Ori de câte ori avea colici.

Ori de câte ori îl dureau gingiile.

Ori de câte ori era la puseu şi parcă nu aveam lapte suficient.

Ori de câte ori se constipa.

Ori de câte ori plângea şi nu înțelegeam de ce.

În primele luni, am fost tot timpul în alertă şi, din frica de a păți copilul ceva, nu îmi permiteam să mă gândesc la altceva decât la el. Aveam toate semnele demne de sindromul „primului copil”.

Printre picături însă, mă mai gândeam şi la mine. Un soi de depresie post-partum îmi dădea târcoale şi mă amețea uneori în gânduri, în stări de copleşire, în impresii fără de aer. Nu pot să uit dezgustul cu care m-am privit într-o zi în oglindă, când eram toată udă de lapte, nepieptănată, nespălată, cu cearcăne până la cot. Simțeam că nu mă recunosc, simțeam că Alexandra s-a pierdut undeva într-un mic univers paralel, iar fata din fața oglinzii e o necunoscută. Iar cireaşa de pe tort a fost mastita. Cu durerile ei. 

Am plâns mult în perioada aceea. Am plâns, dar am reuşit să trec pragul tuturor stărilor negative singură. De ruşine, de sentimente de neînțelegere, preferam să mă lupt singură. Când m-am luminat şi mi s-a părut că îmi influențez copilul (e un capitol din viața mea despre care am mai scris, pe larg, aici), m-am trezit. Am avut o epifanie chiar în cabina de duş. Am început să plâng încet, mut, fără să mă audă nimeni şi exact atunci, exact în acel moment, a început şi copilul meu. În somn.

O fi fost coincidență? Nu ştiu. Cert e că, de atunci, am început să mă liniştesc, să mă vindec.

Dar gândiți-vă că mă luptam, în primul rând, ca lui, copilului meu, să îi fie bine. Ca Luc să mănânce suficient, să doarmă bine şi să facă marea treabă în scutec (cele trei griji principale). Apoi încercam să mă scot singură din abisul în care simțeam că alunec. Nu mai aveam timp de nimic. Cu toată sinceritatea, nu mai voiam să am timp de nimic în afară de mine şi copil. Prieteni, vizite, cumpărături, întâlniri în oraş. Nimic. Nici măcar de soțul meu.

Până într-o zi, când m-a întrebat dacă îl mai iubesc (am mai scris pe larg, aici). M-a zguduit bine întrebarea, că şi acum simt un soi de compasiune pentru el. Pentru cum se simțise exclus. Îl iubeam, desigur, dar uitam să îi mai arăt.

(Ştiu, o să ziceți că nu făceam bine şi că aşa apar divorțurile. Ştiu, o să ziceți că trebuia să cer ajutor. Dar aveam. O aveam pe mama. Dar nu a contat, tot pe altă planetă mă simțeam. Este doar experiența mea aici, nu zic că e bine, nu zic că e firesc. Aşa a fost atunci)

Cine e pe primul loc?

Nu ştiu cum e la al doilea sau la al treilea, dar la primul copil, în primele luni de viață, e foarte greu să te mai gândeşti la tine ca femeie, soție, prietenă. E foarte uşor să te laşi acaparată de noul rol de mamă, de mânuțe care te caută, de ochi care te urmăresc, de plâns care cere alinare. De o iubire cu totul şi cu totul nouă, atât oferită, dar mai ales primită.

E foarte uşor să te gândeşti doar la ce muzică să îi mai pui să doarmă bine, la ce hăinuțe să îi mai cumperi, la cum te absoarbe din priviri. Dar e foarte greu să găseşti un echilibru între tine, soț şi copil. Copilul are cea mai mare nevoie de ajutor pentru a trăi, deci îl pui – în cele mai multe cazuri şi măcar la început – pe primul loc. Dacă te pui tu pe al doilea, iar soțul pe ultimul, se poate ca cel din urmă să creadă că nu-l mai iubeşti, să se simtă ignorat sau dat la o parte.  Dacă îl pui pe el pe al doilea, iar tu pe ultimul – o să aduni frustrări în tine şi nu o să fie bine. Cum ajungem să găsim echilibrul?

