***

Îţi este frică de necunoscut, de ce se poate întâmpla cu tine, cu copilul, cu soţul, de cum va fi când veţi merge data viitoare la magazin, când veţi primi prin curier vreo comandă de la distanţă, dacă să deschideţi geamul când bate vântul sau nu. Îţi e frică de toate gândurile care te invadează şi care, involuntar, te fac să te îndoieşti de propria raţiune.

Te încarcă neputinţa de a face mai multe, de a pune degetul pe calendar în ziua în care se va termina, de a vedea, într-un glob de cristal, unde veţi fi mâine.

Te copleşteşte haosul din casă. Haosul din suflet. Nu reuşeşti să lucrezi cum ar trebui de acasă, te simţi vinovată că poate i-ai pus prea multe desene, că nu eşti la fel de creativă precum alţi părinţi de la grădiniţă sau şcoală, de la spaţiul închis respiri parcă mai greu. Te sperie chiar şi rutina de s-a instalat de două săptămâni.

Dar, să ştii, nu eşti singură! Sigur că fiecare se raportează diferit, sigur că fiecare decodează emoţiile în ritmul său, sigur că într-o zi poate eşti mai îngrijorată, iar în alta – optimistă. Dar să ştii că sunt multe mame ca tine care simt, într-o măsură mai mică sau mai mare, acelaşi sentiment în gât: teama. Teamă pe care trebuie să o ţinem sub control, pentru că generează stres, iar stresul dezechilibrează sistemul imunitar.

Ce vă recomand?

• Nu vă mai uitaţi des la ştiri

Sigur că e bine să fim informaţi, dar dacă suntem ancoraţi în permanenţă în toate ştirile din toată lumea, riscăm să ne panicăm mai tare. 

• Concentraţi-vă pe lucrurile frumoase din jurul vostru

Pentru mine, vă spun sincer, este mai mare dragul să stau să mă uit ca prostul la copilul meu, ca la un spectacol de teatru. Îi analizez fiecare poznă, mă minunez de ce poate să gândească, mă las uimită constant de fiecare gest nou pe care îl face. Până şi când zice un simplu cuvânt precum “ioabă” (roabă) îmi vine să îl smotocesc de cât de dulce e.

• Luaţi-vă soţii în braţe, oraganizaţi o cină în doi după ce doarme copilul 

Nu cred că i-a stricat nimănui niţică iubire în plus, niţică îmbrăţişare, niţică atenţie doar şi doar asupra voastră, de parcă aţi fi singuri în univers. 

• Uitaţi-vă la câte un serial (de preferat comedie), un film bun sau citiţi o carte

După ce adoarme copilul, eu mă uit de obicei 20 de minute la The Big Bang Theory, mă binedispune, iar apoi citesc câteva pagini dintr-o carte. Acum am început Zuleiha deschide ochii, de Guzel Iahina.

• Ţineţi legătura cu cei dragi

Vorbesc des cu părinţii şi prietenele mele, să mă asigur că sunt bine, să ne consolăm unii pe alţii, să facem haz de necaz.

• Răsfăţaţi-vă cu un duş fierbinte, o manichiură, un masaj la tălpi (soţul poate să vă vină în ajutor)

Marea mea plăcere este să fac baie sau duş fierbinte, să îmi pun o mască în păr sau pe faţă, iar apoi să mă dau cu loţiune de corp (o adoram pe cea cu ulei de argan, dar nu o mai găsesc de câteva zile). Iar a doua plăcere este masajul la talpă. Soţul meu mă mai ajută dacă insist, dar de multe ori mă masez singură. Efectiv mă relaxează.

• Nu uitaţi că nu sunteţi singure!

Suntem cu toţii în aceeaşi oală, ne sprijinim unii pe alţii şi ne trimitem raze de speranţă. Când simţiţi totuşi că lucrurile pot scăpa de sub control, să ştiţi că există specialişti care vă pot ajuta. Cei de la depreHub oferă gratuit consiliere anti-anxietate 24/7: 0374.456.420

Este o situaţie cu care nu ne-am mai confruntat până acum, aşa că, din punctul meu de vedere, temerile sunt normale. Cred însă că e important să ne păstrăm calmul, raţiunea şi să avem grijă de psihic. Nu zic să ignorăm, dar nici să amplificăm. Să fim mai puternice decât oricând, fiindcă puii noştri simt orice. Dacă nu putem noi, atunci cine?

Poza: Cristina Jilavu, Event Portrait

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Mame dragi, fiţi puternice acum, mai mult decât oricând! Cum să ne ţinem teama sub control apare prima dată în Bebelonia.ro.

