Mi s-a părut excepţional că de la copilul-scai, care trăgea de fusta mea continuu să ne jucăm, care nu mă lăsa să dau nici “Bună ziua” vreunui vecin dacă nu dădeam un şut în minge, care mă întreba “mami, ne jucăm?” mai des decât respira, devenise acum copilul-care-nu-mă-mai-bagă-n-seamă.

Aici, la bunici, spre exemplu, se joacă încontinuu cu copiii afară, iar noi parcă existăm doar să îi punem masa.

Sigur, aşa cum v-am mai povestit, au fost două luni de acomodare, de tantrumuri, furtuni şi frustrări, dar apoi Luc a înţeles că nu mai e în centrul atenţiei şi că noi nu mai putem răspunde oricând şi oricât nevoii lui. Aşa că, de nouă luni, el a făcut un salt spectaculos în această direcţie.

Totuşi, să nu uităm că e copil.

Totuşi, ştiu cât de greu i-a fost să ajungă aici. Cât de greu i-a fost, la început, să nu mă mai vadă lângă el în clipa în care mă striga. Nu am cum să uit cât de greu i-a fost să înţeleagă că “Da, puiule, ne jucăm oricând” se transformă, brusc, în “îmi pare rău, nu pot acum”, “Da, puiule, ne putem juca după ce îl culc pe fratele tău” sau “Du-te şi întreabă-l pe tati”. 

Şi oricât se joacă acum cu prietenii şi oricât mă ignoră în majoritatea timpului, eu ştiu că e tot copil. Eu ştiu că e tot copilul nostru şi încă are nevoie de noi. Luc are nevoie să ştie că doar timpul ni s-a mai redus, nu şi dragostea.

O fi având el patru ani jumătate, dar tot mă întreabă dacă s-a încălţat bine sau strâmb.

O fi crescut şi o fi trecut el de buricul meu, dar tot mă caută când îşi juleşte nasul.

O fi el mai independent, dar, când oboseşte, tot îşi pune capul pe pulpele mele şi mă cuprinde cu mânuţele.

O fi ştiind el să mănânce cu furculița, dar tot mă mai roagă să îi tai fructe şi să i le pun în castron.

O fi el fratele mai mare, dar tot puiul meu mic e.

Iar ceea ce cred că ne-a ajutat enorm în ultimele au fost sesiunile de joacă sau hârjoneală doar cu el. În fiecare zi ne-am strădui să petrecem timp când eu, când soţul meu doar cu el. Să îi arătăm că a rămas la fel de important în lumea noastră.

Cum şi ce ne jucăm?

Ca să ne conectăm cu copilul mare, fie mergem la plimbare prin pădure, fie mergem cu bicicletele, fie alergăm sau inventăm diverse activităţi. În ultimele trei luni, am testat cinci jocuri de la Edu Class, dintre care unul este de logică, iar două sunt de memorie. Preferatele lui.

Jocurile cu memorie ajută la:

• dezvoltarea neuronală: atenţie, concentrare şi gândire critică

• îmbunătăţirea memoriei vizuale şi a memoriei pe termen scurt 

• accelerarea capacităţii de a distinge o imagine de alta

• dezvoltarea limbajului şi recunoaşterea formelor, culorilor şi cifrelor

• sporirea creativităţii

OMIDUŢA DEZORDONATĂ este primul joc pe care l-am jucat atât noi doi, cât şi cu alţi copii şi ne-a fascinat. Am respectat regulile jocului (aici), dar le-am inventat şi pe ale noastre. Pe scurt, vizualizăm un cartonaş cu pantofii omiduţei preţ de câteva secunde (noi numărăm până la zece), încercăm să îi memorăm şi, din maldărul de pantofi decupaţi, trebuie să îi indentificăm.

Mi s-a părut extraordinar că Luc a început să îi reţină bine de tot după ce le-a dat un nume. Spre exemplu, aici, în poză, avem (de sus în jos):

-Submarinul

-Ciocata

-Bocancul

-Şoşonul

-Cenuşăreasa

Ambalajul jocului este confecționat din hârtie și carton reciclat și este imprimat cu cerneală pe bază de soia.

Se poate juca şi pe față, şi pe dos:

PETRECERE ÎN PIJAMA a fost al doilea joc pe care l-am testat şi pe care Luc îl cere frecvent.

Are două modalităţi de joacă, dar momentan noi ne axăm pe cea uşoară: dăm cu zarurile, care nu ne indică numere, ci două culori, iar apoi identificăm văcuţa îmbrăcată exact cu culorile respective.

