Multă vreme am ignorat sau, pur și simplu, mi-am blocat amintirile urâte și nu le-am discutat amănunțit cu nimeni. De rușine. De rușine că au fost momente în care nu mă simțeam o femeie puternică și pregătită pentru noul rol.
Nașterea pentru mine a fost un chin. Am născut natural, la termen, un mândru băiețel, Luc, dar cu mare dificultate și cu două moașe. Ori de câte ori rememorez momentul, simt un fior ce cade ca fulgerul din piept până la călcâi și îmi spun că, la al doilea, o să iau clar cezariana în brațe. Sunt convinsă că durerile ce au urmat nașterii nu mi-au fost pregătite numai mie, că n-oi fi eu mai cu moț. Dar asta nu mă încălzește câtuși de puțin. În șezut nu puteam sta, așa că am alăptat adesea din picioare. Atașarea a fost mult timp incorectă și, când îl puneam la sân, numai “magie” nu simțeam. Strângeam din dinți de durere și îmi țineam respirația până mă obișnuiam. Canalele de lapte mi s-au înfundat de am ajuns la Urgențe cu febră, părul a început să îmi pice de am crezut că rămân bec, iar memoria mă lăsa baltă (eram de-a dreptul năucă!) de am crezut că am un început de Alzheimer.
Dar disconfortul fizic nici măcar nu se ridicase la umărul celui psihic. În primele săptămâni, aveam episoade (scurte, ce-i drept!) în care plângeam haotic de frica de responsabilitate și mă ascundeam să nu mă vadă soțul sau mama. Mă apuca panica și parcă rămâneam fără aer când realizam cât de mult mi s-a schimbat universul. Când socoteam câte nopți va trebui să mă ridic din pat și să îl alăptez, când mă gândeam că tot ce cunoșteam până atunci, ca fiind viața mea, nu mai era.
Totul a culminat pe la cinci-șase săptămâni ale lui, când, exact în momentul în care am început să plâng din nou în baie, băiețelul meu a început să plângă în somn. Exact în același timp. L-am auzit și parcă m-am reactivat ca un mugur. Chiar atunci mi-am dat seama că există, într-adevăr, o legătură nevăzută între noi. Că îl influențez, că plânge pentru mine, că îl întristez, că îl afectează starea mea.
Ei, și fix în acel moment, mi-am schimbat atitudinea. Pentru el. Am început să împărtășesc lucruri ținute cu cheia. Să le împărtășesc cu familia și cu alte mame, unele dintre ele fiind de pe un grup de pe Facebook. Ușor-ușor, am aflat că ceea ce simțeam purta și un nume, depresie postnatală. Habar nu avusesem, dar îmi doream să treacă și vedeam cum în fiecare zi mi se goleau umerii de presiune. Doar pentru că vorbeam despre ea și eram înțeleasă. Doar pentru că am văzut că e normal și că nu sunt singură. Eu am depășit depresia doar pentru că am recunoscut-o. Și recunoscătoare sunt tuturor de m-au ascultat. De atunci, fac și eu același lucru.
***
Aceasta este povestea mea reală, deloc uşor de recunoscut, pe care am scos-o la lumină acum ceva timp. Pentru că ştiu ce înseamnă durerea de nu o poți explica, vinovăția de nu o poți ignora, am fost extraordinar de bucuroasă să aflu că Yolanda Crețescu, președinte Asociația Happy Minds, psiholog clinician și psihoterapeut, lansează depreHUB, primul hub antidepresie din România.
Evenimentul va avea loc pe 10 Octombrie 2019, ora 10:30, la Hotel Epoque, Intrarea Aurora 17C, București.
Conform comunicatului de presă, „depreHUB este un proiect național, inițiat cu scopul de a reuni sub cupola unui nou concept în România (HUB dedicat promovării sănătății mintale), totalitatea serviciilor de prevenire a depresiei și anxietății, evaluare e-health, diagnostic, intervenție și evitarea recăderii.”
În cadrul evenimentului va fi lansat și Tel Verde Antidepresie 0800 0800 20, linie telefonică gratuită, menită să asigure suport primar și consiliere în situații de depresie și anxietate.
Speakerii vor fi cei de mai jos, printre care şi eu:
Iar partea faină e că am o invitație, iar una dintre voi puteți veni cu mine, dacă scrieți în comentariu de ce v-ar plăcea să mă însoțiți. O să aleg în scurt timp.
Update: invitația a fost dată! Dar voi reveni cu informații aici sau pe pagina de Facebook.
