Însă abia după ce am devenit mamă am înţeles că snopitul în bătaie cel mai barbar mod de a creşte un copil. Bătaia nu e iubire, deşi, poate, aşa am crezut când eram mici. Bătaia e doar o formă de furie a părintelui care nu îşi poate controla vulcanul interior. Un vulcan ce clocoteşte probabil tot din copilăria lui.

Am scris despre lovitul copiilor de când am blogul şi voi continua să scriu, cu riscul de a vă plictisi.  Însă când văd cazuri ca cel de zilele trecute, când o mamă şi-a maltratat fetiţa (nu pun link, nu pot să mai caut ştirea), nu pot să tac. Nu pot!

BĂTAIA SCADE ÎNCREDEREA DE SINE A COPILULUI, ÎI AFECTEAZĂ SĂNĂTATEA MINTALĂ, IAR RELAȚIA CU PĂRINȚII SE DEGRADEAZĂ

Lovitul omuleților noştri nu înseamnă nici pe departe putere. Nu. Înseamnă slăbiciune. Înseamnă că nu ne putem controla tantrum-urile proprii, frustrările şi supărările. Or, ce exemplu suntem noi dacă nu reuşim să facem asta?

Bătaia scade încrederea de sine a copilului, îi afectează sănătatea mintală, iar relația cu părinții se degradează. Şi nu are cum să nu. Dezvoltă o frică nesănătoasă față de noi şi, în final, încrederea va urma aceeaşi potecă. Fiii şi fiicele noastre nu vor mai veni la noi pentru ajutor, de frica unei palme. Nu ne vor mai povesti multe, nu ne vor mai vedea umărul de sprijin şi, involuntar şi neperceptibil poate, se vor îndepărta.

Ba mai mult, o să își amintească mereu despre bătăile din copilărie cu amărăciune. Simțurile li se vor activa și mai acut când vor avea copiii lor, realizând cât de nedreptățiți au fost. Poate nu ne vor spune imediat,  poate nu ne vor spune niciodată. Dar fiți siguri că vor avea o durere în piept. Și, cel mai mult, fiți siguri că nu o să uite. 

JUMĂTATE DINTRE ROMÂNI CRED CĂ LOVIREA ESTE PENTRU BINELE COPILULUI

Din păcate, celebrul raport at World Vision România, lansat 2017, „De ce lovim copiii?”, arată că “trăim în continuare într-o societate în care corecţiile fizice sunt considerate o formă de educaţie.”

•         1 din 2 părinţi (51%) cred că lovirea este pentru binele copilului;
•         Doar 1 din 10 (9%) părinţi români nu şi-ar lovi niciodată copilul;
•         1 din 10 (10%) consideră că lovirea apare din cauza copilului;
•         8% ar lovi copiii, dar nu ar vrea ca acest lucru să se afle;
•         8% invocă motivații religioase;
•         6% lovesc copiii gratuit, fără motiv;
•         5% afirmă că ar lovi copilul pentru că toată lumea face la fel;
•         3% se simt foarte vinovaţi după ce lovesc.

Gândiţi-vă că jumătate dintre români cred că lovitul este pentru binele copilului. Însă, dacă fiecare dintre noi, care nu crede asta, şi-ar convinge un prieten-părinte, unul singur, că bătaia nu e ruptă din Rai, ci din traumele copilăriei noastre, avem mari şanse să reducem maltratările.

SCRISOARE CĂTRE O VIITOARE MAMĂ

Nu cred şi nu spun că toate viitoarele mame vor lovi copiii. Nu. Însă ele sunt cheia. De ce? Fiindcă sunt convinsă că mai sunt femei, ca mine, care nu ştiu cum se creşte un copil până nu devin mame. Care, la modul sincer, nu ştiu că se poate fără lovituri. Nici eu nu am ştiut până la 26 de ani.

Aşa că, dacă aveţi pe cineva în familie sau dacă ştiţi pe cineva care va naşte curând, trimiteţi-le acest mesaj, vă rog:

Dragă viitoare mamă,

Mămicia nu va fi întotdeauna aşa cum ţi-o imaginezi acum. Aşa cum o pictezi pe retină, într-o notă boemă şi liniştitoare, pe muzica lui Mozart. Nu. Va fi, câteodată, şi pe muzica lui. Pe plânsul lui, pe ţipetele sale, pe urletele tale. Câteodată, te vei simţi copleşită. Altădată, obosită, frustrată, nervoasă, vei acumula stări pe care nu le cunoşteai. 

