Un articol pe care l-am lăsat întocmai cum l-am primit.

***

Totul a început pe 02.03.2004, când l-am întâlnit pe The One (sau, cel puţin, aşa am crezut). Eu aveam 19 ani, el, 18. După trei luni, ne-am mutat împreună. După doi ani, am început să facem planuri pentru nuntă. Am dat avansuri peste tot, urmând ca fericitul eveniment să aibă loc în 2007. Targetul meu era să am copilul în braţe la maximum 24 de ani.

Între timp, am terminat facultatea şi am găsit un job la un hotel. M-au trimis la medicina muncii şi, acolo, şoc: “Domnişoară, aveţi un suflu sistolic de gradul 4 (la inimă se întâmpla acest lucru). Dacă nu faceţi o ecocardiografie, nu vă dăm apt.”

Aşa a început “distracţia”. Şapte spitale, şapte medici/profesori, cărora le spuneam doar că trebuie sa fac o eco, niciodată ce îmi spunea medicul anterior. Însă toţi şapte mi-au spus acelaşi lucru: operaţie pe cord deschis, dacă vreau să trăiesc. Diagnosticul: prolaps de valvă mitrală de gradul 3.

Operaţia consta în înlocuirea valvei mitrale cu o valvă de origine animală (garantată maximum şapte ani; însă, informându-mă, am aflat că au fost persoane care după doi-trei ani au fost operaţi iarăşi) sau cu o valvă metalică (garantată 25 ani), ÎNSĂ cu interdicţia pe viaţă de a avea copii…

Am decis, de comun acord cu cel care urma să îmi devină soţ, să îmi pună valvă metalică…Ne gândeam că puteam să adoptăm, să vedem lumea…
Pe 14.02.2007, a avut loc operaţia, iar pe 18.08.2007 nunta. Au trecut doi ani între timp, frumoşi, în care ne-am ridicat profesional şi material. Aveam tot ce ne puteam dori, mai puţin un copil.

Mergând la un nou doctor cardiolog la control, începuse să îmi înşire ce am voie şi ce nu, la care eu îl intrerup şi ii zic: “DA, ŞTIU! NU AM VOIE SĂ FAC UN COPIL!” La care medicul, mirat, zice: “DE CE, NU? Poţi să faci Clexane (n.a.soluţie injectabilă) toată sarcina, dar într-adevăr, riscurile sunt foarte mari. 50-50%.”

Am mers repede la medicul meu ginecolog şi mi-a spus: “dacă tu rezişti să faci peste un an patru Clexane/zi, eu mă bag să îţi monitorizez sarcina şi să îţi fac cezariană.”
Clexane – trebuia să îl încep înainte de a rămâne însărcinată, pe toată perioada sarcinii şi minimum şase săptămâni după.

Cu toate că nu ne-am protejat de când ne-am mutat împreună (doar în cei doi ani după operaţie), eu nu am rămas niciodată însărcinată. M-am gândit că am eu o problemă. Înainte să ne apucăm de “treabă”, am făcut toate analizele posibile mie, dar am stabilit să facă şi el o spermogramă.  Alt şoc: eu ovulam ceas, el toaaaate analizele perfecte, doar spermograma pe aproape zero. Au urmat muuulte alte analize, inclusiv de ADN, care au fost toate perfecte. Nimeni nu putea să ne spună de ce spermograma era aşa praf…Toţi ridicau din umeri, iar recomandarea era următoarea: “nu te stresa!” Uşor de zis

Au trecut ani buni. Noi nu aveam niciun rezultat, lună de lună făceam teste care ieşeau negativ. Ultima noastră soluţie era să facem FIV, pe care soţul meu l-a refuzat. Aşa că, să îmi salvez căsnicia, am decis să o las baltă. Să revin la planul iniţial, adopţie şi călătorii. Soţul avea alt plan însă, credit pentru o casă pe pământ, în condiţiile în care aveam deja un apartament, casa părinţilor în alt oraş, apartamentul mamei lui. M-a convins până la urmă, iar în 2013 ne-am luat casa noastră. A fost un an greu, patru credite, dintre care am izbutit să plătim trei într-un an.

Rămăsese doar creditul la casă, când am aflat că soţul meu are o aventură cu o domnişoară ce avea deja un copil. Am simţit furie, durere, dezamăgire. A urmat divorţul cu şapte zile înaintea aniversării de 11 ani.

UN NOU ÎNCEPUT

Au trecut şase luni şi am cunoscut pe cineva. Am început să ieşim, eu fiind foarte temătoare…După un an însă, am început să ne facem planuri să emigram. Aşa că, şi-a cumpărat el bilet de avion din ianuarie 2016, cu plecare în 22 Mai 2016. În ultima săptămână înainte de plecarea lui, mie îmi întârziase menstruaţia, ca şi în ultimele şase luni….o prietenă, în glumă, îmi spune să fac un test de sarcină. Am râs, amar ce e drept…însă pe 18 Mai m-am trezit hotărâtă să fac un test…şi era POZITIV! Nu ştiam ce să fac: să râd, să plâng…am rămas blocată o oră!
Am mers direct la ginecolog, ţin minte că era miercuri. Sarcina era prea mică, nu se vedea, dar am intrat repede pe Clexane. Duminică a plecat şi tati din ţară. A mai trecut o săptămână, se vedea sacul, dar încă nu avea activitate cardiacă. După o altă săptămână, am avut şi activitate! Iuhuuu!

Tati a stat plecat din 22 Mai 2016 până în 31 Decembrie 2016. Iar pe 13 Ianuarie 2017 am născut o fetiţă de nota 10! M-a salvat medicul ginecolog în ultima clipă. S-a luptat pentru mine cu moartea şi a ieşit câştigător.

Operaţia de cezariană a trebuit să fie făcută cu anestezie generală, iar când iei foarte mult anticoagulant, riscul de a rămâne paralizată de la rahianestezie este foarte mare. Aşa că eu nu mi-am văzut copilul imediat ce a fost scos. Fetiţa mea s-a născut vineri, 13.01.2017, la ora 10:05, iar eu am văzut-o sâmbătă, la ora 15:00.

Sâmbătă dimineaţa, m-am dat jos din pat la prima oră şi am mers la alăptat, dar nu m-au primit din cauza faptului ca aveam dren. În timpul operaţiei, am făcut o hemoragie urâtă, cu greu a reuşit medicul ginecolog să o oprească. De aceea a fost montat drenul.

Soţul văzuse copilul, mama şi soacra văzuseră copilul, până şi naşii văzuseră copilul. Iar eu – NU! Simţeam depresia cum se instalează, cum îmi intră în piele, inimă, oase. Mă sfaşia în bucăţi mici.

Colega mea din rezervă, născuse în aceeaşi zi cu mine, mergea la alăptat, se întorcea şi, pentru urmatoarele trei ore, în loc să se odihnească, mă consola pe mine. Medicul meu şi-a trimis toată echipa să mă verifice pe weekend, iar sâmbată, la 14:30, nu s-au mai înţeles cu mine şi mi-au scos drenul.
M-am postat în faţa uşii la Neonatologie până a venit ora de alăptat. Mă durea tot, dar nu conta, trebuia să o văd. Şi mi-au adus-o.

Pentru mine, era perfectă. Cap perfect rotund, gene lungi, guriţă ca de peştişor. “Tu eşti iubita mea, eşti viaţa mea şi o să te ocrotesc şi iubesc până o să mor”, i-am spus. Nu ştia să se ataşeze la sân, eu nici atât, dar ne-au ajutat asistentele. Doar că, de la cât antibiotic am primit, nici măcar colostru nu am avut. Stăteam cu ea la sân, poate-poate se întâmpla ceva. O admiram şi îi respiram fiecare clipit, fiecare grimasă.

Ne-au externat dupa trei zile, am ajuns acasă şi a început distracţia :)) În primele 24 de ore, a urlat 23 de ore. Am stat cu ea în braţe non-stop. Soţul, mama încercau să mi-o ia, să mă odihnesc un pic. Eu nu şi nu! Au urmat colicii până la patru luni, iar soţul a trebuit să se întoarcă în străinătate după zece zile. S-a întors apoi pentru botez şi, deşi avea biletul de avion luat să plece iar în Anglia, a rămas. Nu a mai plecat o zi de lângă noi.

Am încetat să mă întreb de ce în prima căsnicie nu am rămas însărcinată. Nu a vrut Dumnezeu, El ştie mai bine şi le-a aranjat pe toate cum trebuie. Pe 13.01.2015 am luat decizia să divorţez, pe 13.01.2017 s-a născut minunea mea.

Acum suntem deja mari, mergem la creşă, ne trăim viaţa cu bune şi cu rele. Dar există o singură constantă: fetiţa noastră! Ea este iubita mea, frumoasa mea, dragostea mea, minunea mea. Cine a spus că: “nopţile sunt lungi, dar anii trec repede!” a avut mare dreptate.

***

Poza: pexels.com

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Povestea mamei care a aşteptat 13 ani să îşi întâlnească minunea apare prima dată în Bebelonia.ro.

***

1. Lore, noi ne cunoaștem din liceu, dar, în ceea ce mă privește, m-am conectat cu tine prin facultate, când ne-am întâlnit într-o cursă cu autocarul Vâlcea-București. Citeam cartea ‘Adam și Eva’ de Rebreanu și ajunsesem la un pasaj în care eroul povestea cum mama lui pierduse multe sarcini, el fiind singurul supraviețuitor. Și, din vorbă în vorbă, aflu de la tine că și tu trăiai un scenariu similar. A fost o coincidență stranie, recunosc. Poveste-mi puțin despre cum ai venit tu pe lume şi cum i-ai fericit pe părinţii tăi.

