-Nu mergi şi tu să te schimbi? m-a întrebat soțul meu, care de regulă nu observă lucrurile astea, dar acum eram purceluş. 

-Ba da, ba da, stai cu copiii şi mă duc să fac duş.

Şi în timp ce apa fierbinte îmi spăla trupul, m-a lovit gândul din titlu. Că oricine poate să îmi vadă urmele de pe haine. Oricine poate să numere afinele rămase pe mâini sau să traseze cu degetul „harta” de pată lăsată de laptele matern.

Dar nimeni nu ştie exact ce urme am de patru ani jumătate, de când sunt mamă.

Unele sunt pline, dure, ca palmele băgate în beton. Iar altele sunt fine, line, ca tălpile în nisipul proaspăt udat de val.

Unele se spală, altele se acoperă, dar altele sunt imprimate pe vecie. Sunt ca un tatuaj de emoții.

Şi nimeni nu mi le vede.

Nimeni nu îmi vede talerul cu întrebări şi griji, nimeni nu îmi poate atinge şanțurile săpate de vinovăție. 

Doar eu ştiu fiecare zgârietură lăsată de fiecare respingere. Fiecare ceartă. Fiecare noapte albă. Sau zi fără sfârşit.

Nimeni nu îmi cunoaşte urmele de pe inimă, lăsate de fiecare strânsoare a copiilor mei. 

Doar eu îmi ascult sufletul cum oftează de dor când nu sunt cu ei. 

Eu şi doar eu îmi simt ochii fierbinți şi umezi când mă uit la ei. Când îşi pun capul pe clavicula mea. Sau mânuțele pe gâtul meu.

Toți pot să îmi observe tocănița de pe cămaşă, dar nimeni nu îmi poate vedea sângele de mamă.

Şi e mai bine aşa.

Fiindcă am curaj să arăt tuturor cum a făcut bebeluşul meu pipi pe mine. Sau cum şi-a şters copilul cel mare nasul de tricou. Dar nu am curaj să arăt nimănui cât de mult îi iubesc. 

Oricum, nu m-ar crede nimeni.

Poza: eu, azi

Articolul Urmele de pe tricou ni le vede toată lumea. Cele din lăuntru, nimeni apare prima dată în Bebelonia.ro.

Acum două săptămâni, Luc a fost la tuns fără mine şi a venit acasă cu părul scurt, mult mai scurt decât mi-aş fi imaginat. Întotdeauna mi-a plăcut freza lui bros, părul lung sus şi un soi de periuţă la ceafă, o freză care se mişca ritmic în vânt ori de câte ori sărea sau alerga. Însă acum, de când a intrat pe uşă şi l-am văzut, am avut o faţă de cum ţi-ar sta mâncarea în gât. 

Şi nu pentru că nu e frumos oricum ar fi, ci pentru că nu mă aşteptasem. Nu înţelesesem de ce l-au tuns aşa de scurt şi nu ştiam pe cine să strâng de gât. 

Însă puiul meu habar nu avea ce bălării îmi treceau prin cap, că tot ce vedea era reacţia mea. De cacao. A pus mâna la tâmple, şi-a întristat ochișorii lui pelin şi m-a întrebat cu o duioşie de am crezut că mă loveşte trenul:

-Nu îţi pace de mine?

-Ba da, şi mie, şi lui mami ne place foarte mult, eşti un băieţel tare frumos cu părul scurt, a zis soţul meu, care îmi arunca priviri ucigătoare. Însă Luc aştepta părerea mea. Cuvintele soţului parcă au intrat prin urechea stângă şi au ieşit prin cea dreaptă.

Mi-am înghiţit nodul imaginar, m-am pus în genunchi şi i-am zis:

-Mami, eşti foarte frumos. Dar să ştii că eşti frumos oricum, fiindcă ai o inimă la fel de frumoasă ca tine.

Să vă spun cum i-au strălucit ochii şi a zâmbit instantaneu? Vă spun. Să vă spun ce rău mi-a părut de reacţia mea? Vă spun. Dramatizez, exagerez? Habar nu am. 

Cert e că am înţeles că Luc, copilul meu, crede tot ce îi spun. Poate pentru că am ales să îi expun mereu adevărul, am ales să nu îl păcălesc, am ales să îi explic, pe înţelesul lui, de ce uneori e bine să facem într-un fel, iar alteori – în alt fel.

Am înţeles de ce, după ce un copil l-a făcut rău, nu a mai fost supărat. Fiindcă eu i-am spus contrariul. “Eşti un copil bun, mami, care încă învaţă cum să împartă jucăriile”.

Am înţeles de ce, după ce un tată l-a făcut obraznic, s-a oprit din tristeţe. Fiindcă l-am asigurat că nu e. “Nu, mami, nu eşti obraznic, domnul nu şi-a dat seama că voiai să baţi palma, nu să loveşti”.

Am înţeles că noi, mamele, avem cea mai mare putere de a-i influenţa. Noi suntem şi vom fi vocea lor interioară. Noi putem să le ridicăm stima de sine, încrederea şi curajul. Noi, cu cuvintele noastre, îi putem însufleţi sau le putem tăia aripile. Pentru ei, contează cel mai mult ce le spune mama. Dintre toţi şi toate, pentru ei, părerea noastră contează cel mai mult. Ce spunem noi e sfânt. Să ne alegem cuvintele cu grijă.

Poza: arhivă personală,

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Pentru un copil, ce îi spune mama e sfânt apare prima dată în Bebelonia.ro.