Poza: arhivă personală
Cu prietenie,
Alexandra
0
0
0
0
12 răspunsuri
Pentru ca esti vocea noastra. O voce
a multor mame care nu stiu cum sa spuna ce e in sufletul lor. Si puterea ta. Puterea cuvintelor tale sincere si bune emana numai bucurii ❤
Ce draguta esti 💕🙈🙈
Mi-ar face plăcere sa particip alături de tine la acest eveniment din nefericire și eu fac parte dintre mamele care si-au dorit enorm în copil și totuși nu am înțeles depresie,deși am avut și sprijin ,nașterea nu a fost nici cea mai grea dar nici cea mă ușoară. Mulțumesc.
Imbratisari, Georgeta!
Salut, am mai primit doua invitatii, iar una ti-as putea-o oferi. Ne auzim pe mail.
Buna!
Mi-as dori sa pot participa la acest eveniment, din pacate e cam imposibil. Las totusi o parte din povestea mea aici.
Sunt convinsa ca starile prin care ai trecut au fost mult mai accentuate fata de ceea ce se poate transmite in scris. Stiu asta pentru ca ,,traiesc” depresia de aproximativ 4 luni.
Totul a inceput in momentul in care la controlul de 32 de saptamani am fost internata de urgenta in spital cu risc de nastere prematura, contractii din 2 in 2 minute, col scurtat (nu simteam aceste contractii si nu m-am asteptat la asa ceva). Astfel incepe statul in pat, cu perfuzii administrate zi si noapte timp de 3 saptamani, cu dependenta fata de ceilalti pentru a putea manca si a merge la baie. Incep fricile si starile de anxietate. Tot ce imi doream era sa fie copilul bine, sa creasca si sa ajungem la termen. Am vazut soarele acestei veri doar in pozele de pe facebook, stateam in pat doar pe partea stanga si rar pe dreapta (injectii in sold timp de 3 saptamani), sotul si prietenii ma alimentau in fiecare zi. Incet, incet s-a instalat dependenta fata de cei din jur, dar faceam fiecare efort doar cu gandul ca trebuie sa ajung la termen, desi la fiecare control colul era tot mai scurt, iar monitorizarile de zi cu zi aratau contractii fie regulate sau neregulate. Ajung la saptamana 35 si incepe travaliul, unul fals intr-un final (dupa o zi si o noapte cu contractii dureroase). In saptamana 36, atunci cand riscurile de nastere prematura scad, am fost externata cu dilatatie de 2 cm, abia tinandu-ma pe picioare. A urmat o saptamana acasa plina de frici si nesomn, contractii regulate si spaima ca nu o sa imi dau seama cand o sa inceapa travaliul. Ajung la controlul de 37 de saptamani si surpriza, copilul are 3400 grame, de la 1800 cat avea in saptamana 32, iar eu aveam greutatea de 56 de kg, 7 kg acumulate in sarcina. A doua zi incep contractiile dureroase. Ajung la spital si incepe cosmarul. Dureri insuportabile, desi convinsa ca nu doresc epidurala, cer sa mi se administreze. Dupa 7 ore, timp in care m-am chinuit groaznic, fara nicio incurajare, mi se spune ca sunt dilatata 10 cm si pot incepe sa imping. Nu stiu cate ore a durat tot procesul, stiu doar ca eram sfarsita de dureri si epuizare cand in final mi se spune ca am nascut un copil de 3400, sanatos, scor apgar 10. Cer sa mi se puna la piept, se intampla acest lucru, il tin undeva la 5 minute (cred). El este dus la neonatalogie eu cusuta in zona epiziotomiei. Incerc apoi sa ma ridic de pe masa de nastere, stare de lesin, nu reusesc sa ajung in salon fara scaunul cu rotile. La scurt timp ajunge sotul, imi da sa mananc, bucuros ca a vazut copilul, eu intr-o stare ciudata si epuizata. Incerc sa adorm, dar nu reusesc. Timp de cateva ore simt o pulsatie in zona epiziotomiei si un sentiment ca ceva nu este in regula, insa nu puteam sa ajung la buton pentru a chema asistenta, rugandu-ma sa vina cineva. Se intampla asta dupa 5 ore aproximativ. La verificarea epiziotomiei moasa amuteste pentru cateva minute si imi spune sa astept. Asta facem de cateva ore. De aici lucrurile se desfasoara cu rapiditate, lumea agitata, sunt dusa iar in sala de nasteri si mi se spune ca o sa fiu anesteziata total. Nu inteleg nimic, dar stiam ca ceva grav se intampla. Ma trezesc din anestezie, intru in stare de soc si tremur timp indelungat. Tensiunea este atat de mica incat nu stiau cum sa o creasca mai repede. Aud ca am avut hemoragie post partum puternica, mai exact un hematom de 7 cm in zona epiziotomiei. Mi se cere sa semnez niste hartii cum