Acum, când îţi scriu, mă plimbi prin casă, fiindcă plâng. 

Schimbat sunt,

Hrănit sunt,

Dar e îmi e somn, mă chinuie burtica şi nu pot să adorm.

Aş sta continuu la pieptul tău,

E puseul de 3 săptămâni.

Îţi aud respiraţia la urechi, îţi aud şşşşşşşş-itul cu care încerci să mă linişteşti,

Dar eu tot plâng.

Abia după ce îţi simt palma mângâindu-mi părul,

Spatele,

După ce îţi simt buzele pe obraz,

După ce îți simt obrazul pe tâmple,

Mă liniştesc şi te privesc.

Deşi te văd în ceaţă,

Ştiu că eşti frumoasă. 

O mamă iubitoare aşa e.

Îţi e greu, ştiu, dar şi mie îmi e.

Gândeşte-te că am ieşit din casa mea, din coconul meu, 

În care am zăbovit trei anotimpuri

Şi m-am trezit aici, la lumină,

La vacarm,

La prea frig, prea cald,

Prea tare, prea încet,

Nu mai e nimic cum a fost

În afară de tine, mami.

Eşti singura pe care o recunosc.

Dar ştii ceva?

Îţi promit că nu o să calci mereu printre scutece şi aleze,

Îți promit că vor veni nopți mai line,

Că nu vei mai adormi cu mâna sprijinită-n falcă,

Îți promit că nu te vei mai trezi buimaică şi speriată, întrebând „unde-i copilul?”, eu fiind în coconul meu.

Mami, să ştii că vei putea face şi-o baie-n cadă mai târziu,

Vei putea bea şi cafeaua aia caldă,

Voi putea să îți zic ce mă doare, 

Te voi striga,

Voi învăța să merg,

Voi învăța să îmi închei fermoarul şi şireturile.

Îţi promit, mami, că nu o să faci cărare plimbându-mă prin casă,

Că nu o să plâng mereu, ca acum, 

Că nu o să fii mereu, ca acum,

Aşa…cu ochii cârpiţi şi inima îndoită.

O să cresc.

Şi apoi…o să mă întrebi de ce am făcut asta aşa de repede…

Cu iubire,

Puiul tău mic

***

Poza: arhivă personală

Articolul Scrisoare pentru mami… apare prima dată în Bebelonia.ro.

-E mai greu aşa, să plecați dimineața şi să vă întoarceți seara. Pierdeți foarte multe ore pe drum. Nu era mai bine să vă luați cazare?

-Ba da, dar copilul nostru nu a mai dormit fără noi până acum, le-am spus, încurcată cumva de privirile lor uimite.

-Dar ştii că va trebui să doarmă la un moment dat fără voi, nu?

Nu mi-a mai ieşit nimic pe gură, doar am reuşit să îmi țugui buzele şi să dau de cap înspre înțelegere. Nu doream să intru în vreun conflict verbal sau sentimental, mai ales că ştiam, în adâncul pielii, că aşa va fi. Cândva. Dar nu acum, mi-am spus.

O să vină o vreme când nu o să îl mai îmbrac, când nu o să îi mai închid paltonul, când nu o să îi mai înnod şireturile sau când nu o să-l mai şterg la fund. Dar nu acum.

O să vină o vreme când nu o să îi mai tai chifteaua, când nu o să-i mai dau cu lingurița, când nu o să mai verse apa din pahar, când nu o să mai stea cu noi la masă. Dar nu acum.

O să vină vremea când nu o să ne mai țină de mână, când nu o să-l mai ducem în brațe, când nu o să ne mai ascundem după copaci sau când nu o să mai căutăm nuci în parc. Dar nu acum.

O să vină vremea când „mami” va fi „mamă”, când „piatu” va fi „aspiratorul” sau când amintirea cu  „țiți” va fi tabu. Dar, din nou, nu acum.

O să vină vremea când nu o să mai vrea el să călătorească în lume cu noi, când nu îi vom mai ști prietenii, când nu mă va mai mușca de obraji sau de pleoape, când nu îmi va mai da palme să mă trezesc. Dar nu acum.

O să vină vremea când nu va mai dormi cu noi, când nu va mai întinde noaptea mâna să mă simtă, când nu ne va mai aștepta la ușă. Dar nu acum.

Da, sunt conştientă că toate sunt trecătoare. Că toate vor avea un sfârșit și vor curge, lin, la vale. Dar pot să strâng ochii, să iau cel puțin un lucru bun din prezent, să îl închid în pumn și să îi spun: „Știu că vei trece. Dar mă bucur că nu acum”.

Poza: Leea Onufrei

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Vor trece toate. Dar, cel puțin un lucru bun, nu acum apare prima dată în Bebelonia.ro.

-Chiar aşa de uşor îi e fără mine? mă întrebam.

-Dar ce ai vrea? Să plângă? Fii fericită că îi este bine cu bunicii, îmi răspundeam.

-Dar oare e normal?

-Aşa e sănătos.

Şi nu vă spun că de multe ori pe drum mă gândeam numai la el. Vorbeam despre băiatul meu de un an şi două luni pe atunci ori de câte ori se potrivea ocazia. Cum vedeam câte un copil, mi se făcea inima cât o mazăre şi voiam mai repede acasă. Dar ştiam că sunt absurdă și că ar trebui să îmi ascult conștiința, care nu contenea cu vorbitul şi mă îndemna să mă bucur de ore şi de timpul liber. Nu mă tot plângeam eu că nu am? Dar vă spun că nu aveam ce face şi pace. În final, dorul tot venea ca un bumerang. Abia așteptam să îi muşc iar fălcuţele, să ne jucăm pituluşu, să îmi mai pună abajurul în cap sau să mă ia de mână şi să mă plimbe prin casă.

Şi aşa, de la începutul anului ăstuia, cu orele de condus, mi-am cam dat eu seama că nu lui Luc îi este greu de despărţiri. Nu, nu. Ci mie. Se pare ca eu am o dependenţă mai mare faţă de el decât are el de mine. Se pare ca masca mea de oxigen e mai mică decât a lui. Iar suflul și gândurile toate îmi pleacă întruna spre el. Asta e valabil şi acum, la un an şi zece luni. Şi presimt că va mai fi multă vreme de acum înainte.

Deşi credeam că, pe măsură ce înaintăm în timp, devenim în aceeaşi măsură mai independenți unul față de celălalt, se pare că el reuşeşte, iar eu nu. Pe măsură ce se desprinde de mine, eu rămân locului, nemişcată şi nu îndrăznesc să mai fac nici măcar un pas de păduche, de teamă să nu adâncesc lumea asta nouă, în care nu mai sunt buricul universului lui. Deşi, dacă mă întrebați, el încă este al meu. Luc urcă pe scara independenței, iar eu devin din ce în ce mai puțin importantă pentru suflețelul lui, unde alți oameni, alte imagini, alte bucăți lumeşti îmi iau locul. Pe măsură ce copilul meu creşte, eu devin din ce în ce mai mică.

Ştiu că este firesc, ştiu că aşa trebuie, dar mai trebuie doar…să mă împac cu ideea.

Poza: pexels.com

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Când copiii se fac din ce în ce mai mari, iar noi…din ce în ce mai mici apare prima dată în Bebelonia.ro.