Sigur, vor fi clipe minunate, mult mai multe, care le vor eclipsa pe cele grele, dar vreau să insist pe cele din urmă. De ce? Fiindcă, în clipele dureroase, în care nu mai avem răbdare, în care poate ai vrea să îţi iei câmpii sau, mai rău, să îl răneşti, e nevoie de cea mai mare iubire. Fix atunci, când nu mai suporţi să îl auzi plângând sau când ai impresia că te sfidează (nu, nu face asta!) şi ai vrea să dai o palmă, aş vrea să ştii că bătaia nu e dragoste. E doar furia ta. Iar copilul nu va învăţa nimic în afară de faptul să fie frică de tine. De mama lui.

Cere ajutor, trage aer în piept, ia o pauză.

Dragă viitoare mamă,

Poate ştii sau poate nu ştii, aşa cum nu am ştiut nici eu. Copiii se pot creşte cu blândeţe, fără lovituri. Fără linguri de lemn, fără curele, fără tras de păr sau palme. Ei sunt mici, neputincioşi, şi dacă nu îi apărăm noi, atunci cine? Pentru ei, noi suntem universul, noi suntem cel mai important om de pe Pământ. Şi ar trebui să fim cel mai iubitor. Iar tu, dragă viitoare mamă, eşti cheia pentru a rupe cercul vicios în care ne-am scăldat şi încă ne scăldăm. De atâtea generaţii.

Rupe-l, să nu mai existe.

PS: şi prietena mea dragă, Zâna Scutecel, a scris despre #Farapalmalafund aici, o mişcare sau o încercare a noastră, a bloggerilor, de a opri violenţa asupra copiilor. Puteţi ajuta şi voi la răspândirea mesajului şi hashtag-ului. Mulţumim!

Poză:  Debby Hudson on Unsplash

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Scrisoare pentru o viitoare mamă: copilul se poate creşte cu răbdare şi iubire, fără bătăi apare prima dată în Bebelonia.ro.

-Dacă te dai jos de pe bicicletă, te bat, i-a zis un tată copilului lui, care se chinuia să înveţe să meargă pe o bicicletă cu pedale şi roţi ajutătoare. 

Sincer, nu ştiu dacă glumea sau chiar avea de gând să îl altoiască, dar ştiu că, aşa cum “de morţi numai de bine”, “despre bătaie numai de rău”. Nu aş glumi pe seama ei.

Iar eu visez. De când am devenit mamă şi am înţeles că violenţa nu e bună la nimic,  ba chiar ne calcă sufletul în picioare, visez ca niciun copil de pe lumea asta, din ţara asta, să nu mai fie lovit. Ştiu, poate o să îmi spuneţi să visez mult şi bine, poate o să îmi spuneți că şi în trecut au fost părinți care nu au apelat la violență, dar mult prea puțini. Acum, în anul 2020, mi-aş dori ca toți să facem asta.

Simt că putem dacă ne implicăm cu toţii. 

Vă mărturisesc că până acum trei-patru ani am fost complet ignorantă, nu mi-am pus niciodată problema că ar fi ceva greşit să educi cu palma, nu ştiam cum se educă un copil altfel, de fapt. În copilăria mea, nu ţin minte niciun prieten care să nu fi primit o curea, o lingură de lemn, un şut în fund, o riglă peste degete de ţi se înroşeau. 

La maturitate, sufeream ori de câte ori asistam sau citeam de vreun caz, dar niciodată nu înţelesesem de ce. Nu are sens să înşir ce atrocităţi s-au întâmplat în ţară de-a lungul timpului, fiindcă îmi fac rău. Încă îmi fac rău, mă înfurie, mă descompun, mă seacă până la piele şi os, însă am înţeles din terapie că, de fapt, Alexandra mică e cea afectată. Traumele copilăriei, foarte, foarte bine ascunse, ignorate sau negate, vor ieşi la suprafaţă mai devreme sau mai târziu. Iar la mine au ieşit odată cu primul meu copil.