Cred că cea mai bună armă este comunicarea. Să comunicăm din timp, să mai facem compromisuri, să cedeze o dată unul, o dată – altul, să avem grijă să ne umplem paharele cu nevoi atât separat, cât şi împreună. Să ne înțelegem, să avem răbdare unii cu alții, să nu lăsăm să ajungem la deconectare. Să spunem ce ne doare, ce simțim şi să venim cu soluții înainte de explozii nucleare. Prin comunicare, am speranța că, după orice test dificil, căsniciile noastre vor primi, cel puţin, note de trecere. Iar dacă mai punem răbdare, înţelegere şi/sau armonie, în cele mai multe dintre cazuri, vom termina magna cum laude. 

PS: Nu am scris de iubire, fiindcă e de la sine înţeles că trebuie să existe. Fără ea, nu discutăm.

Poza: soţul meu cu Luc, surprinşi de Cristina Jilavu, Event Portrait

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Copiii pot fi un mare test într-o căsnicie, iar comunicarea este cheia pentru nota de trecere apare prima dată în Bebelonia.ro.

-Cum să întrerupi slujba religioasă ca să îl alăptezi? mă întreabă uimit un amic proaspăt căsătorit.

-Uite, aşa, bine. Chiar ai vrea să îți laşi copilul să plângă de foame? întreb.

-Păi nu ştiu, dar slujba e despre noi, mire şi mireasă, un moment special al nostru.

-Îmi pare rău să îți spun, dar când vei avea copil, nu va mai fi doar despre voi doi. Va fi despre toți şi, mai ales, despre el.

Poate nu îți dai seama de asta când nu ai copii, dar când îți auzi bucata ruptă din tine plângând, laşi naibii şi somn, şi foame, şi oale pe foc, şi slube religioase. Cum să te concentrezi să asculți predici despre iubire, când tu nu poți să o alini pe cea mai mare şi copleșitoare dintre toate? Pe copilul tău?

Poate nu îți dai seama de asta când nu ai copii, dar după ce îți cunoşti fărâma de om, atârnată de piept, de brațe, de gât, mirosind a perfecțiune, tot ce vrei să faci este să îi fie bine. Multă vreme eu nu am ştiut de e weekend sau mijloc de săptămână, dar ştiam câte scutece a udat, câte guri de lapte a luat şi de câte ori a zâmbit.

Poate nu îți dai seama de asta când nu ai copii, dar când o mamă întârzie la job, când nu vede că are ştrampii rupți la spate, când nu a apucat să îşi schimbe cămaşa cu o pată de mâncare pe ea (mi s-a întâmplat), când are un cercel desfăcut sau când anulează o întâlnire cu prietenele că a răcit copilul, nu o face din rea-voință. Credeți că ea nu ar vrea să bea un vin?

Nu, pur şi simplu îşi pune copilul pe primul loc. Aşa că nu vreau decât să vă rog să încercați să fiți un pic mai empatici şi mai blânzi cu prejudecățile şi judecățile.

Fiindcă, îmi pare rău, dar în multe cazuri – să nu spun că în toate – copiii au prioritate.

PS: Psihologul Carl Pickhardt ne mai recomandă şi alte două priorități: căsnicia şi noi înşine.

Poza: arhivă personală, eu şi Luc

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Îmi pare rău, dar copiii au prioritate apare prima dată în Bebelonia.ro.

-Copilul tău va fi întotdeauna pe primul plan, ascultă la mine. Apoi va fi soțul tău și abia apoi vom urma noi, părinții tăi, îmi spunea mama înainte să nasc.

 -Nu, nu, nu are cum. Andrei şi Luc vor fi la fel de importanți, o contraziceam.

Ce-i drept, în mintea mea, nu avea cum. Îmi era neînchipuit de greu să cred că voi da la o parte vreodată tot ce ştiam să iubesc mai mult până atunci. Că doar îl iubeam pe Andrei din copilărie, de când aveam 15 ani. Şi nu credeam că va putea să îi ia cineva locul, ci, cel mult, să se aşeze lângă el. Dar da, parțial, mama a avut dreptate.