Lorena: Este o poveste destul de “fantastică” venirea mea pe lume. Cu celelalte sarcini, mama a avut același vis de fiecare dată: se visa în pat, iar podeaua era plină de șerpi. Din păcate, având Rh negativ, toți cei 6 copii născuţi prematur au decedat, erau băieți. Cu mine însă, visul a fost altul. I-a apărut o câmpie plină de iarbă verde și din mijlocul ei a răsărit o Floarea-soarelui, care s-a înălțat frumos. Atunci mama a știut că eu voi trăi, deși medicii nu mi-au mai dat șanse și îi spuneau să se pregătească pentru ce era mai rău. Şi la mine a fost sarcina ţinută greu, cu cerclaj pe viu, abia reuşind să reziste până la aproape 7 luni.. Am fost născută cu 2.060 g, dar am scăzut la 1.200 g, pe lângă asta am intrat și în moarte clinică, iar 3 zile s-au luptat să mă țină în viață, cu multiple crize respiratorii. Și totuși, mama a crezut! Este eroina mea! Nici nu îmi pot imagina prin ce a trecut, fiindcă este teribil. Te marchează pe viaţă. Dar a încercat până a reuşit.

2. Cu un istoric ca al mamei tale, ai avut cumva temeri legate de a avea la rându-ţi copii?

L: Nu am avut temeri. De ce, nu știu, pentru că ar fi trebuit. Cred ca am știut mereu că cineva acolo Sus va avea grijă de mine. De cum am rămas însărcinată, am plănuit să fac toate analizele posibile, știind problema mamei.

„Din săptămâna 28, am făcut injecţii în burtică zilnic”

3. Iată că între timp am devenit amândouă mămici, eu cu Luc, tu cu minunăţia de Sofia, în acelaşi an şi în aceeaşi lună. Cred însă că ţie în sarcină ţi-a fost mult mai greu decât mie, din cauza trombofiliei, ce are risc de avort. Spune-mi, cum a început totul, ce presupune ea şi cum a decurs tratamentul?

L: Curios este faptul că între ei este doar o zi diferență, drăgălașii. Nu pot spune că mi-a fost greu în timpul sarcinii, exceptând perioada grețurilor care m-a ținut în pat vreo lună și jumătate. Am luat totul ca pe ceva ce așa trebuie să fie. Întâmplarea a făcut să mă întâlnesc în acea perioadă cu o colegă din generală. Avea 3 luni de sarcină și aceeași problemă, trombofilia, de care aveam să aflu mai târziu că există și la mine. Practic sângele meu era prea coagulat, iar pentru a evita riscul de formare a cheagurilor de sânge, trebuia urmat un tratament. M-a sfătuit să fac analiza de sânge. Totul a durat o săptămână. Eu eram oarecum convinsă că va fi pozitivă. Așa a și fost. Pasul următor a fost să merg la un medic hematolog, care a interpretat analiza și de aici a început întreg procesul. Până în săptămâna 28 de sarcină, am luat o pastilă de Aspenter, zilnic, iar din săptămâna 28, a trebuit să încep injecțiile în burtică, marea mea temere, tot zilnic, eu nefăcând vreo altă injecție vreodată, în afară de vaccinuri. Şi culmea, trebuia să mi le fac singură! Asta mă speria îngrozitor! În prima săptămână mi le-a făcut soțul, iar apoi mi-am făcut curaj și asa am ținut-o până am născut, plus 6 săptămâni după naștere.

4. Să faci injecţii în burtică zilnic mi se pare într-adevăr dificil, dar mai greu de suportat mi se pare stresul de a fi totul bine până la capăt, care îţi poate măcina nopţile. Ce sau cine te-a ajutat să îţi găseşti curajul de a continua?

L: Îmi făceam gânduri uneori, dar aveam încredere că totul va decurge normal. Curajul mi l-au dat fetița mea Sofia, soțul care a fost alături de mine mereu și familia.

5. Pe lângă cele de mai sus, cum a decurs sarcina? Ai avut multe pofte, te-ai simţit răsfăţată? Mie, recunosc, mi s-au făcut toate mofturile şi tare mi-a plăcut.

L: Haha, cred ca e cea mai plăcută parte a unei sarcini. Toată lumea te răsfață și este grijulie. Eu nu am avut pofte. Să fiu sinceră, nu cred că există poftele. Sunt doar în subconștientul nostru. Am fost răsfățată de toți și tare bine a fost!

6. Ştiu că ai pus 25 de kg pe tine, comparativ cu mine, care doar 12. Însă după un an, tu arăţi mult, mult mai bine decât mine. Ce ai făcut?

L: În primul rând, îți mulțumesc pentru compliment. Totul a început de dinainte de sarcină. De câțiva ani, mai exact de vreo 4, de când l-am cunoscut pe soțul meu, mi-am schimbat total stilul de viață. El făcea sport (mergea la sală). Ușurel am început să simt și eu gustul sălii, iar pe lângă asta, am schimbat și stilul alimentar. Am început să mănânc sănătos. După ce am aflat de sarcină, am început să fac antrenamente personale cu antrenoarea Roxana Nedeluș, care are studii in domeniul acesta privind femeile însărcinate, până în luna a 8-a. După ce am născut, am pierdut 7 kg (cam puțin). Am continuat cu alaptarea intensivă și am mâncat normal (fără excese), până am ajuns să am chiar cu un kilogram mai puțin față de cât aveam înainte. De o lună și ceva m-am reapucat de sport, de antrenamentele personale (o data pe săptămână, pentru că mai mult nu am timp), iar marțea la 7 dimineața, merg la ore de cycling.

7. Sarcina a fost dificilă, dar Universul te-a ajutat totuşi să naşti frumos. Ești singura persoană pe care o cunosc a cărei naștere a fost, citez, “minunată”. Cum s-a putut acest lucru?

L: Da, nici mie nu îmi vine să cred că a fost minunată. Planul meu inițial a fost să nasc natural. Operația de cezariană mă speria, total! Însă, tot Universul a vrut să fie altfel. Trombofilia, miopia forte și placenta poziționată mai jos de cât ar fi fost normal au făcut ca eu să nu pot naște natural și să fie necesară operația. Pe tot parcusul sarcinii, am petrecut ore întregi pe Youtube, vizualizând povestea a sute de fete care au trecut printr-o asemenea operație. Am vrut să știu fiecare pas care se face în acest caz. Am făcut asta ca să ma obișnuiesc eu cu gândul, în primul rând. Cum am spus, mă înspăimânta! Și uite așa a venit și momentul nașterii. Totul s-a întâmplat la clinica privată Polisano (Sibiu), unde am primit cele mai bune îngrijiri. Cred că a fost cea mai bună decizie pe care o puteam lua cu soțul meu. Am avut și dureri după operație, dar nu atât de teribile precum mi le imaginasem eu , cred ca de aceea spun ca nașterea a fost minunată.

8. Ce i-ai spus Sofiei când ai ţinut-o prima oară şi cum a fost prima noaptea cu ea acasă? Noi am stat şi ne-am uitat tâmp cum doarme.

L: Cel mai frumos moment din viața mea, când am ținut-o în brațe! Cred că și tu poți spune același lucru. A fost de necrezut că am un copil. Repetam mereu “iubita mea”. Mai multe nu am putut să spun. Eram preocupată mai mult să reușesc să o alăptez. Prima noapte acasă a fost “cu griji”. Voiam să fie totul bine, să stea bine, să nu o deranjeze cumva ceva. Nu cred că am dormit nici noi prea mult. Eram mai mult cu urechea ciulită spre ea

9. Care au fost cele mai grele momente mamă-fiică?

L: Ah, cel mai greu moment cu ea a fost alăptarea. Dacă ar fi fost să aleg, aș mai fi făcut o dată operația. M-am chinuit o lună și jumătate cu ragade, dureri teribile dar nu am renunțat, pentru că mi-am dorit mult să o alăptez. Am considerat că este cel mai bun lucru pe care l-aș putea face pentru ea și am reușit. Alăptez și în prezent. Yey!

10. Dar cea mai frumoasă dimineaţă cu ea?

L: Cred ca fiecare dimineață este frumoasă. Când mă trezesc, o văd și știu că este a mea.

11. Ştiu că vrei să mai aduci un omuleţ în viaţa voastră şi, din nou, te admir pentru curaj, pentru că trombofilia nu pleacă nicăieri. Cum crezi că va fi viaţa în patru?

L: Uneori cred că avem prea mult curaj . În curând îl plănuim și pe al doilea bebe și mă gândesc cu puțină teamă la viața în patru. Va fi frumos, mai mult decât sigur, dar și greu. Cred că frumusețea și împlinirea pe care o simți atunci când ai copii bat greutatea. Altfel nu ar mai face nimeni copilași, nu?

12. Dacă ar fi să îţi pui o dorinţă şi să ţi se împinească acum, pe loc, care ar fi?

L: În momentul acesta, îmi doresc doar sănătate și ca viitoarea sarcină să decurgă la fel de bine. Şi să-mi revin la fel de ușor și repede.

13. Ce mesaj ai vrea să transmiţi mamelor care ne citesc?

L: În primul rând, le salut pe toate. Sunt niște eroine! Le doresc să aibă putere, răbdare (nu este ușor să crești un copil) și încredere în ele. Încrederea te scoate din multe și te ajută să realizezi tot ce îți propui.

Articolul “Încrederea te ajută să realizezi tot ce îți propui” apare prima dată în Bebelonia.ro.

***

1.Oana, eu te știu de pe grupul de Facebook “Diversificarea alimentației bebelușului de la 6 luni”, unde mii de mămici îți ascultă sfaturile și se inspiră în bucătărie după rețetele tale. Inclusiv eu. Acolo, îți mărturisesc, pari o femeie hotărâtă, serioasă și pragmatică. Spune-mi, te rog, cum este Oana din fața telefonului?

