Povestea alăptării noastre a luat sfârşit. Cum am înțărcat blând şi magic în 11 zile

4 Comentarii
Povestea alăptării noastre a luat sfârşit. Cum am înțărcat blând şi magic în 11 zile

Copilul meu doarme lângă mine şi eu scriu de pe telefon, ca de obicei. Doar că, de data asta, nu mă voi mai opri să mă şterg pe mâini, să îmi ridic tricoul şi să îl alăptez pe Luc. De data asta doar îmi mai arunc un ochi pe el, un ochi pe ce a fost între noi şi respir o uşoară melancolie. Am tot amânat să scriu despre înțărcare, pentru că încă mai am niscaiva reminiscențe de regret prin vene şi mi-a fost teamă să distrug tot echilibrul emoțional pe care l-am clădit. Dar simt că povestea noastră trebuie spusă, că sunt convinsă că va ajuta mamele care cred că nu vor înţărca blând niciodată. Cum am crezut şi eu. Dar da, am înţărcat blând, rapid, cu ajutorul a doi life coachi nemaipomeniţi, prin intermediul unor tehnici de eliberare emoţională (Emotional Freedom Technique). Despre ce e vorba, o să vedeţi mai jos.

Începuturile noastre

Am alăptat doi ani şi cinci luni. Începutul a fost al naibii de greu, cu un mamelon neformat, cu ragade, mastite, alăptat din picioare, pentru că în fund nu puteam sta după naştere. Şi nici nu ştiam de consultanți în alăptare. Cititorii mei vechi (am şi tătici) ştiu foarte bine cum număram gurile lui Luc de lapte doar să am ceva pe care să mă concentrez. Mă durea atât de tare, că doar numărând de câte ori suge îmi mai limpezeam creierul. O gură, două, trei, patru…şi tot aşa. Când era mic, mic, lua în jur de 100 de gurițe la o masă, apoi a crescut pe la 400-500, ca în puseele de creștere să ajungă la 1.000 de guri. Cine mă vedea că număr o oră jumătate încontinuu credea că o luasem razna. Dar mie îmi făcea bine.

Magia, desigur, a venit mult mai târziu. Pe la 3 luni. Abia când durerile fizice au încetat, am înțeles relaţia dintre noi. Abia atunci mi s-a topit o pojghiţă de pe inimă şi am lăsat-o goală în fața sentimentelor. Abia atunci am simțit cât de caldă e dragostea. 

Alăptatul ne-a ajutat pe amândoi. Pentru mine a fost comod, pentru Luc a fost mic-dejun, prânz, cină, desert, felul unu sau doi. A fost consolare, alint, apă, medicamentul care ne-a ținut departe de spitale (când a avut herpangină, nu ne-am internat fiindcă se hidrata suficient cu sânul).

Până acum o săptămână, sânul nu a lipsit din rutina noastră de îmbrăţişări, gâdilat, citit, adormit, iubit. Şi nu credeam că se poate vreodată fără. Pur şi simplu nu credeam, la cât de ataşat era Luc. Şi spun “până acum o săptămână”, pentru că exact sâmbăta trecută, exact în momentul în care i-am spus că ţiţi nu mai este, Luc a înţeles pe loc. Înţărcarea blândă în cele 11 zile a fost a mea, nu a lui. Şi o să vă explic mai jos cum.

Înțărcarea blândă nu depinde de timp

Ştiu. Şi eu credeam că înțărcarea blândă înseamnă un interval de timp mare, unde scoți treptat mesele pe parcursul a câtorva luni. Dar aceasta este înțărcarea blândă clasică, pe care o începusem şi eu. Dar apoi am aflat şi am înțeles că înțărcarea blândă nu se referă neapărat la timp, ci la acordul comun şi tacit dintre mamă şi copil de a pune punct, fără urmă de traumă. Nici pentru unul, nici pentru altul. Iar cheia este mama. Pentru că dacă mama este împăcată cu sine, cu decizia ei de a opri alăptatul definitiv, fără regrete emoționale, copilul va face la fel. 

Cele două doamne care mi-au deschis ochii, ce m-au ajutat să conştientizez cât de adâncă este legătura dintre mamă şi copil (ehe, şi eu care credeam că ştiu!), care m-au ajutat să duc înţărcarea la capăt sunt Gabriela Aron şi Stefi Alexandroae, două mame geniale, două tipe mişto, Zânele Înţărcării blânde, cum îmi place să le spun. Sau, mai simplu, ele sunt ceea astăzi numim life coach. Cu Gabriela am început, cu Stefi am terminat. Au fost cu mine de la start, până la finish.