De când s-a născut, Luc a atras asupra lui nu doar atenția, energia și sufletul meu, ci iubirea tuturor. A venit și ne-a arătat că viața noastră era prea simplă, era împăienjenită de griji prostești și responsabilități imaginare. Tot ce ni se părea important până atunci avea să pălească și să se strângă precum Mimoza pudica în fața lui, lăsându-ne ușor jenați de gândurile închipuite pe care le aveam odinioară. Nu mai conta că aveam mobila de bucătărie montată prost, nu mai conta că nu găseam culoarea galben murdar pentru nu-ştiu-ce lampadar, nu mai conta că greşisem funcţia unui manager într-un articol, nu mai conta că nu îmi răspundea vecinul la “salut” şi nu mai conta nici măcar că ne certam noi doi. În primele luni, principalele griji erau ca Luc să mănânce, să facă Marea Treabă și să doarmă. Atât.

Ei, şi la cât de preocupaţi eram cu noul statut de părinţi, l-am uitat o perioadă pe cel de soţ-soţie. Cel puţin eu. Absorbită doar de gânduri de alăptare, odihnă, schimbat scutece, somn, mică depresie, dureri de după naştere, Luc îmi acaparase noua realitate cu totul. L-a înghesuit pe Andrei până l-a împins pe o treaptă inferioară conştiinţei mele. Şi acum că mă gândesc, îmi dau seama că mi-am cam ignorat soţul, fără voie, multă vreme. Îl vedeam lângă noi şi era suficient.

Dar nu îl mai întrebam dacă îi e bine, dacă îl mai doare piciorul accidentat, dacă a apucat să mănânce (de gătit să gătesc eu nici nu se punea problema!), dacă a reuşit să finalizeze proiectele de la serviciu sau dacă are nevoie de sprijin sau afecţiune din partea mea. Nimic. Dar nu pentru că nu mă interesau neapărat cele scrise, ci pentru că mi se schimbaseră priorităţile. Toată vigoarea mea se consuma acum pe rolul de mamă şi pe puiul mic de om. Şi, oricum, la cât de dulce și de iubăreț este Luc, nu e de mirare că m-a răpit cu totul.

Dar într-o seară, când avea Luc vreo trei-patru luni, mă trezesc cu Andrei că se pune lângă mine şi mă întreabă încet:

-Iubita, mă mai iubeşti?

Şi vă mărturisesc că mai bine îmi dădea cu o farfurie peste ochi, că m-ar fi zdruncinat mai puțin. Că de durut, m-a durut. Dar în a doua secundă am realizat că poate nu mai mult decât pe el când s-a văzut dat la o parte. Când a văzut că nu mai eram o echipă, ci jucam individual. Ei, și uite aşa am realizat că Luc ajunsese într-adevăr pe primul loc, fără prea mult efort, chiar de când l-a scos medicul ginecolog în lume. Avea clar prioritate şi era mai important decât oricine, chiar și decât mine și Andrei la un loc. Și cred că așa va rămâne până se vor ofili toți brazii din Voineasa.

Dar de iubit, îi iubeam şi îi iubesc pe amândoi la fel. Pe cât de diferit, pe atât de la fel. Doar că, unuia îi arătam, iar celuilalt nu. Şi asta pentru că rolul nou de mamă m-a acaparat cu totul, astupându-l pe cel de iubită sau soţie. Dar odată ce am început să mă obişnuiesc, uşor-uşor balanţa a început să se îndrepte. Şi recunosc că mi-a luat mai mult de jumătate de an să ajung la un echilibru. Nu ştiu dacă e mult sau puţin, habar nu am. Dar ştiu că ăsta mi-a fost ritmul, iar Andrei m-a înţeles. Nu m-a grăbit, nu m-a împins de la spate, ci doar îmi mai amintea, din când în când, că mai e şi el cu noi. Că nu suntem singuri. Şi pentru o asemenea răbdare nu am cum să nu îi mulţumesc. Nu am cum.

Mulţumiri fotografului: Ionuţ Mircioagă

Articolul Îţi mulţumesc pentru răbdare, iubitu apare prima dată în Bebelonia.ro.