Oana: Oana din spatele telefonului nu este o persoană prea simplă sau ușor de înțeles. Puține persoane mă cunosc cu adevărat, dar apreciez oamenii ce nu se grăbesc să îmi judece felul de a fi. Sunt extrem de încrezătoare în forțele proprii, determinată (sper că se vede) și, nu în ultimul rând, super dedicată vieții de familie. Mă sperie ideea de a fi neputincioasă, iar acest fapt mă face să fiu un „mic” titirez cât este ziua de lungă. Încerc să mulțumesc pe toată lumea şi deseori am tendința să uit de propria persoană. Dar asta sunt eu, cu defecte și calități…Take me as I am!

2.Care este povestea familiei tale?

O: Povestea familiei mele are un final tragic şi aș dori să nu detaliez prea mult, deoarece încă „doare”. Este o întrebare destul de sensibilă! Totul își are rădăcinile în ziua în care mama a depistat boala necruțătoare care o măcina pe interior. După o lungă luptă, grea și anevoioasă, mama a decedat lăsându-mă pur și simplu „singură” cu un copil de 1 lună și 1 săptămână, în brațe. Pentru mine a fost „fatal” acest lucru, ea fiind punctul meu de sprijin până la 26 de ani. Practic, nu știam ce să fac cu un copil atât de mic, de unde să încep, cum să fac lucrurile să funcționeze etc. Mulțumită  sprijinului oferit de  tatăl meu și soț, am reușit să învingem toate temerile care mă frământau.

Cu el (Ștefan), m-am cunoscut într-o sală de fitness, unde lucram la momentul respectiv. După câteva luni de tatonare, am realizat că suntem compatibili, având extrem de multe puncte în comun. Cu o aşa „aliniere” a lucrurilor, era puțin cam improbabil să nu devenim peste timp și părinți! Sarcina a fost una extrem de ușoară, fără grețuri, dar cu pofte…și ce pofteeeee! Totul a decurs minunat, până în ziua în care am născut, iar atunci mintea mea a primit un reset total. Un amalgam de emoții, fericire și frică, parcă toate pe mine!

„Era o povară să îmi pun sorțul după gât”

3.Ştiu că ești instructor de Fitness şi, fiindcă după mine sportul şi alimentația sănătoasă merg mână în mână, sunt curioasă dacă ai făcut vreun curs de nutriție de-a lungul timpului.

O: În liceu, am studiat gastronomia, timp de patru ani, dar nu eram deloc pasionată de materie. Era o povară când trebuia să îmi pun sorțul după gât! Eram destul de fragedă ca să înțeleg că tot ceea ce învățam îmi va putea fi de folos pe viitor. Am câteva diplome în cadrul absolvirii liceului, dar cel mai mult acum mă mândresc cu cea de tehnician gastronomic, chiar dacă nu-mi mai aduc prea mult aminte din miile de pagini scrise și învățate. Shame on me!

După ce am terminat liceul, am hotărât sa mă înscriu la Facultatea de Educație Fizică și Sport, pentru că daaaaa, eram o împătimită a sportului.  Însă când am realizat câte materii și probe practice, colocvii, examene, ateste trebuia să facem, am început să am o reținere. Erau prea multe informații și date despre fiecare sport în parte, începusem să încurc termenii între ei. Lucrarea de licență am dat-o în sportul ales de mine și anume, tenis.

Ca să nu tai frunză la căței, după terminarea facultății, am zis să mă apuc și eu de „trendul” sălii de fitness. Ajunsesem să-mi petrec jumătate de zi numai în sală. Ulterior, am fost observată (fără voia mea!) și mi s-a propus primul job: instructor de fitness. Un job solicitant, frumos, dar și dificil pentru o femeie.

4.Cum ai învățat să gătești sănătos fiicei tale și de când te-a preocupat acest aspect? Aplici bunele practici culinare și în cazul vostru?

Hahaha, chiar mă așteptam la o astfel de întrebare! Mă amuză, deoarece până în momentul diversificării fetiței mele, nu știam să pregătesc nici un ou…Da, chiar atât de novice eram. Faptul că am devenit mamă a scos „leoaica” din mine și mai ales în arta culinară. Am învățat din propriile greșeli pe care le-am făcut pe parcurs, am învățat din trucurile mamei mele și emisiuni TV gastronomice…Fără fetele ce erau Admine la momentul respectiv pe grupul „Diversificarea alimentației bebelușului de la 6 luni”, sigur aș fi dat cu bâta în baltă, epuizând stocurile magazinelor de borcănașe și cereale instant…Bleah! Da, ele eu avut un rol foarte important în startul acesta atât de important pentru copila mea…Ulterior, citind sursele avizate ale marilor instituții, am început să creez propriile mele rețete cu ingrediente safe și recomandate copiilor, iar acest lucru a fost și pe placul Nataliei, care în timp a devenit gurmandă. Ei bine, am reușit! Fiind la început, nu părea foarte atrasă de aspect, până când am început să îi „aranjez” farfuria în alt mod. Datorită pasiunii pentru gătit, am adoptat și noi o alimentație mai sănătoasă, mai echilibrată și nutritivă.

5.Ca reguli generale, o schemă de diversificare corectă se bazează pe o alimentație echilibrată, bogată în vitamine, minerale și fibre, fără sare (adăugată) și fără zahăr. Ce ar trebui să știe, din punctul tău de vedere, mămicile care sunt la începutul diversificării?

În primul rând, le-aș sfătui să fie calme și răbdatoare cu puii lor, pentru ca aici de fapt se află cheia. Este foarte important ca noi părinții să ne schimbăm alimentația dacă nu este una foarte sănătoasă. De ce?! Copilul va dori să mănânce exact ceea ce servesc și părinții, iar asta este perfect normal. Puterea exemplului este foarte importantă în educația unui copil, fie că vorbim despre alimentație, comportament sau alte aspecte. Modul în care începem diversificarea este esențial pentru felul cum va percepe copilul relația lui cu alimentația în restul vieții. Diversificarea este un proces complex, de durată, ce necesită răbdare și perseverență. Aș putea scrie la infinit despre subiect dar cu ocazia aceasta vă invit pe grupul menționat mai sus și anume ” Diversificarea alimentației bebelușului de la 6 luni”. Aici veți găsi răspunsuri la întrebările ce vă încearcă și sper ca informațiile să vă ajute la fel de mult ca și pe mine. Succes și spor la gătit!

„I’m a hummus lover!”

6.Sunt multe mame care se plâng că, deși gătesc zilnic două-trei feluri de mâncare, copiii lor nu mănâncă. Ce le-ai sfătui pe acestea și cum crezi că ar trebui să ne eficientizam, să nu adormim pe blatul din bucătărie?

Pffff, întrebare capcană! Este cam dificil să ajuți un copil certat cu mâncarea, dar nu imposibil. Dar haideți să vă explic cum mă organizez eu astfel încât cum zici și tu, Alexandra, să nu adorm în bucătărie.

Seara, după ce adoarme fata, îmi pun gândurile în ordine, apoi aştern pe hârtie sau, mai ușor, la ‘Notițe’ în telefon,ceea ce doresc să îi ofer fetiței a doua zi. După ce am meditat, pe la miezul nopții, încep să foșnesc pungi în ciuda vecinilor, hahaha. Mai exact, pun la hidratat, dacă este nevoie, leguminoase, oleaginoase/semințe, la desărat sau mai știu eu ce. Dimineață, când ne trezim și în timp ce fata servește micul dejun, eu îi prepar prânzul, o gustare și cina. Faptul că mă organizez de seara mă ajută să nu intru în panică, având atâtea lucruri în grijă și nu mai pun la socoteală lucrurile gospodărești. Dacă copilul este obișnuit și întreținut cu o alimentație sănătoasă, este aproape imposibil să refuze variantele de mâncare puse la dispoziție, dar nu iau în calcul și cazuri medicale/erupții dentare etc.

7.Am văzut că ai foarte mare succes pe rețelele de socializare. Pagina de Facebook cu “Deliciile Oanei” crește pe zi ce trece, iar pe Instagram ai vreo 10.700 de followeri. Nu te-ai gândit să încununezi succesul și cu publicarea unei cărți culinare pentru bebeluși?

Hmm…am primit foarte multe sugestii în legătură cu „această” carte, care se lasă așteptată, însă nu am pregătit un răspuns prompt. Momentan este dificil să mă descurc singură cu fetița, iar cartea ar fi o piedică pentru noi. Dar cine știe, poate pe viitor, când Natalia va merge la grădiniță, voi face și acest pas, cu toate că eu am alte gânduri. Nu promit, nu vreau să vă dezamăgesc…

8.Natalia, fetița ta, o mică bombonică, tocmai a împlinit doi anișori. Care au fost fost cele mai frumoase episoade din viața de mămică?

Natalia…mi se umple sufletul când îi rostesc numele. Cel mai frumos moment, de departe, a fost acela în care am strâns-o pentru prima dată la piept. De atunci aceste momente s-au ținut lanț! Mă bucur că Dumnezeu mi-a dat ocazia să devin un om mai bun prin intermediul copilului, să fiu un om mai responsabil și mai pacifist.

9.Dar cele mai grele?

Cel mai greu moment în viața de mămică a fost când Natalia s-a pricopsit cu rotavirus. Mă iau fiorii pe șira spinării la „răsfoirea” gândurilor legate de montarea branulei, tratamente, analize și vizite la medic. Ce bine că a trecut! Mie, personal, episoadele medicale în calitate de mamă mi se par ca fiind cel mai greu de îndurat.

10.Dacă viața ta ar fi unul din deliciile tale, care ar fi acesta? Dacă ne poți da și rețeta, ar fi minunat.

Mi-ai dat de furca acum, trebuie să răsfoiesc în albumul dedicat rețetelor să văd ce m-ar caracteriza mai tare.

Dacă viața mea ar fi fost un deliciu sărat, aș alege fără doar și poate humusul. I’m a hummus lover! Un tip de preparat pe care l-am descoperit datorită diversificării, unde năutul nu-mi suna prea familiar înainte…

11.Pe lângă chef, mămică și admin, ești și femeie. Cum mai ai grijă de tine și ce îți lipsește cel mai mult din viața de dinainte de copil?

