Ne iubim, asta e clar, dar nu suntem mereu de acord. Cum am fost zilele trecute.

Plănuim să ne facem o căsuță la Voineasa, nimic mare, un living şi două dormitoare, dar o căsuță, fiindcă e păcat să stai la bloc când ai natura la picioare. Şi noi venim aici două-trei luni pe an.

Şi fiindcă nu ne-am pus de acord asupra terenului, ne-am supărat unul pe altul o jumătate de zi. 

O jumătate de zi în care nu îmi găseam locul. Mă durea sufletul. Mă perpeleam pe toate părțile. Uitam când mă jucam cu copiii sau când mai scriam una alta pentru blog. Dar apoi, iar mă înțepa când îmi aminteam.

Sunt multe clişee legate de bani, printre care clasica „banii nu aduc fericirea, dar o întrețin”. Aşa este, banii aduc fericire, dar până într-un punct. Sunt studii care demonstrează legătura dintre stabilitatea financiară şi starea de bine, care este evidentă. Banii te scapă de multe griji. Doar că, cu cât ai mai mulți bani, nu înseamnă că ai mai multă fericire, iar martori sunt toți oamenii aceia bogați, faimoşi, care se declară nefericiți.

Aşa că, da, banii ne pot cumpăra vacanțe în Bahamas, ne pot cumpăra case de vacanțe la munte sau la mare, ne pot cumpăra timp sau amintiri, dar sănătatea şi liniştea sufletească – nu. Sau, cel puțin asta simt eu.

Mi-am dat seama că prefer să luăm o pauză de la căutări. Mi-am dat seama că pot să îmi bag picioruşele în ea de căsuță, că nu am nevoie de nimic mai mult decât să mă împac cu soțul meu. Doar aşa îmi pot scoate greutatea sufocantă.

Nu am nevoie de o casă mai mare la Voineasa, sub formă de A, nu am nevoie de şemineu şi geamuri mari, de sus până jos, aşa cum visez, dacă nu am pace în suflet. Prefer să nu mai fac nimic, dar să ne înțelegem şi să ne cuibărim unul în brațele celuilalt în apartamentul nostru cu două camere. 

Până într-o bună zi, când sper că ne vom putea pune de acord şi le vom avea pe amândouă

Poza: Unsplash.com

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Poți să ai câți bani vrei, liniştea sufletească tot n-o poți cumpăra apare prima dată în Bebelonia.ro.

Cu scântei,

Cu greu şi supărare, 

Când se-ntâmplă să ne mai certăm,

Îmi pare rău şi pentru ei.

Când ne numărăm cearcănele de peste noapte

Şi durerile din inimi,

Când ne comparăm şi ne-ntrebăm 

“Cine a stat cu ei mai mult?”

“Cine a uitat să pună pungă în coşul de gunoi?”

“Cine a fost la cumpărături ultima oară?”

Când ne măsurăm oboseala ce ni se scurge pe piele,

Îmi pare rău şi pentru ei.

Când ne spunem cuvinte nespuse,

Mai tare,

Mai răspicat,

Mai tăios,

Când trântim uşi vopsite în alb

Şi plecăm pentru o gură de aer făr’ să ştim când ne întoarcem,

Îmi pare rău şi pentru ei.

Şi când lacrimi mi se scurg pe-obraji,

Când buzele nu schiţează un zâmbet,

Când ochii mi-s în pământ,

Şi pentru ei îmi pare rău.

Pentru copiii noştri.

Aşa că, hai, te rog, ia-mă-n braţe,

Strânge-mă tare, tare, până pocnesc.

Uită-te la mine, uită-te la ei

Şi din orgolii să ne oprim.

Să ne-amintim de ce şi cât ne iubim.

Poza: noi doi

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Când ne certăm noi doi, îmi pare rău şi pentru ei apare prima dată în Bebelonia.ro.

Şi din toate lacrimile de mi-au curs până acum, câteva au fost şi în fața copilului meu. De trei ori în 16 luni. De trei ori nu m-am putut abține şi am plâns în fața lui Luc cu pathos. O dată, am dat peste un videoclip urât în care o bonă din Uganda a bătut şi a călcat în picioare un copil de un an. Mi-a fost rău instantaneu. Luc s-a nimerit să fie lângă mine, aşa că l-am strâns în brațe şi mi-am vărsat stomacul de lacrimi. Mi-am revenit abia după ce am aflat că e poveste veche şi că acea creatură e în puşcărie.