Nici nu trebuie să mă credeţi pe mine. Citiţi, căutați, vorbiţi cu un psihoterapeut şi o să vedeţi că instinctul de a lovi pe care unii dintre noi îl avem poate să se diminueze dacă scormonim adânc în cicatricile şi bubele noastre. Ne putem creşte copiii în iubire după ce ne creştem şi ne vindecăm pe noi.

Bătaia scade încrederea de sine a copilului, îi afectează sănătatea mintală, iar relația cu părinții se degradează

Lovitul omuleților noştri nu înseamnă nici pe departe putere. Nu. Înseamnă slăbiciune. Înseamnă că nu ne putem controla tantrum-urile proprii, frustrările şi supărările. Or, ce exemplu suntem noi dacă nu reuşim să facem asta?

Bătaia scade încrederea de sine a copilului, îi afectează sănătatea mintală, iar relația cu părinții se degradează. Şi nu are cum să nu. Dezvoltă o frică nesănătoasă față de noi şi, în final, încrederea va urma aceeaşi potecă. Fiii şi fiicele noastre nu vor mai veni la noi pentru ajutor, de frica unei palme. Nu ne vor mai povesti multe, nu ne vor mai vedea umărul de sprijin şi, involuntar şi neperceptibil poate, se vor îndepărta.

Ba mai mult, o să își amintească mereu despre bătăile din copilărie cu amărăciune. Simțurile li se vor activa și mai acut când vor avea copiii lor, realizând cât de nedreptățiți au fost. Poate nu ne vor spune imediat,  poate nu ne vor spune niciodată. Dar fiți siguri că vor avea o durere în piept. Și, cel mai mult, fiți siguri că nu o să uite. 

Jumătate dintre români cred că lovirea este pentru binele copilului

Din păcate, celebrul raport at World Vision România, lansat 2017, „De ce lovim copiii?”, arată că “trăim în continuare într-o societate în care corecţiile fizice sunt considerate o formă de educaţie.”

•         1 din 2 părinţi (51%) cred că lovirea este pentru binele copilului;
•         Doar 1 din 10 (9%) părinţi români nu şi-ar lovi niciodată copilul;
•         1 din 10 (10%) consideră că lovirea apare din cauza copilului;
•         8% ar lovi copiii, dar nu ar vrea ca acest lucru să se afle;
•         8% invocă motivații religioase;
•         6% lovesc copiii gratuit, fără motiv;
•         5% afirmă că ar lovi copilul pentru că toată lumea face la fel;
•         3% se simt foarte vinovaţi după ce lovesc.

Dar eu am speranţe că putem fi prima generaţie de părinţi care nu îşi mai lovesc deloc copiii. Nu doar câțiva, toți. Toți din generația asta. Putem fi prima generaţie de părinţi care conştientizează câtă mizerie poate lăsa o bătaie în sufletul unui copil. Nu, nu în sufletul unui copil, ci în sufletul copilului nostru, pe care NOI l-am adus pe lume, fără voia lui. 

Noi putem schimba asta. Acum avem mai multe studii şi informaţii la îndemână faţă de cum aveau părinţii noştri. Aşa au fost vremurile, putem să trecem peste ele, dar să nu le repetăm. 

Gândiţi-vă că jumătate dintre români cred că lovirea este pentru binele copilului. Însă, dacă fiecare dintre noi, care nu crede asta, şi-ar convinge un prieten-părinte, unul singur, că bătaia nu e ruptă din Rai, ci din traumele copilăriei noastre, avem mari şanse să evoluăm. Să reuşim.

Iar dacă vă întrebaţi cum să îi educăm altfel? Vă las un articol minunat al Prințesei Urbane, despre educaţia cu blândeţe, care vă îndrumă şi vă arată alternative.  Bune:

https://www.printesaurbana.ro/2020/05/educatie-cu-blandete.html

Poza: arhivă personală

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Haideţi să fim prima generaţie de părinţi care nu îşi lovesc deloc copiii! apare prima dată în Bebelonia.ro.

Am bănuit că de acolo şi am bănuit bine.

-Mami, te-ai simțit singur la grădiniță?

-Da, zicea cu patos.

-Ai fi vrut să stăm noi doi mai mult împreună?

-Da, zicea iar izbucnind în plâns.

-Mâine te iau mai devreme, ce zici?

S-a luminat, s-a uitat la mine şi a zis „daaa!” fericit.