Nașterea pentru mine a fost un chin. Am născut natural, la termen, un mândru băiețel, Luc, dar cu mare dificultate și cu două moașe. Ori de câte ori rememorez momentul, simt un fior ce cade ca fulgerul din piept până la călcâi și îmi spun că, la al doilea, o să iau clar cezariana în brațe. Sunt convinsă că durerile ce au urmat nașterii nu mi-au fost pregătite numai mie, că n-oi fi eu mai cu moț. Dar asta nu mă încălzește câtuși de puțin. În șezut nu puteam sta, așa că am alăptat adesea din picioare. Atașarea a fost mult timp incorectă și, când îl puneam la sân, numai “magie” nu simțeam. Strângeam din dinți de durere și îmi țineam respirația până mă obișnuiam. Canalele de lapte mi s-au înfundat de am ajuns la Urgențe cu febră, părul a început să îmi pice de am crezut că rămân bec, iar memoria mă lăsa baltă (eram de-a dreptul năucă!) de am crezut că am un început de Alzheimer. 

Dar disconfortul fizic nici măcar nu se ridicase la umărul celui psihic. În primele săptămâni, aveam episoade (scurte, ce-i drept!) în care plângeam haotic de frica de responsabilitate și mă ascundeam să nu mă vadă soțul sau mama. Mă apuca panica și parcă rămâneam fără aer când realizam cât de mult mi s-a schimbat universul. Când socoteam câte nopți va trebui să mă ridic din pat și să îl alăptez, când mă gândeam că tot ce cunoșteam până atunci, ca fiind viața mea, nu mai era. 

Totul a culminat pe la cinci-șase săptămâni ale lui, când, exact în momentul în care am început să plâng din nou în baie, băiețelul meu a început să plângă în somn. Exact în același timp. L-am auzit și parcă m-am reactivat ca un mugur. Chiar atunci mi-am dat seama că există, într-adevăr, o legătură nevăzută între noi. Că îl influențez, că plânge pentru mine, că îl întristez, că îl afectează starea mea. 

Ei, și fix în acel moment, mi-am schimbat atitudinea. Pentru el. Am început să împărtășesc lucruri ținute cu cheia. Să le împărtășesc cu familia și cu alte mame, unele dintre ele fiind de pe un grup de pe Facebook. Ușor-ușor, am aflat că ceea ce simțeam purta și un nume, depresie postnatală. Habar nu avusesem, dar îmi doream să treacă și vedeam cum în fiecare zi mi se goleau umerii de presiune. Doar pentru că vorbeam despre ea și eram înțeleasă. Doar pentru că am văzut că e normal și că nu sunt singură. Eu am depășit depresia doar pentru că am recunoscut-o. Și recunoscătoare sunt tuturor de m-au ascultat. De atunci, fac și eu același lucru. 

 ***

Aceasta este povestea mea reală, deloc uşor de recunoscut, pe care am scos-o la lumină acum ceva timp. Pentru că ştiu ce înseamnă durerea de nu o poți explica, vinovăția de nu o poți ignora, am fost extraordinar de bucuroasă să aflu că Yolanda Crețescu, președinte Asociația Happy Minds, psiholog clinician și psihoterapeut, lansează depreHUB, primul hub antidepresie din România.

Evenimentul va avea loc pe 10 Octombrie 2019, ora 10:30, la Hotel Epoque, Intrarea Aurora 17C, București.

Conform comunicatului de presă, „depreHUB este un proiect național, inițiat cu scopul de  a reuni sub cupola unui nou concept în România (HUB dedicat promovării sănătății mintale), totalitatea serviciilor de prevenire a depresiei și anxietății,  evaluare e-health, diagnostic, intervenție și evitarea recăderii.”

În cadrul evenimentului va fi lansat și Tel Verde Antidepresie 0800 0800 20, linie telefonică gratuită, menită să asigure suport primar și consiliere în situații de depresie și anxietate.

Speakerii vor fi cei de mai jos, printre care şi eu:

Iar partea faină e că am o invitație, iar una dintre voi puteți veni cu mine, dacă scrieți în comentariu de ce v-ar plăcea să mă însoțiți. O să aleg în scurt timp.

Update: invitația a fost dată! Dar voi reveni cu informații aici sau pe pagina de Facebook.

Poza: arhivă personală

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Depresia postnatală e reală. Cereți ajutor când nu mai puteți! apare prima dată în Bebelonia.ro.