-Mami, ţine-mă de mânuţă, mi-a spus în maşină, el – în scaunul lui, eu – în locul meu. Voia să adoarmă cu mine, aşa, nemişcată lângă el, strângându-i degetele de catifea.

Şi, ca de fiecare dată când mă emoţionez, priveam cu o lacrimă pe nara stângă cum închide ochişorii, cum se pierde în lumea viselor, dar cum nu îmi dă drumul…

Oh, mânuţele acestea ale lui!

Mâinile lui mici, pe care le întinde spre cer, apoi se ridică pe vârfuri şi aşteaptă, rugător, să îl iau în braţe,

Mânuţele lui cât un biscuit, pe care parcă şi le lipeşte cu aracet de obrazul meu imperfect, ridicându-mi temperatura inimii,

Mânuţele lui calde, care încă mă mai pipăie noaptea pe umăr, pe frunte, pe sân, să se asigure că sunt acolo,

Mânuţele acestea firave, ca doi ghiocei, ce îmi mângâie fiinţa pe experior şi mi-o vindecă pe interior,

Mâinile lui mici, mici, mici, cu care desenează cu creta, 

Umple o găletuşă cu apă, 

Verifică un spin dacă înţeapă,

Azvârle o minge,

Dă o maşină la vale pe scări de parcă s-ar da el pe tobogan,

Mâinile acestea mici, ale lui, vor creşte, 

Nu mă vor mai ţine pe stradă, nu mă vor mai căuta la 2 noaptea, nu vor mai da paginile cărţii înainte să termin tot textul de citit,

Dar îl voi învăţa cum, cu mânuţele acestea ale lui, să îşi clădească viitorul,

Să îşi găsească forţa în pumnul zdravăn închis ori de câte ori va avea nevoie,

Să culeagă flori pentru cea care îl va face să râdă,

Să ţină umbrela deasupra capului pentru cea care îl va ţine de braţ,

Să şteargă pleoape ude,

Să deschidă o uşă unui bătrân,

Să ridice un copil pe umăr să ajungă la cireşele din pom,

Să mângâie mâinile zbârcite ale bunicilor de îl mângâie azi.

Da, mâinile lui mici se vor face mari şi îmi vor da drumul, dar vor păstra în tăcere urma dragostei şi a buzelor mele…

Ale mamei lui.

Poza: noi, acum câteva zile

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Mâinile lui mici, care se vor face mari… apare prima dată în Bebelonia.ro.

Vineri, spre exemplu, m-am ascuns într-un colț, cu telefonul în mână, să răspund tuturor celor care îmi scriau, mă felicitau, mă întrebau dacă mai sunt locuri. Nu exagerez când vă spun că vreo două-trei ore am făcut asta. Iar Luc mai venea şi mă trăgea să mă joc cu el. Ba îşi băga căpuşorul între telefon şi fața mea, strigând “Mami? Pitu?” (pituluşu, să ne ascundem) sau efectiv îmi întorcea chipul spre el, să îl privesc şi să înțeleg că îi lipsesc. Îi îndeplineam puțin dorința, dar apoi mă întorceam la butonat. Cu regret, dar mă întorceam, că aveam o responsabilitate.

Vă rog să mă credeți că m-am simțit pulbere de vinovată că nu i-am acordat copilului meu atât de multă atenție pe cât şi-ar fi dorit, că abia aşteptam să treacă lansarea şi să vină ziua de azi, în care să stăm împreună încontinuu. Mă urmăreau ochişorii lui rugători, sprâncenele lui adunate şi vocea-i mieroasă. Îi simțeam mirosul în nări şi mă dureau brațele când vedeam că nu e în ele.

Nici în timpul evenimentului nu ne-am putut bucura unul de altul, fiindcă centrul de joacă în care a avut loc, Ludotech, l-a atras aşa tare încât a uitat complet de mine. Cred şi eu, la câte jucării educative aveau, corturi şi mulți copii pe care să îi alerge.

Ei, şi când am ajuns seara acasă, mama deja îl legăna. Îl dansa pentru somnul de noapte. M-a văzut prin geamul uşii de la dormitor şi mi-a făcut semn să nu intru, că aproape adormise. Dar am rezistat? Nu. Muream de somn, dar mai mult muream de dorul lui. Nu voiam decât să îl iau în brațe, să ne băgăm sub plapumă şi să îi citesc până adoarme pe pieptul meu. Voiam să adoarmă cu mine în minte, doar cu mine, cu vocea şi mireasma mea. Poate aveam norocul să mă viseze. Iar eu nu voiam nimic, dar nimic altceva decât două mânuțe pe obraz. Nu îmi trebuiau nici statui, nici împărății, nici măcar zile mai multe de la viață. Două mânuțe pe obraz erau îndeajuns. Şi au fost.

Luc m-a văzut, a râs cu toate urechile şi a zis “țiți” înainte să zică “mami”. I-am rugat pe toți să iasă din cameră, chiar şi pe soțul meu, şi am rămas doar noi doi, scufundați unul în altul, cu o pace greu de găsit sau întâlnit oriunde altundeva. O pace de o linişte uimitoare, ce ne-a furat şi ne-a dus într-un somn lin, adânc, îmbrățişați şi plini cu noi. Iar cele două mânuțe ale lui, ei bine, mi-au purificat sufletul. Şi m-au încărcat pentru zilele de vor urma.

Poza: pexels.com

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Când ai nevoie doar de două mânuțe pe obraz apare prima dată în Bebelonia.ro.