În mod normal, este un joc competitiv, fiecare jucător strângând cartonașele cu văcuţele identificate. Uneori, când Luc e în toane bune, aşa îl jucăm. Dar, alteori, când se supără că eu identific mai multe decât el, facem o echipă. 

Îl găsiţi aici.

Din câte am citit, este indicat să îi lăsăm pe copii să mai câştige, pentru a restabili puterea pe care o pierd afară, în relaţia cu prietenii. Dar cum nu îmi doresc să creadă că mereu va fi pe locul întâi, am inventat un “Dans al pierzătorului” foarte amuzant. Astfel că, ori de câte ori pierde, se învârte în cerc, râzand. Până acum a avut succes.

PROVOCAREA CONEXIUNILOR (aici) este un joc de logică potrivit, teoretic, pentru copiii mai mari de 6-12 ani, pe care l-am subestimat. Crezând că Luc e mic pentru el, având 4 ani şi jumătate, nu mi-a venit să îl deschid. Am încercat o dată, nu am înțeles regulile (nu am avut timp să le citesc în linişte) şi am renunțat.

Până azi-dimineață, când i-am mai dat o şansă. De fapt, Luc: „Mami, ne jucăm?”

Şi vă spun doar atât: e genial. Regulile sunt simple, din cele 6 cartonaşe pe care le are fiecare jucător, punem jos, la comun, piese care au legătură unele cu altele. Spre exemplu, dacă avem un cartonaş cu miere jos, putem da – din cartonaşele noastre – orice se leagă de miere: albină, floare, fagure ş.a.m.d.

Am râs, am inventat poveşti cu cartonaşele, am reuşit să facem conexiuni între ele, unele logice, altele comice, de ni s-a alăturat şi Andrei. Am jucat toți trei vreo jumătate de oră.

Puteți să îl încercați, chiar ne punea mintea la contribuție. Îmi place tare mult!

De asemenea, am mai testat şi alte două jocuri: „Ce simte maimuțica?” (aici), un puzzle care pune accent pe identificarea emoţiilor, ce a avut succesc cu bunicii, dar şi jocul „Inventează o poveste” (aici), pentru dezvoltarea imaginaţiei şi pentru copiii cărora le place să deseneze. Luc nu e unul dintre ei

Sincer, toate jocurile de la Edu Class sunt interesante, nici nu ştiam ce să aleg atunci când fondatorii mi-au propus colaborarea. Ba chiar, sunt testate cu copiii lor.

Aşa că, dacă aveţi nevoie de conectare prin joc şi joacă, vi le recomand cu toată încrederea. Cei de la Edu Class ne oferă şi un cod de reducere, Bebelonia10, care oferă discount de 10% la toată gama de jocuri Chalk and chuckles. Codul e valabil până la finalul lunii august.

Multă distracţie vă doresc,

Alexandra

Articolul Mami, te joci cu mine? Să nu uităm că şi fratele mare e tot copil (p) apare prima dată în Bebelonia.ro.

Prea îl cocoloşeşti! Prea îl laşi să facă ce vrea şi să îţi răspundă! De ce nu îl înveţi cum să stea frumos la masă? Tu nu vezi cum se maimuţăreşte? Voi sunteţi de vină că plânge atât! Doamne, cât îl mai alăptezi? Că e mare şi dependent de tine.

Şi multe alte remarci care poate sunt bine intenţionate, dar care pe noi ne lovesc din plin.

Nu ai cum să fii un părinte bun la toate. Nu cred că există perfecţionism în creşterea copilului, nu cred că îi putem creşte astfel încât să facă non-stop, încontinuu, 24 din 24 tot ce am vrea noi sau alţii să facă. Pentru că au şi ei nevoile lor, drepturile lor, dorinţele şi personalitatea lor. Nu sunt marionete. 

Însă cred că putem fi mai pricepuţi într-o direcţie, mai îndemânatici şi mai intuitivi în unele aspecte, pe când în altele avem nevoie de îmbunătăţire.

Eu îmi spun adesea: atâta timp cât nu lovesc, cât îl iubesc, cât încerc, pe cât posibil, să îmi păstrez calmul, să impun limite sănătoase, să nu mint copilul, să nu îl subestimez, să nu uit de conectare (pe cât posibil, fiindcă uneori e imposibil, cu toate sfaturile de parenting), cred că sunt pe drumul cel bun.

Iar acolo unde simţim că avem nevoie de ajutor, să îl cerem. Dar să vină de la noi, să nu vină pe fondul unei vinovăţii create de presiunea celor din jur, fiindcă, dacă facem doar de dragul unora sau altora, cred că mai rău facem.