Desigur, cu puțină organizare (cu riscul de a mă repeta), putem avea grijă de noi și de nevoile personale. Dacă este un lucru care-mi lipsește dinainte de a deveni părinte este acela de a avea o minte mai tăcută. Ce să fac, nu-mi dau pace rețetele ce-mi vin (n.a.în minte).

12.Ce ai vrea să le transmiți mămicilor?

Le-aș sfătui să își trateze copiii ca pe niște persoane capabile să ia decizii și să le accepte (cu limita de siguranță și politețe necesare), pentru că în acel moment vor deveni mai relaxate și mai fericite!

***

Reţeta Oanei: Tartă de struguri cu nuci și crumble (baby-friendly)

Ingrediente:

– 6 lg făină tip 650

– 3 lg făină de ovăz

– 6 lg lapte rece

– 50 gr unt nesărat

– 300 gr struguri negrii

– 2 lg suc de lămâie

– scorțisoară tip ceylon

– 3 lg nuca hidratata și mărunțită

– făină de cocos

Mod de preparare:

Într-un vas termorezistent punem strugurii spălați, tăiați în doua fără sâmburi (se scot). Stropim cu lămâie și amestecăm bine. Introducem la cuptorul preîncâlzit pentru 15 de minute la 180 de grade.

Ambele tipuri de făină se amestecă cu scorțișoara, nuca și untul. Când aluatul devine nisipos, adăugăm laptele până se vor forma niște cocoloașe umede și sfărâmicioase. Se împarte în două, iar o parte se va folosi deasupra tartei.

Punem aluatul sfărâmicios pe o tava cu hârtie de copt și îl turtim cu ajutorul degetelor formând o margine mai înaltă. Se bagă la cuptor pentru 10 minute apoi, turnăm strugurii cu zeama fierbinte peste.

Pe toată suprafața tartei fărâmițăm și aluatul rămas. Se introduce din nou la cuptor pentru 15 minute la 180 de grade.

Optional după ce am scoatem tarta, se mai pot adăuga câteva feliuțe de unt.

Se servește rece direct de la frigider

Pe Oana o găsiţi la „Deliciile Oanei„.

Articolul “Faptul că am devenit mamă a scos ‘leoaica’ din mine. Până la diversificare, nu știam să pregătesc un ou” apare prima dată în Bebelonia.ro.

Ultima întrebare e de acum câteva zile, ca un update,  în rest, tot interviul este cel original de acum trei ani.

***

1. Mira, știu că șase ani i-a luat universului să îi creeze pe băieții tăi, timp în care ai fost ca într-un roller coaster emoțional. Ai avut momente de zbucium și decepție uriașe, cu două încercări de FIV zadarnice, dar care, iată, nu te-au împiedicat să crezi. Ai reușit nu doar să te ridici, ci și să te întreci și să îți găsești din nou speranța. Povestește-mi puțin despre această aventură și spune-mi, te rog, ce te-a mânat în lupta contra tururor?

Mirabela: Încă de la prima menstruație am avut dureri mari, de nedescris. Lucru absolut normal în România de atunci (spun asta deoarece nu mai locuiesc acolo de mai bine de 12 ani). Mergeam la ginecolog acuzând dureri mari, care duceau la leșin în fiecare perioadă a ciclului menstrual, iar doctorii îmi spuneau: „E normal, dragă, unele femei așa au dureri foarte mari!”. Ei bine, nu, nu este deloc normal și le sfătuiesc pe toate fetele să nu lase lucrurile așa, să meargă la doctor și să se asigure că totul e în regulă pentru că nu e OK să ai dureri care nu trec cu analgezice. Clar e ceva acolo și trebuie depistat ce anume! După un an de încercări pentru bebe, în urma unui consult ginecologic amănunțit, mi s-a pus diagnosticul de posibilă endometrioză. Habar nu aveam de asta. Și ca ei să descopere sigur, dacă într-adevăr despre endometrioză este vorba, trebuiau să mă opereze laparoscopic. În urma operației care a durat aproape trei ore în loc de 45 de minute cât era prevăzut, s-a constatat că nu numai că aveam endometrioză, dar și ultimul stadiu (4- cel mai grav). Doctorii au reușit să ardă cu laserul mare parte, dar era imposibil tot. Acum știam cauza durerilor imense și imposibilitatea de a rămâne însărcinată. Ideea este următoarea: endometrioza te împiedică în a rămâne gravidă, dar, paradoxal, dacă cumva reușești să rămâi, ai mari șanse să o elimini la naștere și atunci crește posibilitatea de a procrea!

Doctorii mi-au dat șanse de 1% să procreez pe cale naturală, dar nu mi-am pierdut speranța. Adică, hello, mai aveam 1% șanse! Am încercat toate băbismele, ceaiuri, un set de Polidin, lăptișor de matcă, medicină chinezească, acupunctură…You name it, I did it! NIMIC, NOTHING, YOK!! Aveam deja 27 ani și simțeam cum ceasul meu biologic ticăia…Teste peste teste, analizele lui Alex (n.a. soțul ei) perfecte, ciclul menstrual al meu foarte regulat, singura problemă fiind endometrioza care între timp reapăruse. Aveam din nou dureri…

Ginecologul meu a decis că singurul mod de a rămâne însărcinată este FIV (mulțumesc lui Dumnezeu că locuiesc în UK și statul îți oferă două cicluri FIV sau un FIV și o inseminare, depinde de gravitatea situației, vârstă etc.) Suntem puși pe lista de așteptare și, după câteva luni, primim răspuns că ne-au acceptat! Yoohooo! Am zis că mor de bucurie. Deschid scrisoarea și îmi pică cerul în cap: nu mă încadrez la una din cerințe și nu pot să îmi facă FIV pentru că șansele ar fi minime și ei ar cheltui degeaba cu mine! Sunt prea slabă, BMI-ul meu era sub 17. Îi sun plângând și îi implor să îmi acorde patru luni, timp în care mă voi îngrășa sănătos. Ei acceptă și eu mă apuc de treabă. După patru luni, mă apuc de tratamentul FIV (spray, pastile și injecții în burtică) și când urma egg retrieval-ul (n.a. colectarea ovulelor), primesc telefon de la spital să opresc imediat tratamentul deoarece au descoperit un polip în uter și e nevoie să mă opereze de urgență! M-am operat, recuperat și început tratamentul din nou cu alte zeci de înțepături în burtă. Din păcate, nu a fost cu succes FIV-ul, dar măcar au reușit să îmi mențină doi embrioni în viață. I-am păstrat pentru cel de-al doilea ciclu -frozen embryo transfer (n.a. transfer de embrioni congelați). Bun. După câteva luni, începe iar protocolul și merg să transfer cei doi embrioni, dar, din păcate, doar unul a supraviețuit transferului de la rece la cald. După două săptămâni de așteptare, nu am mai apucat să fac testul de sarcină pentru că a venit ciclul menstrual. Din nou fără succes

Atunci am căzut rău, am plâns și mi-am dat pumni în stomac, am urlat și l-am întrebat pe Dumnezeu dacă există, unde naiba e!?! Am mers la psiholog și am realizat că doar eu mă pot ajuta să mă ridic, că deși sunt în genunchi, nu o să mă opresc aici! Îmi doresc prea mult un copil și nu o să mă opresc din a încerca orice până la sfârșit!  

Am zis că “Everything will be OK at the end. And if it’s not OK, then it’s not the end!” Mi-am lins rănile și m-am aprofundat în muncă, pentru că acum trebuia să plătim FIV, întrucât le epuizasem pe cele două oferite de stat. Cu banii strânși, am făcut nuntă și, apoi, împreună cu Alex, am decis să ne mutăm într-un apartament mai mic, pentru a salva mai mulți bani pentru următorul FIV. De aici, au început o serie de coincidențe sau de semne de la Dumnezeu (voia probabil să îmi arate că există!). În timp ce văd o casă cu agentul imobiliar, acesta mă întreabă de ce vreau să mă mut. Îi explic situația și că încercăm să salvăm bănuți. Insistă extrem de tare să merg la o clinică pe nume Serum din Atena, Grecia. Soția lui reușise să rămână însărcinată acolo, după opt FIV-uri în UK. În acea seară, am căutat clinica pe net și am citit până la epuizare tot ce oferea și tot ce se spunea despre ea. Am decis că o să mergem acolo imediat ce strângem bănuții necesari.

Între timp, din cauza durerilor mari, doctorii au zis că am nevoie din nou de operația laparoscopică, însă considerau că ar trebui să îmi scoată trompele și uterul deoarece afurisita de endometrioză acaparase tot. Asta însemnând să rămân și fără acea șansa de 1% de a rămâne însărcinată vreodată! Am refuzat și am zis că mai bine trăiesc cu durerile, dar nu îmi tai singură ultima mea șansă! Într-o zi, am mers la un interviu pentru un job de noapte, maternity nurse pentru un bebeluș de doar nouă zile. Îl țineam în brațe pe acel mic pui în timp ce părinții mă intervievau și, la un moment dat, mămica ce era trecută de 46 de ani mă întreabă dacă am copii și dacă îmi doresc. Îi răspund sincer care este situația mea și că strâng bani pentru a merge în Grecia la o renumită clinică, Serum. Pentru câteva secunde s-a așternut o liniște apăsătoare, timp în care cei doi proaspeți părinți se priveau cu lacrimi în ochii. Apoi ea mi-a spus: “the baby you are holding now it’s made at Serum!” Deci Dumnezeu mă trimisese acolo, să nu renunț, să văd că se poate!

