Poate nu ştiți, dar am plecat de lângă ei la 11 ani. Am plecat de la Voineasa la oraş, în Râmnicu Vâlcea, pentru o educație mai bună şi pe ei îi vedeam la sfârşit de săptămână. Făceam 70 km în 3 ore cu autobuzul, „Rata”, îi spuneam, autobuz care tremura din toate încheieturile şi mirosea a haine spălate cu ceapă şi uitate uitate în maşina de spălat o lună. 

Uneori, mă duceam în autogară, ca să prind loc pe scaun. Dar de cele mai multe ori îmi era greu, fiind departe, aşa că îl luam de la o stație intermediară şi stăteam în picioare, lângă şofer. 

Eram mică, un biscuit în dungă, aşa că mă trezeam des cu nasul la bombeul cuiva sau subrațul altcuiva. Apoi, duminică la prânz sau luni, la 5 dimineața, plecam înapoi.

De la 11 ani, brațele părinților mei, cu alinare, siguranță, confort, înțelegere şi tot ce striga trupul meu de copil, erau cu porția. Simțeam că sunt un copil de weekend.

De aceea poate îmi îmbrățişez des copiii. De aceea poate îi țin un pic mai mult decât ar vrea.

„Mai stai o secundă”, îi zic lui Luc.

Că poate, undeva, mă îmbrățişez pe mine.

Şi, poate, de aceea le-am scris şi rândurile de mai jos…

***

Să-mi atârne mâinile până-n pământ de la cât vă legăn, să mi se lungească toate oasele de la cât vă car,

Să mi se lase pielea de la naşteri, să mi se lase de tot,

Să mă doară spatele, să mă cocoşez ca toarta unui coş de răchită,

Că nu-mi pasă.

Să îmi spargeți timpanele cu țipete şi chicoteli,

Să îmi mâzgăliți pereții, să răsturnați butoiul cu jucării, să-mi vărsați ulei şi făină pe covor,

Că nu îmi pasă.

Mie aşa să-mi faceți.

O să strâng, 

O să spăl,

O să mă îndrept,

O să rezist,

O să mă joc,

O să bucur.

Şi o să vă chem să vă cuibăriți la mine oricând vă cere inima şi oricât vă cere sufletul.

Fiindcă va veni şi ziua când voi vrea să mai alerg pe hol pentru o „Sticluță cu otravă”,

Când voi vrea să pun un acoperiş la căsuța din lego sau când voi vrea să mai citesc şi nu voi mai avea cui.

Ziua când voi avea impresia că vă aud.

Dar bucuria se va auzi doar la vecini…

Poza: arhivă personală

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Cuibăriți-vă la mine în brațe oricând vă cere inima şi oricât vă cere sufletul! apare prima dată în Bebelonia.ro.

Îl văd că are nevoie de mai multă atenţie, de mai multă siguranţă, are nevoie de confirmarea zilnică a faptului că sentimentele noastre nu se schimbă, deşi va mai avea un frăţior. 

Şi e normal.

Iar liniştea şi calmul îi apar pe chip când îl strâng în braţe cu toată dragostea din lume. Mi se umezesc ochii când văd câtă forţă e în strânsoarea noastră, strânsoare care sper să dureze o viaţă întreagă.

Şi am speranţa că va dura. Pentru că braţele unui mame sunt magice. 

Oferă linişte, pace, confort, siguranţă, bucurie. 

Iubire.

Priviți-vă mâinile! De la umăr până în vârful degetelor. Priviţi-le! 

Poate sunt acoperite cu detergent de vase, poate sunt pline de haine de spălat, poate răsfoiesc pagini de carte, poate apasă telecomanda, poate deschid frigiderul pentru a pune masa sau poate sunt aşezate pe picior şi vă faceţi unghiile. 

Sau poate chiar mângâie copilul. 

Priviţi-le! Piele pe os, mâinile noastre sunt refugiul lor.

Ori de câte ori un copil e fericit sau se simte speriat, le va căuta.

Ori de câte ori se împiedică, ori de câte ori nu reuşeşte să sară de unde îşi propune, ori de câte ori se simte nedreptăţit de vreun prieten, ori de câte ori plânge de julituri, coşmaruri sau neputinţe, îşi recapătă bucuria şi liniştea între braţele noastre. 

Chiar şi când noi suntem cauza lacrimilor lor, unde credeţi că se aruncă cu totul ca să îşi verse ultimele suspine? Tot la noi, la piept. 

Şi pentru a păstra toată viaţa această legătură vie, această strânsoare nemaiponenită, trebuie să  avem grijă să le deschidem oricând.

Mai ales la greu.

Chiar şi când ne certăm.

Chiar şi când nu ne înțelegem.

Fiindcă mâinile noastre întinse sunt şi vor fi mereu poteca spre inima lor. 

Poza: arhivă personală

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Braţele noastre întinse sunt poteca spre inima lor apare prima dată în Bebelonia.ro.

Te priveam și nu mă mai săturam. Nu reușeam să îmi stăpânesc dorința de a te băga în mine cât mai mult. Sau de a mă topi eu în inima ta, să îți gravez cu ceară data zilei de azi. Oh, nu, nu e sărbătoare, nu e vreo zi de naștere sau vreo zi internațională. Nu e nimic special pentru cei din jur, dar pentru mine este una dintre zilele cu tine, ca restul de 745. Este una din zilele în care realizez că fundulețul tău nu mai încape într-o palmă. Că nu mai ai mânuțele de odinioară, la fel de mititele precum degetul meu mic. Că nu mai cântărești cât un pepene galben, că nu mai ești atât de lung – sau scurt – precum o lingură de lemn.

Ai crescut, crești și – cum scriam mai demult – pe măsură ce tu te faci din ce în ce mai mare, eu mă fac din ce în ce mai mică. Uneori, accept cu bucurie toate schimbările de vin, dar alteori plâng ca tine când nu pot să îți dau o mărgea să o bagi în guriță. Și mă înec cu suspinele de vin. Dar astăzi, a fost un moment de mijloc. Un moment în care nu am mai bocit că ai talpa de două ori mai mare, dar nici nu m-am mai grăbit nicăieri. Timpul putea să plece oriunde avea el chef, dar eu nu m-am mai clintit din balansoar.

Puteam să te pun jos, ca de atâtea alte dăți, iar eu să mă duc să mănânc, că mă ronțăia stomacul. Puteam să te pun pe pat, ca de atâtea alte dăți, iar eu să mă duc să mă uit la un serial de comedie, să îmi mai destresez mintea. Puteam să te las jos din brațe, ca de atâtea alte dăți, ca să mă duc să scriu sau să stau lângă Andrei, în bucătărie. Puteam să fac orice altceva, dar eu am preferat să nu respir și să mă uit la tine.

Puteam să te pun jos, dar am preferat să te țin pe pieptul meu și să mă bucur doar de noi. Restul…să aştepte.

Poza: pexels.com

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Când orice altceva poate să aștepte… apare prima dată în Bebelonia.ro.