ca sunt de acord cu transfuzia de sange. Sunt transferata la ATI si urmeaza calvarul, nu pot sa ma ridic din pat timp de cateva zile, depresia se instaleaza usor usor. Imi vad copilul abia dupa 2-3 zile. In timpul cat am stat in spital am avut tratamente zi si noapte in vene, abia se mai gasea cate una cand era nevoie de schimbarea branulei pentru ca se infunda. Eram atat de slabita si plina de hematoame pe brate, incat nu credeam ca o sa supravietuiesc. Nu intru si in alte detalii care m-au facut sa ma simt neom si sa nu mai imi doresc sa traiesc. In final, sunt dusa in salonul de lauze si imi este adus copilul, intre timp mergeam la alaptat cand puteam si cum puteam. Incep sa ma simt vinovata pentru ca nu imi iubesc copilul, ca nu reusesc sa il ingrijesc. Incep atacurile de panica, fara sa mentionez ca nu dormeam de cateva nopti bune. Ce urmeaza odata ajunsi acasa? Greu sa descriu, dar eram alt om. Psihic si fizic eram intr-o stare deplorabila. Mama si sotul imi ingrijeau copilul. Ajung la 2 psihiatrii si primesc diagnosticul depresie post partum severa, stres post-traumatic. Stiam ca sunt in depresie inca de cateva saptamani, stare accentuata de slabiciunea fizica. Incep tratamentul medicamentos, trec prin toate starile depresiei: greata, dureri, de stomac, probleme intestinale, lipsa de concentrare etc. Nu mai zic de alte probleme legate de perioada lauziei, probleme care inca persista. Incep sa merg la medici, ginecologi, internisti, analize peste analize, raspunsuri prea putine. Incet, se diminueaza cateva stari odata cu apropierea de copil. Sunt 3 luni de la nastere si cateva zile de cand imi ingrijesc minunea fara prea mare ajutor. Ma simt bine fizic si psihic? Sunt in regula, dar nu bine. Am 1.70 si 46 e kg, jumatate de kg pierdut in 3 zile. Zambetul lui ma face sa merg inainte, sa traiesc fiecare zi. Ce am invatat pana acum? Nu putem controla absolut nimic, poate doar momentele in care alegem sa ne bucuram. Mai stiu ca exista un scop pentru care traiesc si pentru care minunea mea a ajuns la termen si este sanatos, oricat de cliseic ar suna.
Ma opresc aici si imi doresc sa apara posibilitatea de a suna la acel numar cat mai repede, depresia post-partum este traita de multe mame.
Veronica, eu nu am cuvinte. Eu am crezut că mie mi-a fost greu, dar – comparativ cu tine – eu mă simt insignifiantă.
Imi pare rau de experienta ta. Si eu am nascut Natural, La termen un baietel, Philip, de 3450gr. Durerile din timpul nasterii, intradevar groaznice, dar La o ora dupa, stateam in fund si mergeam Pe picioarele mele. Am alaptat din primul minut si a fost minunat. Mi am alaptat copilasul 2 ani si 3 luni. Cam mult, ar spune unii, putin as spune eu avand in verere condxiunea dintre noi doi. Nu trebuie generalizat si speriate viitoarele mamici. Ai avut nesansa de a nu avea o moasa buna Sau o specialista in alaptare. Nasterea si alaptarea sunt niste privilegii care , in ciuda durerilor, pot fi minunate. Fiecare mamica ar trebui sa savureze maxim. Sunt clipe care nu revin niciodata.
Salutari!
Eu am alaptat 2 ani si 5 luni. Desigur ca fiecare e cu experienta sa, intentia nu a fost de generlizare. Dar daca te uiti la comentarii, aici si pe FB blogului, o sa vezi ca pana si eu am fost mai norocoasa 🙁 Pe de alta parte, tocmai am citit la o amica un articol prin care a nascut incredibil de frumos. Natural. Mi-a redat speranta. Sanatate multa doresc tuturor!
Buna dimineata
Urmează sa nasc in noiembrie o fetiță si as dori sa pot afla cât mai multe șituatii cu pribire la depresia postnatala.
Daca vrei sa ma ajuți cu o invitație iti mulțumesc din suflet.
Salut, invitatia am dat-o deja, dar o sa va tin la curent cu totul. O sa incerc sa fac si dupa eveniment un articol, dar pe FB voi pune sigur ceva info. Nastere usoara!
Si eu am nascut foarte greu prima data dupa 12 ore de travaliu dureros. Urmatoarea zi nu mai puteam merge pe picioarele mele de la equilateral. Eram slabita si f ametita . Ma durea epiziotomia.
La cea de-a doua nastere insa a fost mult mai usor. Am nascut in 3 ore, epiziotomia nu m-a durut deloc (Dr. a zis ca am avut tesuturi bune 🙂 ) si mi-am revenit mai repede. Am avut implicit si o stare psihica mai buna.