Ca o scurtă incursiune, eu încercasem să îl înţarc pe timp de noapte pe Luc în Noiembrie anul trecut din cauza dinţişorilor şi am reuşit doar trei săptămâni. Apoi a răcit, nu mai putea dormi din cauza mucilor, plângea că voia sân, făcea astfel şi mai mulţi muci, aşa că am ales să îl alăptez din nou. Doar că, simţind că îl bulversez, am zis că trebuie să vorbesc cu un expert în alăptare şi înţărcare. Aşa am ajuns la Gabriela. Primul call l-am avut la mijlocul lui Decembrie, unde mi-a dat exact paşii pe care trebuie să îi urmez înspre o înţărcare blândă. Doar că, imediat după, Luc a făcut abcesul la incisiv, în Ianuarie am tot fost la dentist, iar în Februarie am avut intervenţia, cu anestezie generală şi noi dinţişori. Ştiţi istoria de aici. Aşa că, având dinţii reparaţi, nu am mai întrerupt alăptatul.

Până pe 11 iunie, când eram în Japonia. Mă terminase noaptea precedentă, cu treziri foarte, foarte dese şi eram convinsă că vreau să încetez alăptatul (mai ales că, de câteva zile, reuşisem să scot sânul de dinainte de somnul de noapte). Aşa că am hotărât, în baza frustrării, să mă dau cu usturoi (cum m-au tot sfătuit apropiaţii) şi să îi spun că sânul nu mai e bun. Ceea ce am şi făcut, iar Luc a părut să înţeleagă pe moment. Dar doar a părut, fiindcă a început să plângă rău după lapte, până am cedat. Am început şi eu să plâng, cu sentimente de disperare, de neputinţă, de vinovăţie, de confuzie. Cum să fac să ne fie bine?

Aşa că, imediat i-am scris Gabrielei, care m-a făcut să înţeleg că greşisem şi că astfel nu eram sinceră cu el. Usturoiul era doar un paravan al siguranţei mele, care a căzut în momentul în care m-am simţit vinovată că îl mint. Toate încercările precedente care au eşuat erau din vina mea. Nu degeaba vi le-am înşirat. Eu nu eram sigură că vreau să încetez. Eu eram cea care intra şi ieşea în energia de alăptare, de parcă valsul era doar al meu, nu în doi. Şi de atunci, din 11 iunie, până sâmbătă, pe 22, am făcut ceea ce ar fi trebuit să fac de la bun început: să lucrez cu mine. Nu mai pun deloc la socoteală ceea ce am încercat în trecut, pentru că abia ultima oară am făcut corect. Aşadar, în nici două săptămâni am reuşit urmând cu stricteţe regulile.

Înţărcarea blândă în 11 zile şi magia ei

După cum v-am spus, înţărcarea a fost a mea, nu a lui Luc. Durata  de 11 zile a fost din nou a mea,  nu este generală, pentru că fiecare are ritmul său. Exerciţiile pe care Gabriela mi le-a dat să le fac sunt mai multe, dar cele mai importante se învârt în jurul conceptului de EFT, adică Emotional Freedom Technique, prin care faci tapping în puncte cheie ale corpului (cap, ochi, piept), îţi reduci nivelul de cortizol şi, implicit, stresul. Îţi eliberezi trupul şi mintea de emoţii dăunătoare.  Nu e nicio şmecherie, nu e nimic paranormal, doar lucrezi cu psihicul tău şi te cureţi emoţional.

Mărturisesc că am fost foarte reticentă inițial, dar până şi soţul meu – pe care îl cunoaşteţi ca un sceptic adevărat – m-a susţinut. Aşa că, uşor-uşor, am conştientizat fricile care nu mă lăsau să pun punct şi, cu ajutorul exerciţiilor, au dispărut din mine. Teama că se va trezi noaptea, teama că va plânge după sân, teama că nu mă va mai iubi la fel, teama că nu voi mai fi o mamă bună, teama că o să îmi fie dor au fost cele mai prezente în gânduri. Iar ultima teamă a fost cea mai dificilă, pentru că nu trecea neam. O simţeam în gât ori de câte ori mă gândeam la ea. Şi, ca să pot încheia alăptatul, nu trebuia să mai simt nicio presiune. Nicio teamă. Nici măcar teama că o să îmi fie dor.

