Dar mi-am dat seama că noi tot într-o cameră stăm. Toţi trei. Luc are aproape trei ani şi tot între noi, peste noi, lângă noi doarme. Încercăm să petrecem timp şi în camera care ar trebui să fie a lui, ne jucăm, citim, să nu fie o trecere bruscă. Dar când vine ora de somn, ia poziţie de drepţi şi zice serios: “cu mami d’om”. 

Chiar şi anul trecut în Japonia, în Tokyo, unde am stat jumătate de an, a fost la fel. Am fost cazați într-un apartament cu două dormitoare, unul cu un pat dublu şi unul cu două paturi mici. Inițial, am dormit în patul mare, fiindcă Luc se întindea şi se crăcăna ca un guşter la căldură, iar eu şi Andrei stăteam stană de piatră pe dungile patului, de o parte şi de alta, ca nu cumva să cadă domnişorul. Dar nu ştiu cum am făcut că, în scurt timp, ne-am mutat toți trei într-unul din paturile mici. În patul mic, de o persoană, am dormit toți trei. În patul mic, de la geam, în care eram îngrămădiți, încolăciți şi lipiți unii de alții, adormeam – cel puțin noi, ăştia mai mari – cu o linişte zâmbitoare. Chiar nu aveam nevoie de mai mult. Noi, darămite copilul. 

Iar apartamentul nostru din Tokyo, deşi era unul obişnuit ca mărime pentru noi, românii, era considerat imens de către japonezi. Imens. Când a venit prietena noastră pe la noi, lăuda fiecare cameră şi nu îi venea să creadă cât spaţiu. Apoi, am înţeles. Ea stătea într-un apartament cu două camere de 30 m pătraţi, împreuna cu soţul şi fiul de 3 ani. Da, aţi citit bine. Era un apartament atât de mic – cât o garsonieră românească – încât holul era şi bucătărie, iar de acolo făceai doar doi paşi până în camere. Iar unul din dormitoare era cât o cămară. Dar cam aşa stau toţi japonezii. Sunt 38 de milioane în Tokyo, atât de mulţi, că locuinţele lor sunt cutii de chibrituri. Blocurile sunt foarte înguste şi înalte, iar spaţii de depozitare – puţine. Doar cei foarte, foarte bogaţi îşi permit să stea la casă. 

Dar asta nu îi împiedică să îşi întemeieze un cămin. Să facă copii. Toate mamele din jurul meu, vă spun sincer, aveau cel puţin doi copii. Chiar şi prietena mea era însărcinată cu al doilea băieţel. Aveau în plan să îşi caute o locuinţă mai mare, dar mai târziu:

-Cât va fi bebeluş, nu va avea nevoie de mult spaţiu. Doar de mine, mi-a zis.

Şi are perfectă dreptate. Un copil nu vine cu multe cerinţe pe lume. Nu are nevoie de casă cu etaj, nu are nevoie de mansardă, de camera lui separată, nu îi trebuie două băi. Unui copil nu îi pasă că stai în chirie, că locuieşti în garsonieră şi nu o să aştepte să cunoască lumea până te muţi tu. “Mami, ştii ceva? Eu prefer să mai aştept puţin, că văd că nu mi-ai terminat camera şi voi dormiţi pe saltea”. Sigur că nu. El vine când vine şi îşi face singur loc în suflet, lângă inimă. Nu trebuie să îi deschidem uşi poleite cu aur, ci doar braţe pline cu iubire. 

Poza: arhivă personală

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Când copiii vin pe lume, trebuie să le deschidem braţe pline de iubire, nu uşi poleite cu aur apare prima dată în Bebelonia.ro.

Drumul în sine a fost foarte lejer. Nu ştiu cum, dar copilul meu s-a comportant, din nou, exemplar. A dormit, a mâncat, s-a jucat şi a luat-o de la capăt. Partea haioasă pentru voi, mai puțin pentru mine, e că a dat încontinuu pârțuri, iar eu am fost cea care şi-a luat privirile încruntate. Exact ca data trecută.

Deşi eu şi Luc ne-am uitat gecile în Doha, unde am avut escală, totul a decurs lin, fără efort şi stres, ca un râu de munte într-o zi de vară însorită. Până ne-am dat jos din avion, în aeroportul din Tokyo, şi ne-am aşezat la o coadă imensă de la imigrări. Chiar nu ştiu cum s-a declanşat supărarea lui Luc, dar vreo 15-20 de minute a plâns încontinuu. Imaginați-vă că râul devenise furtunos, învolburat şi crescuse atât de mult, că inundase tot în calea lui. Mă durea sufletul că nu puteam să îl liniştesc. Paradoxal, era pentru prima oară când mi-a fost jenă de ochii ațintiți asupra noastră, dar întâia dată când nu mi-a fost ruşine să îi rog pe cei de la poliția de frontieră să ne lase în față. Voiam acasă, că ştiam că asta voia şi Luc. Se săturase de atâta drum.

Sigur că intuisem bine. De cum am ajuns în apartament, ora 2 noaptea aici, s-a liniştit şi a dormit până a doua zi la 3 după-amiaza. Şi noi la fel.

Deşi simțisem cumva că nu am început bine, azi ne-am plimbat pe străzi şi ne-am amintit de a ce am vrut să revenim. Totul părea nou, dar atât de cunoscut. Lumea iar ne zâmbea, Luc părea să recunoască locuri de joacă şi am hoinărit vreo oră într-un magazin de jucării, pentru că aveam nevoie. De data asta, nu ne-am mai cărat cu multe după noi, nici măcar pentru avion nu am avut, pentru că ştiam aici un magazin fain şi ieftin. Mai jos, vedeți cam tot ce i-am cumpărat de vreo 120 de lei.

Cum Luc mai are vreo două geci la el, dar eu o avusesem doar pe cea pe care am pierdut-o, mi-am cumpărat-o pe cea din imagine, cu vreo 150 lei, că e totuşi răcoare.

Apartamentul e micuț, dar foarte drăguț şi primitor. Vă las mai jos poze din el, ca să vedeți în special toaleta. La ei, veceul, cada şi chiuveta au camere separate. Ceea ce ați văzut în deschidere, se vede din balcon, de la etajul 16.

Vă mai țin la curent şi vă mai spun ce mai punem la cale.

Vă îmbrățişez şi vă mulțumesc că mă ajutați să nu mă simt departe.

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Prima zi în Tokyo + poze din apartamentul nostru apare prima dată în Bebelonia.ro.