În cele din urmă am ajuns în Grecia, m-am operat și doctorul a zis că endometrioza a ajuns și pe intestine, că nu a putut să ardă tot, că asta ar fi însemnat să ajung la morgă (his words) și că drumul spre FIV acum va fi mult mai anevoios. Dar că îmi promite că la sfârșit voi fi gravidă. Am făcut câteva luni tratament, după care m-am reîntors în Grecia cu atâta pozitivism, încât am luat cu mine trei perechi de șosetuțe. Am zis că acest FIV va fi cu succes și voi avea trei suflete! La transfer am cerut să pot intra cu șosetele și le-am ținut pe piept. Am revenit acasă, la Londra, și după două săptămâni de așteptare și șase ani de drum  lung și anevoios, cu sufletul purtat cum îi stă bine oricărui rapidist, de la agonie la extaz, rezultatul pozitiv, ÎNSĂRCINATĂ ÎN SFÂRȘIT!!

Aveam șapte săptămâni de sarcină când am făcut primul ecograf (pusesem doi embrioni), unuia i se oprise inimioara din bătut cu doar o săptămână înainte, iar unul se despărțise în doi, deci eram însărcinată cu identical twins! Am renăscut atunci, deși jumătate din suflet plângea după bebele pierdut. Îi mulțumesc lui Dumnezeu zilnic!

În lupta contra tuturor am fost mânată clar de dorința imensă de a avea un copil. Pe parcursul acestor șase ani, au fost mulți oameni care m-au încurajat, dar și mulți care nu m-au înțeles, care mi-au zis direct că ei nu și-ar supune corpul la o asemenea „tortură”. Pe bune?? Înseamnă că nu îți dorești cu adevărat asta! Au fost și persoane care mi-au zis că sunt nebună, că în loc să îmi cumpăr casă (ăsta era proiectul nostru pe care abia anul viitor îl vom putea în sfârșit termina), cheltuim zeci de mii de lire pe FIV, că ar trebui să aștept să îmi dea Dumnezeu copii, nu să forțez mâna destinului. Să îmi fie cu iertare, dar la 30 și de ani, suferind de o anumită afecțiune, nu pot aștepta să îmi bage Dumnezeu în sac! Plus, ce fac într-o casă pustie, fără glas de copil și râsete și țipete? Nimic. Dumnezeu ne va ajuta să le îndeplinim pe toate, pe rând și prioritar au fost și vor fi întotdeauna copiii!

  „Nici cu durerile de după cezariană nu am acceptat ajutor. Mă ridicam în fund, ceream copiii pe pat și îi schimbam singură”

2. Care a fost primul tău gând după ce ai aflat că o să ai gemeni? I-ai visat vreodată sau ți i-ai închipuit în vreun fel? Eu, spre exemplu, l-am dorit pe al meu cu ochii verzi, cu gene lungi și gropițe. Le are pe toate trei.

M: Încercând de atâta amar de vremea să am propriul copil, am devenit cumva overprotective și eram (ai să râzi!) terifiată de gândul că o să fie nevoie să vină cineva din țară să mă ajute (mami, soacra), așa că în momentul în care am aflat că sunt gemeni (așteptându-mă cumva la trei – pentru că încă mai credeam în visul meu plin de pozitivism), am răsuflat ușurată și primele cuvinte rostite au fost: Superrr! Cu doi mă descurc, nu o să am nevoie de ajutor! Nu mi i-am imaginat nicicum, îmi doream doar să fie sănătoși, cu toate membrele la locul lor. Fratele meu însă a visat că voi avea gemeni, băieți, blonzi și creți. Blonzi sunt, creți parcă acum încep.

3. Cum e să fii mamă a doi băieți în Anglia? Te-ai stabilit deja de mai bine de 12 ani, dar sunt curioasă dacă există și gânduri de întoarcere în țară.

M: Mă simt binecuvântată să mă aflu aici, cu atât mai mult de când sunt mamă. Noi suntem deja, de mulți ani, rezidenți permanenți ai acestei țări și, implicit, și copiii dețin pașaport britanic. Plănuim să ne retragem în țară când o să ieșim la pensie și să ne petrecem verile pe vase de croazieră  Însă nu se știe, cum e vorba aceea: niciodată să nu zici niciodată!

4. Cum au fost primele șase luni cu ei din punct de vedere al alimentației, al somnului, al acomodării unii cu ceilalți? Cum ai reușit să îi alăptezi exclusiv? Mie mi se pare incredibilă această reușită.

M: Wow, primele șase luni…cele mai grele, dar și cele mai prețioase! Din motive medicale, am fost programată pentru inducerea nașterii la 36 de săptămâni și, dorința mea de a naște natural, părea cumva aprobată. Însă, din păcate, riscul era prea mare. Gemenii fiind identici împărțeau aceeași placentă și riscul mare era să iasă primul bebe și placenta să îl urmeze imediat. Astfel, cel de-al doilea rămânea fără oxigen și murea înainte de a-mi face cezariană de urgență. Deci cel mai sigur era cezariană direct. Astfel am simțit că cel mai bine ar fi ca mami să vină primele două săptămâni să mă ajute, până mă recuperam după operație. Alex m-a ținut de mână și m-a încurajat pe tot parcursul cezarienei, astfel ne-am putut bucura și am plâns de fericire în același timp de primul lor țipăt. La 30 de minute după operație, mi-am pus puii la sân. Țin să menționez că au venit direct cu mine la reanimare până mi-am revenit, iar seara am plecat împreună în salon. A treia zi dimineață eram acasă. Am fost atât de overprotective și posesivă într-un fel, încât nici cu acele dureri de după cezariană nu am acceptat niciun ajutor. Mă ridicam în fund, ceream copiii pe pat și îi schimbam singură. Așa a fost și acasă, mami mi-a fost de mare ajutor pentru că îmi gătea și făcea curat zilnic, dar am terorizat-o, săraca. Nu o lăsam să îi schimbe, doar eu îi schimbăm, eu le-am făcut baie zilnic, deși abia mă mișcam de durere, o lăsam doar să îl râgâie pe unul din ei, atât! Săraca mamă! Bine că e mama mea și mă iubește necondiționat, că mă purtam ca un monstru atunci (poate și de oboseală). Uneori, stătea rezemată cu brațele pe pătuțurile lor și îi privea, iar eu, cretina, o certam că le ia lumina zilei

Din cauza icterului, trebuia să îi trezesc din două în două ore noaptea să sugă. Am avut o pernă pentru alăptat gemeni, care pentru primele nouă luni a fost life-saving! Stăteau la sân cam o oră, îi mai râgâiam zece minute și îmi rămâneau fix 50 minute de somn până la următoarea trezire. Eram atât de obosită, încât mă trezeam după câteva minute și țipam la Alex să ia copiii că i-am uitat pe masa de schimbat Bietul Alex se trezea buimac și speriat. Fugea la pătuț și zicea: prințucă, copiii sunt în pătut, dorm! Sau mai legănam și șâșâiam la o pernă zicând că sunt copiii! Atât eram de obosită! După ce a plecat mami, am rămas oarecum singură cu ei. Alex muncea ca și acum, ture de zi și ture de noapte. Eu însămi fiind alăptată un an jumătate, mi-am dorit enorm să alăptez. Am găsit suport încă din spital. Iar acasă, când copiii au intrat în primul puseu de creștere, deși știam teoria, m-am cam speriat. Oare de ce plâng? Clar nu se satură…bla bla bla! Ei au fost născuți prematur și erau mici, 2.340 g David și 2.380 g Justin. În prima săptămână au scăzut la aproape 1.800 g și moașa care venea o dată la două zile acasă mi-a zis să le dau lapte praf. În plin puseu, când plângeau, deși stăteau o oră la sân, am cedat și le-am dat un căpăcel de lapte praf la fiecare, apoi m-am simțit vinovată și am izbucnit în plâns. Suspinând, am sunat la 9 seara la Breastfeeding support line și le-am povestit tot.

Au zis să mă calmez și să continui cu sânul, să fac compresii și să nu uit că laptele se produce la cerere, deci cu cât sug mai mult, cu atât produc mai mult. Că acum când sunt agitați, ei plâng, dar nu de foame! M-am conformat și bine am făcut. Acum avem doi ani și încă țițilim cu spor! La 1a6l, când au făcut amândoi boala gură-mână-picior și am ajuns la urgențe cu ei cu temperatură 40, când nu au mâncat trei zile și nici apă nu acceptau, dar stăteau nonstop la sân, doctorii mi-au zis să îi mulțumesc lui Dumnezeu că sug, că altfel îi internau să îi pună la perfuzii, să nu se deshidrateze. Ei însă erau mega hidratați  

Sunt o mare militantă a alăptării, sunt chiar membru La Leche League UK, sunt mândră să spun că am ajutat foarte multe mămici să alăpteze și sunt mândră de ele. În schimb, sunt ușor dezamăgită de altele, care au renunțat mult prea ușor. Consider că oricine poate alăpta, însă nu oricine are destulă răbdare și determinare.

„Am decis că autodiversificarea este cea mai bună alegere (…) Le-am dat o pulpiță de pui în mână și au devorat-o pur și simplu”

5. Din exterior, Alex pare un tătic tare mândru și implicat, fiind, poate, unul dintre pilonii tăi. Cum ai descrie relația voastră și cum se împarte între voi și job?

M: Alex muncește și de zi, și de noapte. Îi e destul de greu, dar nu se plânge. Îi sunt foarte recunoscătoare că mi-a oferit șansa de a sta acasă cu copiii, de a-i alăpta și educa, îndruma așa cum știu și cred eu că este mai bine. Aici în UK concediul de maternitate este de doar nouă luni, după care, dacă nu te întorci la muncă, nu mai primești niciun ban (știu că în țară sunt doi ani). Când este liber, stă cu ei două ore cât să pot să le gătesc, să fac curat sau ce mai este de făcut prin casă. Ieșim toți patru în parc sau în grădină și încercăm să petrecem cât mai mult timp calitativ cu ei! Mă ajută la baie când este acasă, e mai ușor când e și el prin preajmă. Încerc și eu să ajut cât pot la bugetul familiei, chiar am grijă de un băiețel din Lituania care are aproape șapte ani, de trei ori pe săptămână. Alex e un tată minunat, care își iubește copiii maxim!

