Am depăşit demult limita admisă de sensibilitate. De când îl am pe Luc mai exact. Chiar dacă şi înainte mă mai smiorcăiam, mai plângeam la seriale, din cauza vreunei gâlcevi sau din te-miri-ce motiv, acum parcă lacrimile mi se întețesc mai des. Reacționez adânc emotiv la orice informație negativă, în special la cele ce țin de copii sau pui de animale – aşa că prefer să nu mai aud nimic. Dar ce e fascinant e că plâng de fericire mai des. Mult mai des. Efectiv, mă iau prin surprindere sentimente lacrimogene când stau şi mă uit la Luc. Când doarme, când suge sau când se joacă singur, liniştit. Mă trezesc cu picături sărate pe obraji, din senin. Or asta nu mi s-a întâmplat niciodată. Nici măcar cu Andrei.
Şi din toate lacrimile de mi-au curs până acum, câteva au fost şi în fața copilului meu. De trei ori în 16 luni. De trei ori nu m-am putut abține şi am plâns în fața lui Luc cu pathos. O dată, am dat peste un videoclip urât în care o bonă din Uganda a bătut şi a călcat în picioare un copil de un an. Mi-a fost rău instantaneu. Luc s-a nimerit să fie lângă mine, aşa că l-am strâns în brațe şi mi-am vărsat stomacul de lacrimi. Mi-am revenit abia după ce am aflat că e poveste veche şi că acea creatură e în puşcărie.
Un alt episod s-a petrecut în martie, când trebuia să venim toți trei în Japonia (şi finuții noştri) şi nu am mai reuşit. V-am tot spus, dar reiterez. Ne luaserăm biletele, ne făcuserăm bagajele, ajunseserăm din Voineasa la Bucureşti. Şi, în dimineața decolării, mi s-a făcut aşa de rău că medicii mi-au sugerat să nu mai plec. Am plâns amândoi atunci. Soțul meu a plâns de ciudă, iar eu – de nervi şi de rău ce îmi era. Iar când Andrei a ieşit pe uşă fără noi (el nu avea cum să rămână, era în interes de serviciu!), m-am descărcat de tot, cu Luc lângă mine.
Iar a treia oară, m-am certat cu Andrei. Vă spun asta fiindcă vreau să înțelegeți că sunt un om normal, care are o viață cât se poate de obişnuită. Deşi multă lume ne consideră un model – suntem împreună din copilărie – am avut şi noi ca toți oamenii o viață în urcare şi o alta în coborâre, cu momente atât culminant de frumoase, cât şi puțin mai zbuciumate. Motivul pentru care m-am supărat atunci (în relația noastră cam eu sunt supărăciosul) nici nu-l mai rețin, drept să vă spun. Sigur a fost o prostie pe care am dramatizat-o. Fiindcă nu ştiu cum şi în ce fel m-am procopsit cu un aşa har, să dramatizez. Dar țin minte că vreo câteva minute am plâns cu zgomot, cu Luc în cameră, până când m-a îmbrățişat soțul meu. “Îmi pare rău că te-am făcut să plângi, iubita…Şi mai ales de față cu Luc”, mi-a spus.
Mi-a trecut imediat iufa, dar am stat şi m-am gândit puțin. E chiar aşa grav că al meu copil m-a văzut plângând? Oare va deveni plângăcios fiindcă s-a întâmplat asta? Şi, din ce am citit, se pare că nu.
Se pare că unii psihologi (nu mai ştiu exact toate sursele, dar cel puțin trei), ne recomandă să ne exprimăm sentimentele în fața copiilor şi să ne manifestăm cu sinceritate, chiar şi în cazul supărărilor. Să îi învățăm că tristețea face parte din viață, iar lacrimile sunt normale. Ba mai mult, sunt studii care arată că prin plâns te poți vindeca sufletește mai uşor şi mai repede, fiindcă lacrimile emoționale elimină hormoni de stres. Şi, văzându-şi părinții experimentând sentimente umane fireşti, atât de fericire cât şi de mâhnire, se pare că prichindeii ajung să se dezvolte mult mai sănătos emoțional.
Dar specialiştii pe care i-am citit ne recomandă să ținem cont de anumite reguli. Spre exemplu, este indicat să explicăm copilului motivul pentru care plângem (cât se poate!) ca nu cumva să creadă că este din vina lui. Apoi să îl îmbrățişăm şi să îl asigurăm că totul va fi bine. Pe de altă parte, dacă ne angajăm într-o discuție aprinsă cu un alt membru al familiei, ar trebui să nu o facem în fața copilului. Cearta îl poate afecta emoțional sau chiar speria. Şi totuşi, dacă se întâmplă asta, experții ne recomandă să fie pe un ton civilizat şi argumentat, ca prichindelul să înţeleagă că se poate discuta în contradictoriu cu calm. Iar dacă s-a nimerit să asiste la ceartă, copilul trebuie neapărat să asiste şi la împăcare, ca să urmărească soluționarea conflictului şi să audă cum ne cerem iertare unul altuia. Fiindcă este lesne de înțeles că, ce va vedea la noi, va face şi el la rându-i.
Evident, teoria este mult mai uşoară decât realitatea şi vă mărturisesc că mie îmi e greu uneori să nu izbucnesc. Ba chiar recunosc că am mai ridicat sau am mai accentuat un pic tonul din când în când atât la Luc, cât şi la Andrei. La Luc mai rar, la Andrei mai des. Dar tot ceea ce pot să fac este să mă străduiesc să nu devină regulă. Să nu exagerez în timp şi spațiu. Şi acelaşi lucru se aplică şi plânsului în fața copilului meu.
Iată şi câteva linkuri, să citiți mai mult, dacă vreți:
http://www.sheknows.com/parenting/articles/1017149/should-you-cry-in-front-of-your-kids
Sursa foto: Unspalsh
Cu prietenie,
Alexandra
0
0
0
0