Eu o să vă dau două exemple din viaţa mea unde ne-am chinuit: alăptarea şi somnul.

1. Alăptarea

L-am alăptat doi ani şi cinci luni pe Luc, însă erau persoane din anturajul meu care condamnau asta. Ţin minte că eram în Japonia şi nu voiam să mă întorc cu el în ţară încă alăptând, fiindcă ştiam ce aveau să îmi audă urechile. Ce auzeam de pe la un an şi jumătate: e mare, e dependent, e mămos, cuvinte care parcă îmi dădeau cu şmirghelul pe pielea din interior. Parcă începusem să cred şi eu asta, parcă începusem să mă simt de-a dreptul prost şi, din cauză că am permis să mă afecteze, am început procesul de înţărcare greşit. 

Îmi setasem, doar ca să nu mă judece cei de acasă, să termin cu alăptatul în Japonia. Doar că nu eram pregătită, nu era pregătit şi mai mult ne-am chinuit şi am plâns amândoi. Mai mult rău mi-am făcut, mai mult rău i-am făcut, serios. Mă uitam la el cum stă pe canapea şi ţipă după mine, după sân, şi eu mă întrebam: “de ce fac asta când amândoi suferim şi niciunul dintre noi nu e încă pregătit să renunţe? Doar pentru a da bine în faţa celorlalţi? Doamne, ce proastă sunt!” L-am luat în braţe şi am simţit cum ne revenim.

Însă când am început eu să îmi dau seama că îmi e greu, după ce a început să mă trezească noaptea foarte des, să nu mai simt nicio plăcere, când am început să simt că e momentul, am făcut pasul şi am înţărcat în cel mai blând mod posibil. Vă jur, înţărcarea noastră a fost la fel ca alăptarea: magică. Puteţi citi cum l-am înţărcat în 11 zile aici.

Am început procesul în Tokyo, dar l-am terminat acasă. Eram deja întorşi în ţară, dar nu mi-a păsat. Aşa a fost cel mai bine.

2. Somnul

Şi aşa s-a întâmplat săptămânile ăstea cu somnul. M-am încăpăţânat să nu îl mai dansăm, să nu îl mai legănăm deloc, că e mare la 3 ani jumătate. Aşa cum mi s-a dat de înţeles. Seara e uşor, dar la prânz e foarte greu. Atât de greu, că nu mai doarme pe timpul zilei. Nu mai doarme, înseamnă că e obosit. Că nu te mai înţelegi cu el până seara. Că ai zile incredibil de grele cum a fost cea de ieri. Astăzi am stat o oră să citim în pat şi nu a adormit, dar îl vedeam cât îi e de somn. Îl simţeam cât nu mai poate, dar refuza să doarmă. Aşa că, mi-am astupat urechile de ceea ce zic unii şi alţii (că nu vin ei să vadă cât de greu ne e) şi l-am luat în braţe, la dans. A adormit în cinci minute. Copilul meu a fost azi altfel, ne-am înţeles de minune. 

Poate încă nu e pregătit să renunţe la dans/legănat de tot. Aia este, o să renunţăm cu timpul, încet-încet, insistăm cu varianta culcat, dar nu mai sunt atât de radicală. 

Faceți totul în ritmul vostru

Noi, noi singure, suntem cei mai aspri judecători ai noştri şi, totodată, cei mai slabi avocaţi de apărare. Nu ne permitem greşeli, ne taxăm la reacţie, ce dacă am fost obosită, ce dacă m-am certat cu un prieten, ce dacă am avut o zi proastă la birou, nu contează, nu e vina copilului, puteam mai mult.

Ce vreau să spun e să nu grăbiţi un anumit proces doar pentru că vă spun unii şi alţii. Nu amplificaţi problema mai mult decât e în realitate doar pentru că ne ţin sub lupă unii şi alţii.

Ei nu ştiu toate variabilele voastre, ei nu vă ajung cu pricepere în adâncul familiei, nu vor veni în locul vostru să plimbe copilul ţipând sau nu vă vor putea şterge suferinţa. Nu au cum să înţeleagă ce vârtej vă ascunde inima sau ce neputinţe şi frici se află în sufletul copilului vostru. Voi ştiţi, noi ştim.

Ascultaţi ce trebuie ascultat, schimbaţi ce aveţi de schimbat, îmbunătăţiţi ce aveţi de îmbunătăţit, dar pas cu pas. În ritmul în care dansaţi doar voi şi copiii voştri.

Poză: arhivă personală

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Faceți totul în ritmul vostru! Nu lăsa pe nimeni să te facă să te simţi mai vinovată decât o faci tu deja apare prima dată în Bebelonia.ro.