-Tati, tati, hai să îți arăt ceva, striga un băiețel de vreo cinci-şase anişori pe holul unui spital pediatric.

-Lasă-mă, că am treabă, nu vezi?!, l-a repezit taică-su, care avea un telefon la ureche -vorbind pesemne cu cineva- şi un altul în mână, jucând un fel de Candy Crush.

Am fost martora acelei scene acum câteva săptămâni, când a trebuit să îl vaccinăm pe Luc. Am fost martora acelui băiețel care s-a îndepărtat trist, cu bărbia lăsată, spre celălalt colț al holului, strigând tare în sinea mea “Arată-mi mie! Arată-mi mie!”, doar-doar s-o înveseli. Îmi venea să îi trag o geantă în cap lui taică-su de până şi Jackie Chan ar fi fost mândru de mine, dar nu am avut eu curajul ăla. În schimb, scena m-a pus grav pe gânduri şi, încet-încet, mi-am dat seama că aş putea ajunge cu succes ca acel tată în câțiva ani dacă nu încep să fac schimbări.

Am tot văzut că în spațiul public se discută foarte mult despre influența tehnologiei asupra copiilor, despre riscurile la care se expun prin exagerare şi despre faptul că îi determină să fie mai mult pasivi decât activi în relațiile interumane. Perfect de acord. Însă, pare-mi-se mie, uităm să ne uităm în oglindă şi, voit sau nu, ignorăm o problemă evidentă: şi noi, părinții, suntem la fel.

Nu vă spun de câte ori nu am văzut mămici în parc, cu nasul în telefon, care nu răspundeau decât la a treia sau la a patra strigare a copiilor lor. Nu vă spun de câte ori nu am văzut părinți stând pe rețelele de socializare, verificând de la minut la minut notificările, în loc să fie atenți şi să îşi asculte copiii. Şi ştiu asta că aşa mai fac (făceam) şi eu. Aşa cum fumătorii îşi scot pachetul de țigări să fumeze, aşa îmi scoteam eu telefonul să îmi verific notificările de pe blog, să mai răspund mesajelor primite şi să mai scriu vreun articol. Fix când mă jucam cu Luc, mă lovea inspirația şi trebuia să notez rapid cuvintele să nu le uit. Unde? În telefon.

Până într-o zi când copilul meu s-a lovit destul de rău. Credeam că am atenție distributivă şi că pot să îl urmăresc cu coada ochiului, dar m-am înşelat. Iar eu ce făceam? Scriam un text. Sigur, se poate lovi şi s-a lovit şi cu mine de față, dar, dacă pot să reduc acest risc printr-o atenție sporită, de ce să nu o fac?

Am citit un articol aici trimis de o prietenă, prin care se menționa că, deşi numărul femeilor pe piața muncii a crescut enorm, surprinzător ele petrec mai mult timp acasă, cu copiii, decât o făceau în trecut. Ceea ce este grozav. Doar că, se pare, engagementul dintre părinte şi copil este mai slab. Implicarea activă, afectivă, a părinților în viața prichindeilor este mai redusă. Se pare că părinții sunt prezenți fizic, dar, din punct de vedere emoțional, sunt mai puțin implicați şi “suferă” (dacă se poate spune asta) de ceea ce experții numesc atenție parțială continuă. Iar telefonul este printre principalele distrageri.

Prin urmare, ei ne atenționează că pot apărea probleme atunci când sistemul de reacție emoțională rezonantă dintre adulți și copii, atât de esențial dezvoltării timpurii, este întrerupt de câte un SMS sau o notificare pe care trebuie să îl/o verificăm.

Așa că, dacă vi s-a părut că sunt mai absentă în online în ultimul timp, să știți că am fost mult mai implicată în realitate. Încerc să stau mai puțin spre deloc pe telefon în preajma lui Luc și să recuperez când doarme sau când stă cu Andrei sau cu ai mei. Fiindcă, oricât de dramatic ar suna, prefer să mă pierd de voi decât de copilul meu.