Iar azi-dimineață, când l-am lăsat la grădiniță, am discutat cu educatoarea lui şi am înțeles. Luc împinsese trei colegi pe timpul zilei, iar una dintre fetițe începuse chiar să plângă. Mişcările lui sunt destul de încete, ca şi când ne-am da noi un ghiont, dar tot sunt neplăcute pentru cei din jur. Mai ales pentru cei mai mici, care poate se sperie. Ştiam că mai loveşte cu palma sau mai dă cu piciorul din când în când, când se supără (şi mereu am fost promptă cu explicațiile şi interdicția de a lovi), dar nu ştiam că şi împinsul a început să îi intre în comportament.

Îngrijitoarea de la grădiniţă mi-a spus că aşa încearcă el să atragă atenţia, că i se pare o joacă, fiindcă imediat îi şi mângâie, iar educatoarea m-a sfătuit să nu îmi fac griji, că nu e constant.

-Are zile şi zile, mi-a spus educatoarea. Sunt zile în care nu împinge deloc sau sunt zile în care face asta. Iar el probabil a plâns aseară că i-a părut rău. Dar e normal la vârsta aceasta, nu vă faceți griji. 

Griji îmi fac, vă dați seama, orice mi-aţi zice. Am citit „Nu există copii răi” de Janet Lansbury şi înțeleg că sunt impulsuri pe care copilul nu le poate controla. Impulsuri care vin din frustrări de neînțelegere, suferințe cauzate poate de timpul mai redus cu noi, curiozități care să îl facă să stârnească atenția, reacții sau să testeze limite. Iar soluțiile recomandate prin care să îşi stăvilească aceste impulsuri sunt cele prin joacă.

Ştiți cât de mult alergăm prin casă seara ca să îşi consume energia? Mult. Deşi poate tocmai ne întoarcem din parc. 

-Încercați să vă lăsați împinşi de el şi să îl faceți să râdă. Să îi arătați că el este puternic, iar voi nu, ne-a spus un psiholog când am discutat despre acest subiect. 

Încă nu am pus în aplicare decât puţin, dar am de gând să continuu să fac asta şi să vă țin la curent.

Deci la teorie chiar stau binişor. Dar la practică mă consum teribil, că nu ştiu cum să o apuc.

Noi am fost în ambele tabere şi îmi permit să vorbesc din perspectiva amândurora.

Până acum, Luc a mai fost căpăcit, muşcat, lovit în stomac şi m-a durut tare ori de câte ori am văzut asta. Dar a fost, de câteva ori, şi cel care a lovit cu palma, care a împins sau care a dat cu piciorul de față cu mine. Şi m-a durut la fel de rău. Poate chiar mai rău, pentru că simțeam privirile compătimitoare, dojenitoare, nervoase ale părinților ca o flacără de aragaz pe piele. Şi, pe deasupra, ştiam şi ce au în suflet şi în minte, că doar nu demult fusesem în papucii lor.

Dar nimic nu se compară cu vinovăția: de unde să capete copilul meu un asemenea comportament? Unde şi cu ce greşesc? Unde şi ce nu fac bine? Poate simte că nu este iubit suficient sau poate nu are atenție din partea noastră? Nu, nu se poate să fie asta. Zilnic îi spun că îl iubesc, zilnic ne jucăm, zilnic ne giugiulim, ne ținem în brațe, vorbim, dansăm, iar el este drăgăstos, empatic şi grijuliu. Nu răneşte intenționat.

Dar ce? Are clar nişte frustrări adunate în inimioară, în gât, în urechi, pe care nu le poate exprima. Ştiu asta. Mai ales de când a început grădinița. Dar o să fac tot posibilul să îl ajut, să îl înţeleg, pentru că nu îi este nici lui bine. Am văzut doar aseară, cât a plâns încontinuu, din orice. Sigur, din fericire, nu e la ordinea zilei, nu are un astfel de comportament constant. Dar aş prefera să nu fie deloc. 

Fiind în ambele tabere, vreau să vă zic că ştiu că e greu să îți vezi copilul cum este lovit. Este foarte greu. Dar vreau să ştiți că e al naibii de dureros să fii şi părintele al cărui copil loveşte. Şi, mai ales, aş vrea să ştiți că îi pare tare rău. 

Poza: arhivă personală

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Pentru toți copiii pe care i-a împins copilul meu: îmi pare rău apare prima dată în Bebelonia.ro.