6. Curajul nu ți-a lipsit nici la capitolul diversificare, aplicând modelul BLW (autodiversificare, pe românește), în care copilul se învață să mănânce singur de la bun început. Și, repet, tu ai doi. Cum ai reușit?

M: Am „cercetat terenul” ca să zic așa, șase luni până să mă hotărăsc dacă merg pe BLW sau diversificarea clasică și, în final, am decis că autodiversificarea este cea mai bună alegere. Nu regret nicio clipă, copiii mănâncă foarte, foarte bine și, în momentul de față, aproape orice. Am început la 6l2s, cu un pic de teamă ce-i drept, dar hotărâtă și cu încredere în copiii mei! Alex m-a susținut și asta mi-a fost suficient. Citisem cartea în PDF cu BLW și știu că atât mi-a rămas întipărit în minte: “Loud and red, let them go ahead. Quiet and blue, they need help from you!” Am fost foarte tare pe poziții și nu m-am pierdut cu firea niciodată. Am știut că până la un an sânul e baza și doar experimentează cu mâncarea. Așa că nu m-am stresat prea tare, dar recunosc că a fost o provocare. Sunt doi, îți imaginezi, mare parte din timp fiind singură cu ei. Am avut făcut și un paediatric first aid (n.a. ajutor pediatric de prim ajutor) înainte și probabil că și ideea că știu ce să fac în caz de înec m-a liniștit!  

A fost mai greu la început, acum e mult mai bine. Era mult de curățat și timp nu prea aveam pentru că eu trebuia să fac și mâncare, și curat, și tot timpul doar eu cu ei, dar nu regret o clipă. Am avut și momente în care am țipat și am plâns că nu mănâncă, acum însă sunt mai relaxată. OK, nu mâncați nimic acum, nu-i nimic, mâncați la cină sau mâine. Trăiască țiți, știu că asta nu refuză, deci se hidratează și de foame nu mor.

 

7. Am văzut că în România BLW-ul începe să câștige din ce în ce mai mult teren, dar încă sunt muuulte mămici cărora le este teamă să încerce și cu unul (cum a fost și cazul meu). Ce sfaturi ai în buzunare pentru ele? Ce ar trebui să știe și ce unelete ar trebui să aibă la început de drum?

M: Îmi amintesc că eram în țară când ei au împlinit șase luni și toți mă băteau la cap să le dau să mănânce, că doar am zis că le dau la șase luni, că e târziu și sunt morți de foame și de aia mă țițilesc nonstop Uite că nu am vrut, am preferat să mai aștept două săptămâni ca să stea și ei mult mai bine în funduleț și să fiu singură, fără stres. Au acceptat ideea de BLW deși erau terifiați. Singura persoană care m-a surprins însă a fost bunica mea. Când eu sunam extaziată și trimiteam filmulețe și poze cu ei mâncând și lăudându-mă că le-am dat o pulpiță de pui în mână și au devorat-o pur și simplu, și toți erau “Wow!”, bunica mea îmi răspunde deloc impresionată: “Normal că mănâncă singuri, sunt mari, au aproape șapte luni!” Și atunci am realizat că de fapt părinții și bunicii noștri au început diversificarea clasică timpuriu (trei-patru luni), dar la șase-șapte luni deja așteptau ca noi să mâncăm singurei. Și mi-am dat seama că nu trebuie să mă tem. Și mi-a fost și mult mai ușor așa, în acest fel puteam și eu să mănânc odată cu ei la masă și nu alergam ca nebuna după doi țânci cu lingurița, nemâncată și mega obosită. Am ales să le fac eu brânzica în casă, să le gătesc fără sare până la un an cel puțin și fără zahăr (avem doi ani și încă nu îi știu gustul), nu le-am dat nimic la borcănașe din comerț și nici pufuleți, biscuiți și ciocolată. Prefer să stau să le fac eu.

Sunt ciudata parcului, noi avem ca snacks în parc avocado, fructe și biscuiți sau prăjiturele făcute de mine, fără pic de zahăr. Copiii mei nu s-au uitat încă la televizor, tabletă sau telefon. Prefer să petrec timp cu ei, să cântăm și să ascultăm. Sunt mândră că am reușit să îi țin departe până acum în condițiile în care singură fiind cu ei mi-ar fi fost mult mai ușor, dar consider că le-am făcut un bine. Nu mă interesează ce fac alți părinți cu copiii lor, ce le dau să mănânce și urăsc când unii își permit să îmi zică pe față că nu e OK ce fac. E treaba mea, eu nu mă bag peste tine, deci tu de ce ai face-o? Eu nu mă apropii de o mămică ce îi dă lapte praf micuțului ei de nici o lună de viață să o întreb de de o face, însă multe îndrăznesc să se apropie de mine și să spună copiilor mei că sunt foarte mari și nu ar mai trebui să sugă, că e rușine! Că o să îmi ajungă sânii la buric. Dumnezeule, pot să îi port în șosete, e treaba mea, my kids-my boobs, so get a life! Recomand autodifersificarea din suflet, singurul sfat este să ai încredere în tine și în copilul tău!   

„Cert e că dacă nu se autoînțarcă ei până atunci, eu nu îi înțarc și clar am să îi alăptez pe toți trei”

8. O mamă curajoasă are la bază o femeie puternică. Spune-mi, mai ai timp de tine? Când a fost ultima oară când te-ai răsfățat cu un masaj?

M: Timp pentru mine mai rar. Mă vopsesc o dată pe lună și ajung și la pensat tot cam așa. Îmi fac manichiura și cam atât. De fardat mă fac oricum foarte rar de fel. Cu un binemeritat masaj m-am răsfățat vara trecută, cât am stat în țară la mami, ea lua mirucii și, o dată pe săptămână, o oră jumătate aveam masaj. Vio cu mânuțele ei magice mă relaxa total. În fiecare vacanță, o chem săptămânal acasă și ăsta este răsfățul meu. Mami îmi aduce cafeaua la pat în fiecare dimineață și îmi gătește tot ce poftesc, așa că abia aștept verile. Aici, din păcate, nu am timp de așa ceva. Dacă reușesc să fac o baie în cadă fără să ies la titileala e lux! Îmi voi aminti mereu de prima mea zi cu copiii la un playgroup. Aveau mirucii cam o lună și aveam de la moașă o foaie cu câteva locuri de joacă pentru bebei la care să îi duc. Singură fiind, până m-am organizat să ieșim, eram deja în întârziere, nu aveam oricum timp de machiaj și nu știu ce haine. După ce am golit două sertare să găsesc ceva de îmbrăcat care să îmi permită să alăptez ușor și în deplasare, mi-am prins părul în coc, m-am spălat pe dinți și pe față, cremă și go! Ajung acolo obosită, nedormită, mersesem pe jos să fac mișcare, dar și că împingeam la ditamai tirul, așez copiii jos și mă uit în jur. Wow, unele mămici erau cu un păr perfect aranjat, machiate, ruj roșu, unghii false perfecte și mă uit în jos la mine și mă gândesc: “oare m-am spălat măcar pe dinți când am ieșit din casă? Că nici asta nu îmi amintesc.”

9. Care sunt planurile voastre personale și profesionale în următorii ani? Ce fel de educație ai ales pentru copii?

M: Anul viitor ne cumpărăm în sfârșit casa mult visată și avem sute de planuri legate de amenajarea acesteia. Copiii vor mai sta un an acasă, abia la trei ani vor merge la grădiniță, până atunci însă, vreau să mă bucur de fiecare moment alături de ei. Alex muncește de câțiva ani ca Security Controlor în Heron Tower și luptă pentru postul de duty manager, pe care sunt convinsă că îl va obține întrucât este foarte dedicat și ambițios! Am adoptat educația Montessori cu copiii și rezonăm foarte bine!

10. Am lăsat căpșuna de pe tort la urmă, intenționat. După toate strădaniile, iată că ești însărcinată cu al treilea copil, tot băiețel, care a venit ca o confirmare că minunile există. Știe și el că îi va fi tare bine cu voi.  Cum ați primit vestea?

M: Daaaa, o mare minune s-a întâmplat și iată-mă din noi însărcinată. Nu ne-am așteptat, șansele mele fiind aproape nule. Mi-a întârziat menstruația zece zile,  ceea ce la mine nu se întâmplă. Fiind în Spania în vacanță toți patru, nu am dat mare importanță și chiar am pus totul pe baza schimbării de temperatură. Însă după câteva stări de greață și aproape trei zile în care la fiecare masă am mâncat castraveți murați, am zis „și dacă totuși…” Am ajuns la trei dimineață acasă și întâmplarea a făcut să am două teste de sarcină în casă, am făcut unul și a ieșit pozitiv. Am repetat dimineață și la fel a ieșit. Am mers am luat un clear blu și mi-a apărut clar „pregnant 2-3 weeks”. Wowwww! Am fost amândoi speechless. Pe mine trebuie să recunosc ca m-au încercat o mixtură de emoții. Nu știam dacă să plâng sau să râd. Îmi doream foarte tare măcar încă un copil, dar dat fiind faptul că băieții încă sunt alăptați și au multe treziri noaptea, plus datorită vârstei mă solicită foartă mult, parcă aș fi vrut să se întâmple mai târziu. Nu dați cu pietre, dar mi-au trecut și gânduri de genul că nu am cum să iubesc pe cineva mai mult decât pe ei. M-am înșelat, iubesc atât de mult acest ghemotoc care se va naște în mai 2018, în egală măsură cu băieții.

