul, piciorul, când nu are încotro decât să stea pe scaun, îşi descarcă energia când pe mine, când pe Andrei. Sare de la unul la altul, ne trage de nări – cel puțin, mie mi-a lărgit-o pe a dreaptă de a făcut-o cât o gaură neagră – ne pupă, ne stropeşte cu precipitații şi ne iubeşte.
La un moment dat, după ce mi-a luat pomeții la o tură de pălmuieli şi muşcături, s-a oprit şi s-a uitat câteva secunde în ochii mei. Fix în ochii mei. Era serios şi nemişcat, că îi puteam analiza în sfârşit cu atenție semnul mic, castaniu, de lângă pupilă, pe care l-am descoperit de curând. Nu a durat mai mult de o clipă jumătate, că m-am şi pierdut în privirea-i crudă. Nu a durat mai mult de două clipe, că mi-am simțit pieptul cum se opune bătăilor lui. Îmi trecuse prin cap cea mai mare frică a mea, o frică ce îmi tensionează firea. Pe care o am în străfundul minții, ascunsă, dar pe care nu îndrăznesc să o scot la suprafață: frica de a fi judecată de el.
Nu îmi e teamă de ce va crede mama, când nu va fi de acord cu vreo decizie pe care o voi lua în ceea ce îl priveşte. Nu mi-e teamă de judecata unei alte mame în general, ce încearcă să mă corecteze când crede că greşesc sau îmi dă de înțeles că ea are dreptate. Nu mi-e teamă de ce spun cei din jur, când poate îmi mai pierd cumpătul și ridic tonul de față cu ei. Nu mă opresc nici la judecata viitoarei mele nurori, la cum mă va critica dacă Luc nu își va strânge ciorapii. Și nu îmi e teamă nici măcar de mine, care mă apostrofez zilnic că aş putea mai mult. Mai bine. Nu. Cea mai mare temere a mea ține de ce va crede copilul meu. Deapre mine, ca mamă. Când va creşte, când se va uita în urmă şi va avea poate copiii lui. Când se va raporta la el, mic, aşa cum fac şi eu acum.
Mă gândesc adesea la Alexandra mică şi pun în paralel situațiile noastre din prezent cu cele de atunci. Şi parcă fac total opus. Dacă pe mine mama mă certa că vărsam ciorbă, eu pe Luc îl las să exploreze. Dacă pe mine mă păcăleau că se duc la dentist, când de fapt ei se duceau în turnee, eu încerc să fiu sinceră cu copilul meu mereu. Dacă m-au trimis – spre binele meu, credeau – la şcoală la oraş, la 11 ani, departe de ei, maturizându-mă prea rapid, eu o să am grijă să merg cu Luc peste tot. Şi în Taiwan dacă e nevoie.
Sigur, sunt multe lucruri bune şi frumoase pe care părinții mei mi le-au insuflat. Sunt multe sacrificii pe care le-au făcut şi numai ei ştiu cât de greu le-a fost uneori, că nouă nu ne spuneau, să nu ne împovăreze. Târziu am conştientizat că am trăit, multă vreme, doar cu un salariu toți patru. Târziu am aflat că mai luau de la magazin “pe caiet” doar ca să îmi trimită mie bani de o bluză sau că plângeau că nu puteau fi cu mine. Sigur că ştiu cât ne iubesc, pe mine şi pe frate-meu.
Însă, de când îl am pe Luc, din dorința de a nu face nimic greşit, am tendința de a mă concentra şi a judeca lucrurile pe care eu nu le-am agreat în copilărie. Pe care Alexandra mică nu le agrea. Încerc să evit greşelile pe care cred că le-au făcut ai mei şi pe care acum le apostrofez. Tocmai ca Luc să nu facă acelaşi Lucru cu mine. Dar e bine?
Nici aşa nu e bine, îmi spun. Pentru că rucsacul meu de pe umeri nu este şi rucsacul lui din prezent. Problemele mele de atunci nu ar trebui să fie problemele copilului meu. Pentru că Alexandra mică şi Luc de acum sunt doi copii diferiți, crescuți în medii diferite, de oameni şi mai diferiți. Şi nu e just să fie comparați.
Şi atunci, ce e de făcut ca Luc să nu mă judece când va avea primul fir de păr alb? mă întreb. Fiindcă, vă spun sincer, este un cuget ce mă înțeapă şi mă macină. Care mă dezechilibrează când îl revoc.
“Să fii încrezătoare în tine, aşa cum sunt eu. Ne descurcăm amândoi foarte bine”, mi-a zis soțul meu. “Sunt convins că vom avea cea mai faină relație cu el şi când va creşte”.
Am zâmbit cu toate ridurile văzute şi nevăzute, vă spun sincer. M-am însuflețit şi m-am uitat cu speranță pe geam, spre nori. Aşa ar trebui să fim încurajate mereu.
Poza: Leea Onufrei
Cu prietenie,
Alexandra
0
0
0
0