Sursa foto: Unsplash

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Mai lasă telefonul din mână! Tu, tu, nu copilul! apare prima dată în Bebelonia.ro.

Şi iată că zilele trecute a cumpărat soţul meu un rucsac de munte special pentru cărat copiii, pe care l-am testat duminică. O investiţie nemaipomentită, fiindcă lui Luc i-a plăcut tare mult. Atât în rucsac, cât şi pe munte. Nu vă închipuiţi că am făcut vreun traseu special, greu şi izolat de civilizaţie. Nu. Am fost într-o pădure de la marginea Voinesei, pe un traseu marcat, uşurel, umbrit, unde am urcat vreo 40 de minute şi am coborât în alte 20. O oră, aşadar. Dar suficient încât să ne dăm seama că Luc a fost încântat, fiindcă – cine îl cunoaşte – ştie că nu stă locului. Deloc. Darămite 60 de minute.

Mai mult serios decât zâmbitor, întorcea capul ca girofarul în toate direcţiile, dădea cu mânuţele în crenguţe şi râdea când vedea vreo păsărică. 

Este lesne de înţeles că încurajez părinţii să-şi ia copiii şi să meargă în natură, să îşi umple plămânii de aerul de brad, ori de câte ori se poate. Şi îmi permit să ofer şi câteva sfaturi ce vizează mersul pe munte cu copiii mici (Luc are 1an şi 3luni şi din perspectiva asta pot vorbi!), pe care o să mi le îmbunătăţesc pe măsură ce căpătăm experienţă. Fiindcă vom mai merge şi vom face, progresiv, trasee mai lungi vara ce urmează.

Aşadar, lucrurile de bază:

• Plecaţi cât mai devreme posibil, să nu vă prindă soarele puternic de la amiază pe traseu, mai ales când aveţi princhindei, pentru a evita un risc de insolaţie;
• Nu plecaţi niciodată fără apă, atât pentru voi, cât şi pentru copil/copii şi ceva gustărele. Estimaţi cantităţile în funcţie de traseu. Pentru Luc, spre exemplu, am luat o sticlă de jumătate de litru de apă plată şi un măr copt;
• Nu uitaţi de protecţie solară pentru bebei. Noi folosim creme de la Avene, Bioderma şi La Roche-Posay;
• Pălărie/bandană şi ochelari de soare.Luc le mai dă jos, dar insist cât se poate. Şi, din fericire, rucsacul are acoperitoare şi îi ţine umbră;
• Echipament adecvat anotimpului (în cazul de față, primăvară-vară). Recomand să  îmbrăcăm copiii în straturi, să eficientizăm procesul de îmbrăcare-dezbrăcare. Dimineața, când e răcoare, puteți să îi dați un tricou, un hanorac și o pereche de pantaloni reglabili. Când se mai încălzește, renunțați la hanorac și faceți pantalonii mai scurți din mers. Nu recomand overall-urile, că se îngreunează schimbatul;
• Haine de schimb şi o gecuţă de vânt;
• Luaţi în calcul şi orele de somn, să fiţi pregătiţi dacă trebuie să doarmă. Luc aproape adormise în rucsac (de aceea ne-am şi întors mai devreme), dar l-am pus imediat în Manduca să stea mai bine. Nu mă încânta să îl las să doarmă în funduleţ;
• Chitul de supravieţuire (nu se ştie niciodată): pelerină de ploaie, laternă/frontală, folie de supravieţuire, chibrituri, briceag, trusă de prim ajutor şi medicamente;
• Bani. S-a întâmplat o dată să ajungem la o cabană şi să nu putem rămâne că ne-am uitat banii. A trebuit să căutăm un refugiu montan.

Dacă ar mai fi ceva de adăugat, nu ezitaţi să îmi spuneţi. O să mai văd pe parcurs, oricum.

PS: Abia aştept să mergem şi cu cortul împreună. Acolo ar fi mai multe de povestit.

Articolul Prima oară cu copilul pe munte. Sfaturi utile apare prima dată în Bebelonia.ro.