Am făcut un ecograf la șapte săptămâni ca să văd clar câți sunt și spre surprinderea mea începusem sarcina cu doi în saci diferiți. Unul însă începuse să se absoarbă, iar celuilalt îi bătea inimioara, sunet de care m-am îndrăgostit instant! Am răsuflat ușurată, trei voi putea alăpta, dar patru ar fi fost o mare provocare. Mirucii (așa îi numea Alex de când erau în burtică, eu fiind Miruca, ei erau mirucii) vor avea 2 ani 4 luni când se va naște bebe 3 și sper că mă voi înțelege mai ușor cu ei. Ce mă sperie este alăptatul pe timp de noapte. Ziua e OK, dar noaptea nu îi calmez la momentul actual decât cu țiți și nu știu cum o să fie. Cert e că dacă nu se autoînțarcă ei până atunci, eu nu îi înțarc și clar am să îi alăptez pe toți trei. Nu pot să îmi fac un plan, o să iau fiecare zi day by day și deja mă aștept  ca primele luni să fie foarte dificile și obositoare, frustante chiar pentru toți patru, dar nu am decât să mă las în mâinile Domnului. El nu îți dă mai mult decât poți duce și înseamnă că trebuie să pot. Sper să reușesc!  

11. Ce mesaj ai vrea să le transmiți mămicilor de pretutindeni?

M: Tuturor mămicilor le transmit să se informeze, mult și bine. Să își asculte instinctul și să facă ce simt ele că e mai bine pentru puișorii lor. În niciun caz să nu se simtă mai puțin mămici pentru că cer ajutor, suntem atât de diferiți și nu există mama perfectă. Nu spun că e OK ce am ales eu pentru copiii mei. Nu consider că sunt vreun exemplu de urmat. Încercați să vă creșteți copiii cu blândețe și multă afecțiune și iubire! 

Nu vă fie rușine când copilul „nu e cuminte” și îți aruncă un tantrum de toată frumusețea în mijlocul supermarketului sau în fața rudelor care consideră că „ți s-a urcat în cap deja” . Nu există copii răsfățați și nu există niciodată prea multă iubire și nici prea mult alint!  

UPDATE: Cum a fost după ce a venit Oliver, cel de-al treilea băieţel, în viaţa voastră?

Oli a venit la 40s4zile, până în ultima zi am mers în parc cu copiii, urcam pe scările toboganului de zeci de ori, sus-jos, sus-jos, doar-doar o veni odată. A venit mami la mine cu două săptămâni înainte să nasc, ca să se obişnuiască copiii cu ea şi, deşi copiii (Mirucii, cum le ziceam noi ) voiau tot numai la mine, mi-a fost de mare ajutor! La 4 dimineaţa mi s-a rupt apa şi a trebuit să fug la spital deoarece aveam streptococ B şi era nevoie să fiu pusă pe antibiotic şi monitorizată.

La 19.30 a venit minunea noastra nr. 3, iar la ora 20 pm, deci la 30 minute după ce a venit pe lume, Oliver era la sânul meu, sugea cu spor, cu o căciuliţă mare, portocalie în cap (simbol al streptococului B) – astfel toate asistentele care veneau la noi ştiau după căciuliţă despre ce e vorba și acționau ca atare) Urâtă căciulă, zici că era Axinte din Vacanţa mare.

Gemenii au venit a doua zi la mine, dimineaţa după micul dejun și Oliver îi aștepta cu un mic cadou (câte o farfurie de plastic cu Peppa pig), nimic mare, dar suficient cât să se bucure ei de cadoul primit. Justin în prima fază nu a vrut să vină la mine, era supărat că I-am lăsat acasă și am plecat peste noapte (a fost prima și ultima până în prezent), a plâns așa de tare încât mi-a rupt sufletul bucăți, toți plângeau de el și de reacția lui. L-au îndrăgit pe Oliver din prima clipă, au supt acolo în spital cu el pe rând şi de atunci continuă să o facă. Încă sug o dată – de două ori pe zi și au 4 ani jumate, Oli are 2 ani și suge mai des, bineînțeles. În primele trei săptămâni nu știu cât dormeam noaptea, Dacă dormeam, că mai mult aţipeam. Sugeau și cei mari într-o frenezie și nu voiam să-i opresc, să nu se simtă respinși. Îl puneam întâi pe Oliver la sân, apoi pe ei. Se mira moașa care venea saptămânal acasă să îl cântărească, cât de bine lua în greutate, ţinând cont că sugeau și gemenii, uneori mai des decât el. Dar asta era de fapt cheia, ei produceau, cu cât sugeau mai mult, cu atât mai mult lapte se făcea pentru Oli. După 3 săptămâni sugeau care cum era, nu am mai ținut cont. A fost greu, dar nu imposibil. După două săptămâni de la naștere, mami a plecat acasă liniștită, văzând cât de bine fac faţă. Apoi timpul a zburat pur și simplu. 

„Nu există gelozie între ei, nu a fost niciodată”

Nu există gelozie între ei, nu a fost niciodată. Gemenii deși aveau doar 2a4l când a venit Prâslea, au înțeles ca el trebuie să sugă primul, ca el bea doar lapte, iar ei mănâncă si solide. Oliver fiind mic, stătea liniștit în pătuţ si aveam timp să mă ocup exclusiv de gemeni. Wrapul și sistemul au fost fără doar și poate a life saving. Oli dormea imediat în wrap și eu puteam să fac orice cu copiii, și găteam, şi ne jucam, și sugeau, și îi dragaleam, și îl aveam și pe bebelus la pieptul meu în același timp.

Acum Oliver parcă e cât ei, se înțeleg foarte bine și viața în cinci e absolut minunată. Gemenii merg la şcoală din Septembrie anul trecut și deci am mai mult timp de petrecut doar cu Oli. Am mai luat şi o fetiţă minunată de care am grijă în timpul în care gemenii sunt la şcoală şi așa are și Oli acum cu cine să se joace când nu sunt frățiorii acasă. Partea amuzantă a fost când din cauza lock down-ului am stat acasă şase săptămâni cu toți patru, singură, Alex a muncit. Am încercat să-i fac să se simtă ca într-o vacanţă minunată, să mă conectez cu ei și să creez amintiri de neuitat. Dar a trecut, copiii au revenit la şcoală și acum aşteptăm vacanţa de vară și sperăm să ajungem la bunici (aici şcoala se termină pe 19 iulie). Aveam bilete pe 22 iunie, dar din cauza pandemiei s-au anulat. Vedem, poate ajungem măcar în iulie. Bine că merg copiii la şcoală și nu se plictisesc.

***

Sper că v-a inspirat povestea Mirabelei aşa cum m-a inspirat pe mine.

Pozele toate sunt ale ei.

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Mamă a trei băieţi, deşi avea 1% şanse să rămână însărcinată. Reîncep rubrica #dePoveşticuMamele apare prima dată în Bebelonia.ro.

1.Mădă, draga mea, ești mamă a doi copii minunați și locuiești în Spania de ceva timp. Spune- mi, te rog, cum ați ajuns acolo și de ce.

M: Ar fi bine să încerc să mă rezum, nu? Eram însărcinată cu Tudor în șapte luni, Carol având deja un an și cinci luni. Ne întorsesem de câteva luni acasă, timp în care am încercat să deschidem o afacerein București, care nu a mers… După o noapte de discuții și pus în balanță trei variante (din care aveam de ales ce să facem cu viața noastră), am împachetat absolut tot ce ne era cel mai necesar și am plecat în Spania, unde Dragoș (n.a. soțul ei) avea deja experiența unor ani petrecuți, iar eu-a unor vacanțe la el. Și, în principal, aveam amândoi documentele necesare. N-aș fi plecat neapărat în Spania. Aș fi putut să plec și în China dacă aș fi cunoscut limba…

Ce ne-a mânat cel mai mult în plecarea noastră? Faptul că, din momentul în care am decis să locuim împreună, noi ne-am susținut singuri, fără ajutor de la părinți.

2.Urmărindu-te de departe, în special virtual, te-am considerat mereu aproape de ceea ce cred eu că reprezintă o “mamă model”. Iar faptul că – de când ai văzut că sunt însărcinată – m-ai încurajat să alăptez, mi-a întărit convingerea Cât de greu este să fii mamă în altă țară? Ai avut momente în care voiai să lași totul și să vii acasă?

M: Cred că în măsura în care este foarte greu, este și foarte bine totodată. Ar putea fi greu pentru simplul fapt că te vezi în brațe cu doi pui de om a căror viață depinde de tine în totalitate. Poate fi greu pentru că nu va veni nimeni să îți spună “scot eu copiii afară o oră! Tu profită și dormi!” Poate fi greu din simplul motiv că ai așteptări mari de la tine și ai vrea să muți lumea cu susul în jos și, în același timp, să te dedici și copiilor 100%, pentru că nu este nimeni cu tine (mame, frați, surori, mătuși etc) care să faciliteze asta. Și frumos este pentru că, încă de când familia noastră și-a schimbat formula ( inițial am trecut la trei, ulterior la patru), noi ne-am conectat perfect unul la celălalt. Am fost doar noi, am instaurat echilibrul pe care ni l-am dorit noi, n-a fost nici o voce în jur (n.a. să spună) „nu face așa, nu e bine, trebuie să faci invers!” Odată ce îi aveam pe ei lângă mine, toți trei băieții mei, cred că aș fi stat și pe Lună, chiar dacă sufletul îmi mai fugea uneori spre casă.

3.Pe lângă mămică, se pare că ești și un mic antreprenor, deschizându-ți propriul business cu torturi. Mai mult, am văzut că ești așa de bună în ceea ce faci, că ai și câștigat un premiu. Cum te-ai apucat de făcut torturi? Povestește-mi un pic despre acest hobby.