Aici, m-a ajutat Ştefi. Pe 16 iunie. Gabriela trebuia să meargă la cursuri şi, ca să nu mă lase singură, m-a îndemnat să îi scriu colegei sale. Ştefi m-a înţeles de la primul “salut” şi, cu vocea ei încurajatoare, un singur sfat mi-a dat: “Alexandra, dă-ţi voie să simţi!” Atât mi-a zis şi a fost suficient. Am plâns câteva zile tot dorul care credeam că mă va curpinde, am scos din mine toate vinovăţiile legate înţărcare, am început mă eliberez de ultimele poveri şi să îmi simt sufletul uşor. Pură terapie. Să conştientizez că urmează doar o altă etapă şi nu avea cum să fie decât frumoasă.

Astfel, după 11 zile, la somnul de prânz, când Luc stătea cu capul pe mine, mufat la sân, mi-am dat seama că sunt împăcată, în sfârşit, cu dorinţa de a încheia capitolul nostru. Nu mai simţeam nicio frică. L-am privit cum stă lipit pentru ultima oară şi am simţit bucurie că începem o nouă etapă. Aveam în ochi lacrimi de emoţii frumoase pentru tot ceea ce a fost, nu de regret pentru ceea ce nu va mai fi. Ştiam în piele că acela este ultimul nostru moment de alăptare din toată viaţa şi mi-am stocat imaginea pe retină, pe vecie. El, cu bluziţa verde, dormind liştit pe mine, eu, sorbidu-i mireasma de la câlcâi până la ceafă. Povestea noastră de doi ani şi cinci luni de alăptat luase sfârşit în cel mai blând mod posibil.

Ce a urmat?

După somnul de prânz, s-a trezit, l-am privit în ochi, i-am spus ceea ce mă învăţase Gabriela să îi spun (patru propoziţii simple, printre care că “e băiat mare” şi că “ţiţi nu mai e”), iar el de atunci nu a mai cerut. Ba mai mult, m-a iubit din clipa aceea de am crezut că visez. M-a pupat vreo 15 minute încontinuu, de parcă îmi mulţumea că acum poate sta în braţele mele fără să muncească la sân. Că se poate bucura de mine şi altfel. Singurul moment în care a plâns patru-şase minute a fost în prima noapte, la prima trezire. Am respirat, i-am explicat că poate să bea doar lapte sau apă din cană, iar el a refuzat supărat şi a adormit la loc. În braţe. Crediţi-mă, altădată a plâns mai rău după o jucărie nouă decât după sânul lui mult iubit, pe care îl cunoştea de când s-a născut. Şi nu aş fi crezut în veci.

Sigur, au mai urmat pe parcursul acestor ultime şase zile câteva momente în care mă găseam gândindu-mă la alăptarea noastră, fiindcă mie chiar mi-a fost greu. Şi din cauza asta – îmi spune Ştefi – Luc se mai trezeşte dintr-odată, în plină zi, să întrebe “ţiţi?”. Destul de rar, dar s-a mai întâmplat. Însă, e doar o întrebare, pe care eu o traduc “mami, vrei să vin la sân? Eu nu mai am nevoie, dar poate mai ai tu”. Pentru că altfel nu îmi explic de ce îi ofer lapte de vacă sau apă şi imediat acceptă şi e mulţumit. 

Mă bucur enorm că le-am găsit pe cele două doamne şi am reuşit să închei atât de frumos, atât de magic un episod marcant al nostru. La cât de minunat a fost, chiar nu meritam un alt final. Şi partea cea mai uimitoare este că am început amândoi alăptarea şi am terminat-o tot împreună, unul cu altul. Nu este reclamă plătită, dar dacă aveţi vreodată nevoie, le recomand pe Gabriela (o găsiţi aici) şi Ştefi (o găsiţi aici) cu toată, cu toată încrederea. Una este să citiţi ce am scris eu, alta este să vorbiţi direct cu ele, pentru că oricum mai sunt câteva detalii pe care nu le-am mai înşirat din două motive: (1) eu nu sunt life coach şi (2) nu vreau să le dezvălui chiar toate secretele.  Eu le mulţumesc oricum enorm şi vă asigur că puteţi şi voi, oricât de legate credeţi că sunteţi. 

PS: după ce am scos tot cu pompa, nu a mai rămas decât foarte puţin lapte şi nu a trebuit să iau nimic în acest sens. Mintea a înţeles că s-a terminat, la fel şi corpul.

Poza: arhivă personală, Etereo Photo

Cu prietenie,

Alexandra

Sunt Alexandra Lopotaru, jurnalist, blogger, autor de carte pentru copii și mama de Luc, un băiețel cu ochi-pelin. Sunt amorezată din Nord până în Sud de familie, scris și poezii, iar cea mai mare dorință este să ne păstrăm cu toții măcar o bucățică din naivitatea, curiozitatea și bunătatea copiilor din noi.

4 Comments

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.