Un alt episod s-a petrecut în martie, când trebuia să venim toți trei în Japonia (şi finuții noştri) şi nu am mai reuşit. V-am tot spus, dar reiterez. Ne luaserăm biletele, ne făcuserăm bagajele, ajunseserăm din Voineasa la Bucureşti. Şi, în dimineața decolării, mi s-a făcut aşa de rău că medicii mi-au sugerat să nu mai plec. Am plâns amândoi atunci. Soțul meu a plâns de ciudă, iar eu – de nervi şi de rău ce îmi era. Iar când Andrei a ieşit pe uşă fără noi (el nu avea cum să rămână, era în interes de serviciu!), m-am descărcat de tot, cu Luc lângă mine.

Iar a treia oară, m-am certat cu Andrei. Vă spun asta fiindcă vreau să înțelegeți că sunt un om normal, care are o viață cât se poate de obişnuită. Deşi multă lume ne consideră un model – suntem împreună din copilărie – am avut şi noi ca toți oamenii o viață în urcare şi o alta în coborâre, cu momente atât culminant de frumoase, cât şi puțin mai zbuciumate. Motivul pentru care m-am supărat atunci (în relația noastră cam eu sunt supărăciosul) nici nu-l mai rețin, drept să vă spun. Sigur a fost o prostie pe care am dramatizat-o. Fiindcă nu ştiu cum şi în ce fel m-am procopsit cu un aşa har, să dramatizez. Dar țin minte că vreo câteva minute am plâns cu zgomot, cu Luc în cameră, până când m-a îmbrățişat soțul meu. “Îmi pare rău că te-am făcut să plângi, iubita…Şi mai ales de față cu Luc”, mi-a spus.

Mi-a trecut imediat iufa, dar am stat şi m-am gândit puțin. E chiar aşa grav că al meu copil m-a văzut plângând? Oare va deveni plângăcios fiindcă s-a întâmplat asta? Şi, din ce am citit, se pare că nu.

Se pare că unii psihologi (nu mai ştiu exact toate sursele, dar cel puțin trei), ne recomandă să ne exprimăm sentimentele în fața copiilor şi să ne manifestăm cu sinceritate, chiar şi în cazul supărărilor. Să îi învățăm că tristețea face parte din viață, iar lacrimile sunt normale. Ba mai mult, sunt studii care arată că prin plâns te poți vindeca sufletește mai uşor şi mai repede, fiindcă lacrimile emoționale elimină hormoni de stres. Şi, văzându-şi părinții experimentând sentimente umane fireşti, atât de fericire cât şi de mâhnire, se pare că prichindeii ajung să se dezvolte mult mai sănătos emoțional.

Dar specialiştii pe care i-am citit ne recomandă să ținem cont de anumite reguli. Spre exemplu, este indicat să explicăm copilului motivul pentru care plângem (cât se poate!) ca nu cumva să creadă că este din vina lui. Apoi să îl îmbrățişăm şi să îl asigurăm că totul va fi bine. Pe de altă parte, dacă ne angajăm într-o discuție aprinsă cu un alt membru al familiei, ar trebui să nu o facem în fața copilului. Cearta îl poate afecta emoțional sau chiar speria. Şi totuşi, dacă se întâmplă asta, experții ne recomandă să fie pe un ton civilizat şi argumentat, ca prichindelul să înţeleagă că se poate discuta în contradictoriu cu calm. Iar dacă s-a nimerit să asiste la ceartă, copilul trebuie neapărat să asiste şi la împăcare, ca să urmărească soluționarea conflictului şi să audă cum ne cerem iertare unul altuia. Fiindcă este lesne de înțeles că, ce va vedea la noi, va face şi el la rându-i.

Evident, teoria este mult mai uşoară decât realitatea şi vă mărturisesc că mie îmi e greu uneori să nu izbucnesc. Ba chiar recunosc că am mai ridicat sau am mai accentuat un pic tonul din când în când atât la Luc, cât şi la Andrei. La Luc mai rar, la Andrei mai des. Dar tot ceea ce pot să fac este să mă străduiesc să nu devină regulă. Să nu exagerez în timp şi spațiu. Şi acelaşi lucru se aplică şi plânsului în fața copilului meu.

Iată şi câteva linkuri, să citiți mai mult, dacă vreți:

https://www.kidspot.com.au/parenting/parenthood/relationships/when-is-it-ok-to-cry-in-front-of-your-kids/news-story/eb389bb97a4454a4a487f9790eccdb27

http://www.sheknows.com/parenting/articles/1017149/should-you-cry-in-front-of-your-kids

Sursa foto: Unspalsh

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Am plâns în fața copilului meu. Am greşit? apare prima dată în Bebelonia.ro.