-Tati, ne jucăm?

-Nu pot acum, diseară, tati.

-De ce nu poţi?

-Pentru că trebuie să lucrez, să avem bani de mâncare, haine, jucării.

-Nu vreau să lucrezi. Hai să ne jucăăăăm! insista Luc, trăgându-l de mână.

-De ce nu îţi iei o pauză de 15 minute? am întrebat şi eu, ascultând rugăminţile copilului, care mă săgetau. 

Atât i-a trebuit. O simplă întrebare a fost necesară ca soţul meu să explodeze. Să ridice vocea, să se enerveze că nu înţelegem că are treabă, plecând val-vârtej în altă parte, să poate lucra în linişte. Evident, Luc a început să plângă după el, să îl strige, iar eu înghiţeam în sec şi realizam doar că şi-a vărsat frustrarea pe noi.

În nici 15 minute, ne trezim cu Andrei înapoi, trist, cu ochii în pământ. 

-Îmi pare rău, îmi pare rău că m-am enervat,  ne-a spus, Luc sărind la el în braţe şi băgându-şi capul în pieptul lui cu un dor şi o duioşie de nu ai cum să îţi stăpâneşti lacrimile.

Din ochii roşii şi suspine, copilul avea acum o sclipire pe chip. O jumătate de oră au stat îmbrăţişaţi. O jumătate de oră, pentru o împăcare dulce, copleşitoare de eu şi acum bocesc când scriu. De la hormoni, cred.

Mi s-a părut important să scriu asta. Să vedeţi că la noi nu e roz mereu, să vedeţi că greşim, că ne asumăm. Dar mai ales să vedeţi cât de importantă este împăcarea pentru copil, cât de important este să îţi ceri iertare faţă de omuleţul de îţi ajunge la genunchi. Nu, rectific. Mai ales faţă de el.

LE: simt nevoia să adaug nişte lucruri pentru cei care nu mă citesc sau nu mă cunosc deloc, care nu ştiu contextul familiei noastre, pentru cã am observat că se pot trage nişte concluzii greşite: şi eu lucrez, am proiecte şi cursuri, dar soțul are prioritate, pentru că e mai stabil financiar decât mine. Copilul a înțeles în 90% din cazuri, în ăstea 2 luni jumate, îi explic mereu situația în care ne aflăm: tati lucrează mult ziua, mami lucrează puțin seara, aşa cum apucăm. Şi pe mine mă întrerupe de atâtea ori şi ştiu cât de frustrant este. Soțul obişnuieşte să ia pauză de la calculator, de aceea am întrebat, Luc era mai doritor decât niciodată şi am zis să încerc, poate ar fi putut atunci, nu mai târziu. Drept dovadă, a stat apoi jumătate de oră. Ca să lămurim lucrurile, frustrarea soțului nu a fost că l-am întrebat eu, ci că nu îi ieşea proiectul. Mi-a spus-o chiar el.

Poza: soțul meu şi Luc, ieri, când se jucau în pat

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Când îi greşeşti copilului tău, să nu uiţi să îi ceri iertare apare prima dată în Bebelonia.ro.

“Certați-vă precum copiii”, îmi spunea mama adesea prin adolescență când, cu toanele mele de orgolioasă, stăteam supărată ore bune pe iubitul meu de atunci, soțul meu de acum. Nu îmi făcea plăcere să fiu tristă, pe cuvânt, dar îmi era greu să iert imediat. Chiar şi dacă îmi cerea iertare. Nu înțelegeam şi nici nu îmi păsa, fiindcă eu aveam o misiune supremă de îndeplinit: să îi arăt cât sunt de căpoasă.

Motivele certurilor noastre erau întotdeauna – dar întotdeauna – puerile, dacă nu de-a dreptul stupide. De exemplu, ne certam când mă grăbea să mergem la filarmonică, fiindcă el nu voia să întârzie. Or, mie nu îmi venea să merg deloc! Şi aşa ne ruinam o întreagă seară ce ar fi putut avea un alt destin dacă ne-am fi certat şi ne-am fi împăcat la fel de repede. Cum? Precum copiii, exact!

Mă uit la copilul meu şi mă minunez. De cum s-a născut -și probabil așa ne naștem toți- a venit cu un sac plin numai cu frumos. Nu a venit cu el gol oricât aș fi crezut eu contrariul. Oricât aș fi crezut eu că ne naștem cu un suflet nud, culegând și învățând sentimentele pe măsură ce creștem. Ei, bine, se pare că nu. Se pare că noi pășim în viață cu avantajul de a fi buni. Altfel nu îmi explic cum Luc şi toți copiii, de fapt, pot ierta fără cea mai mică ezitare după ce sunt supărați. Nu îmi explic, spre exemplu, cum Luc tot la mine vine să își caute confortul după ce eu am fost cea care l-a făcut să plângă. Sau cum tot după partenerul lui de joacă tânjeşte, deşi i-a furat jucăria. Cum uită şi nu pune la suflet, ca noi, adulții.

Asta nu înseamnă decât că cei mici nu ştiu semnificaţia răutăţii încă. Nu știu să fie ranchiunoşi sau vindicativi. Ei sunt inocenți,  iertători, cu o bunătate curată, în deplinătatea semnificației ei. Evident, pe lista sentimentelor lor apar, uşor-uşor, orgolii, frustrări, pârțaguri, supărări, dar se exteriorizează şi revin la starea inițială de fericire. Se joacă unii cu alții în continuare ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Le este mult mai uşor să “treacă peste” indiferent dacă au avut sau nu dreptate în disputa cu un alt copil.

Or, nouă ne este mult mai greu. Cedăm mai greu. Suntem dezamăgiți profund când considerăm că suntem nedreptătiți şi nu renunțăm până nu demonstrăm că deținem adevărul absolut. Despicăm firul evenimentelor în zece, cerem şi alte păreri, căutăm poate forța de a ierta, dar nu o prea găsim, ne închidem o mai mare bucată de vreme în noi şi, abia după ce ne-am consumat puterea, ne deschidem. Dar problema este că ne consumăm şi timp. Timp, care este limitat şi ştim prea bine cât de valoros. Şi atunci, nu ar fi mai bine să încercăm să fim mai toleranți, mai iertători, mai pacifişti sau chiar nepăsători de la bun început? Precum copiii?

Ar fi mai bine, în teorie, ştiu, dar practica ne îngroapă picioarele. În orice caz, eu o să mă străduiesc şi o să încerc să urmez exemplul copilului meu, să mai învăț nițel despre capitolul “Iertare”, pe care îl predă mai bine decât orice Papă şi vă încurajez şi pe voi să faceți acelaşi lucru. Dacă aveți nevoie, evident. Fiindcă dacă noi, ăştia, căpoşii, ne-am certa şi ne-am ierta precum copiii, lumea s-ar mai lumina un pic. Iar noi am fi mai fericiți.

Sursa foto: Unsplash

Cu drag,

Alexandra

Articolul Dacă ne-am certa şi ne-am ierta precum copiii, lumea s-ar mai lumina un pic apare prima dată în Bebelonia.ro.