M: Mulțumesc, mă măgulești, dar eu sunt doar o mică amatoare. Pasiunea mi s-a declanșat oarecum odată cu declanșarea instinctului matern, imediat după naștere. Îmi doream atât de mult să îi fac viața fericită copilului meu, să îi creez amintiri în care să vadă cât de iubit a fost încă din prima zi, încât mi-am propus să îi sărbătorim data nașterii, lună de lună, cu câte un tort făcut de mine. Primul a fost un eșec, n-a stat frișca pe el deloc. Al doilea-puțin mai arătos, dar cu multe crăpături și cât de cât acceptabil la gust. Al treilea-puțin mai colorat și mai drăguț, dar a ajuns direct la gunoi pentru că era oribil de amar. Abia al șaselea a început să mai arate a tort, dar încă mai aveam muuulte de învățat. Așa că, nu m-am dat bătută. Cu fiecare eșec, mă documentam mai mult și căutam, și citeam, și mă interesam de metode, tehnici, rețete etc.

4. Ce a însemnat acest premiu pentru o mămică din România care face torturi taman în Spania?

M: Premiul a fost ceva ce a venit dintr-o joacă. M-am înscris pe Internet pentru că urmăresc pagini de profil și m-au acceptat. A venit din Minneapolis – Minnesota! A fost ceva strict onorific, nicidecum material, dar pentru mine a însemnat enorm. M-a ajutat să cred mai mult în mine și în forțele mele. Nu trăiesc din asta, nu am cum, ce câștig e puțin. Dar îmi place enorm, pentru că mă validează pe mine ca persoană și îmi demonstrează că pot să fac multe (chiar și ce nu m-am gandid vreodată că aș putea).

 „Am avut multe zile în care am funcționat doar cu trei-patru ore dormite”

4.Cum te-ai descurcat cu cei doi copii și cu afacerea? Când aveai timp de bucătăreală? Mai scoteai tu câte o oră din buzunar sau te mai ajuta și Dragoș?

M: Cu Dragoș am tras lozul cel mare. Spun doar atât: el e mașina mea de întins fondant, el m-a învățat să gătesc, pentru că nu aveam habar atunci când ne-am mutat împreună (acum opt ani). Are un mare merit în ceea ce fac eu. Când aveam torturi cu tema „masini”, eu mă ocupam de compoziție, el de design/decor (l-am virusat oarecum cu pasiunea mea). La mine, organizarea e cheia, îmi pun lucrurile cap la cap și mi le structurez foarte bine încât să fiu sigură că am timp de toate. Și…ce crezi? Nu aveam. Așa că, mai scoteam o oră-două-trei din orele de somn și le dedicam prajituritului, în special noaptea, când doarmeau copiii. Dar și atunci cu pauze multe, pentru că se mai trezeau, mai alăptam, mai ațipeam eu…Dar mă ridicam și îmi continuam treaba. Am avut muuulte zile un care am funcționat doar cu trei-patru ore dormite (și alea întrerupte).

5.Înțeleg că acum, după ce au mai crescut copiii, ți-ai mai luat un job la o firmă de cosmetice. De ce? (nu te mai întreb de timp, că e clar că ziua ta are mai mult de 24 de ore)

M: Să știi că nu are mai mult de 24, deși îmi doresc enorm (n.a. râde). Jobul era planul inițial, însă cum nu găsisem nimic, mi-a trăsnit prin cap să încerc să îmi fac o pagină pe care să public ce fac eu din pură pasiune (n.a. torturi). Și a prins greuț, dar a prins. După un an de căutări intense și, în paralel, îndeplinind roluri diferite (cofetăreasă amatoare, mamă, vânător de job), a venit și locul de muncă. Și, evident, am zis “Da” și l-am acceptat.

6.Cum procedezi cu educația copiilor? Ai/îți faci timp să te implici? Ce model de educație ai ales pentru ei?

M: Mă implic 200%. Când ajung acasă, sunt ca poliția, întrebări de la A la Z: ce au făcut, ce au mâncat, cum s-au jucat, dacă au fost veseli, supărați, triști, resemnați, furioși etc. Dacă au făcut caca; dacă da, tare sau moale? Eu trebuie să știu tot! Educația Montessori am îmbrățișat-o și noi acasă, dar și școala, și grădinița la care merge fiecare (și sunt școli publice, de stat, nu particulare). Educația care îi valideaza pe ei ca individualitate, pe fiecare în parte. Am ales pentru ei educația care îi lasă să exploreze, să cunoască lumea, să înțeleagă faptul că a greși este normal, că important este să îți dai seama de asta și să dezvolți metode pentru a îndrepta ce nu este bine. Momentan, lucrăm la toleranță, răbdare și colaborare…este tare dificil. Avem multe activități împreună: când este frumos afară, luăm bicicletele și trecem la pedalat câte două ore, chiar dacă am avut o zi întreagă de muncă. Atunci când plouă, facem prăjituri, iar ei participă activ la asta. Urlă muzica în boxe și dansez cu ei (unul pe un șold, altul pe celălalt), pictăm, lipim….și inventăm.

8.Ești mămică, un mic antreprenor, dar ești și femeie. Mai ai timp de tine? Când ai fost ultima oară la spa să te relaxezi?

M: La spa n-am fost, deși este visul meu cel mai mare. Vreau să am o zi în care să nu schimb scutece, o zi în care să nu gătesc, o zi în care să nu îmi fac griji că n-am călcat hainele, iar dimineața să trebuiască să ne organizăm bine să ajungem fiecare la timp pe unde trebuie. O zi în care să stau degeaba, la masaj, să beau ceva bun, să citesc o carte și să nu fac nimic. Dar timp de mine am, nu există zi în care să nu fac ceva pentru mine. De regulă, mă machiez cu amândoi în baie. Le dau și lor pensule, feresc fardurile de șase-șapte ori înainte să reușesc să mi le aplic, dar deja nu mă mai sâcâie asta, m-am învățat. Așa e rutina mea zilnică. Mă tencuiesc acolo cât de puțin (cu prezența lor, fără discuție), asta nu pentru că nu m-aș simți bine în pielea mea, așa fără mască, ci doar pentru că mi se pare că timpul pe care mi-l dedic mie este direct proporțional cu respectul față de propria persoană. Și de aici copiii au multe de învățat. Bazele respectului…sunt la mine, la mami care dimineața orice ar fi se pictează puțin pe față.

„Copiii mei vor avea o copilărie minunată dacă vor fi acasă”

9. Știu că vrei să te întorci în țară, la un moment dat. Când ți-ai propus și care sunt motivele? Ce planuri ai?

M: Ca moment, încă nu știu, depinde de mulți factori. Însă motivele le știu clar și, pe zi ce trece, se înmulțesc. Vreau să mă întorc pentru că am multe planuri pe care vreau să le pun în aplicare la mine acasă, în țara mea. Vreau să mă întorc pentru că eu încă mai cred în sistemul nostru de învățământ, eu nu îl văd ca fiind la pământ. Vreau să îmi îndeplinesc visul de a le preda copiiilor biologia, vreau să fiu un profesor nonconformist, care pe lângă materia pe care o va preda, să își învețe copiii să fie buni, toleranți, să nu pună etichete și să nu judece cartea după copertă, să fie răbdători și să creadă în ei, infinit, orice vis ar avea. Vreau să mă întorc pentru că, deși copiilor mei le este bine aici, îmi doresc să le cultiv și cultura generală, inteligența cognitivă.

Aici se pune foarte mult accent pe inteligența emoțională, iar profesorii lucrează în colaborare cu părinții fiecărui copil pentru a le dezvolta-o (ceea ce nu este rău). Dar eu vreau să le dezvolt și logica, inteligența cognitivă, să fie capabili să ia decizii singuri, să caute soluții, să își pună mintea în mișcare…lucru ce aici nu este tocmai foarte mult lucrat. Vreau să vin acasă pentru că îmi doresc din suflet ca ai mei copii să aibă amintirea cataratului în pomi la furat de mere, miros de porumb copt în vatră, mieunatul pisicilor trase de coadă, mirosul strugurilor de toamnă, picioarele înghețate după o bălăceală bună în Lotru (n.a. Voineasa, Vâlcea) și pot continua la nesfârșit. Vreau să mă întorc pentru că, în concepția mea, cred că vor avea o copilărie minunată dacă vor fi acasă!

10.Ce mesaj ai vrea să transmiți mămicilor de aici?

M: Sincer, sfaturi nu îmi permit să dau, nimănui. Însă câteva sugestii și idei aș putea enumera:

• Să crezi în tine orice ai face, să fii răbdătoare cu propria persoană și cu noul tău stătut. Le poți face pe toate, însă nu în același timp. Învață să le faci pe rând, din bucăți și să te relaxezi.
• Ia-l pe bebe cu voi în cameră încă de la început și, dacă ai mai mulți, ia-i pe toți cu voi. Doar așa vă veți adapta unul la celălalt și veți consolida un echilibru minunat: cel de familie tânără care a dat naștere unei minuni.
• Când ți se pare că nu mai poți, că bebe trage de tine toată ziua, că vrea numai în brațe și nu poți să dispari o secundă de lângă el, gândește-te că nimic nu e veșnic. El acum are nevoie de tine, însă peste câțiva ani își va lua zborul și veți petrece din ce în ce mai puțin timp amândoi.
• Profită cât poți, timpul nu așteaptă pe nimeni.
• Dacă vrei să te eliberezi, plângi, plângi și verbalizează tot ce ții în tine. Te va ajuta!
• Fă-ți timp pentru tine în fiecare zi, chiar și cinci minute, să fie ale tale.
• Ai grijă de tine, de femeia din tine.
• Fă-ți unghiile de la picioare după ce au adormit toți în casă, chiar și ascunsă în baie, chiar de îți e somn și îți va crește stima de sine cum nici nu crezi!
• Informează-te mult, despre orice, însă învață să filtrezi informația. O mică parte este prețioasă, restul….nimicuri.

Torturile Mădălinei le găsiți aici: Torturi Homemade Pamplona

Articolul „Vreau să mă întorc să le cultiv copiilor mei și inteligența cognitivă. Încă mai cred în sistemul nostru de învățământ” apare prima dată în Bebelonia.ro.