Astfel, în cazul meu, magia a venit mai târziu. Câteva săptămâni mai târziu. Cred că după ce ataşarea la sân nu a mai fost dureroasă, după ce nu am mai strâns de dinți, după ce nu am mai numărat în gând şi după ce mi-am dat seama că sunt, într-adevăr, în alt capitol. Dar când a venit, m-am speriat de intensitatea ei. Abia atunci am simțit că nu am loc în casă, în buzunare, am simțit că nu încap eu în mine de atâte emoții.

Ei, şi astfel de trăire m-a vizitat ieri. Cel puțin la fel de intensă, dacă nu mai zguduitoare. Parcă atât de mare, că o simțeam ca pe un soi de durere surdă. Imaginați-vă, paradoxal, o fericire care apasă pe piept până plângi. O fericire dată doar de câteva silabe rostite de copilul tău.

Mă pusesem în genunchi lângă Luc, să fiu la înălțimea lui şi îi argumentam de ce ar fi bine să ieşim în parc. Chiar nu făceam nimic deosebit. Îi promiteam că, dacă avea să mă lase să îl îmbrac, aveam să alergăm, să facem baloane, să ne dăm pe tobogan amândoi. De obicei nu cedează decât după o oră de rugăminți, urăşte schimbatul, dar ceva l-a făcut să zâmbească. M-a luat de mână, m-a tras lângă uşă şi m-a îmbrățişat.

-Te ubec, mami!

Aşa mi-a spus, vă jur. Şi acum când scriu, îmi simt inima cu piele de găină pe ea. Şi acum mi se umezesc ochii. Şi acum mi se pare cel mai frumos lucru pe care mi l-a zis vreodată cineva. Nici când mi-a spus Andrei, soțul meu, prima oară nu am exaltat în acest fel. Ba chiar, la el m-am speriat, că eram în clasa a şaptea. Dar la Luc, mi-am lăsat ploaia din ochi să curgă.

Şi m-am gândit la toți cei care nu au avut parte de o asemenea emoție. Sigur, au avut altele, dar pe asta nu. M-am gândit la toți cei care şi-au ascuns sau şi-au limitat afecțiunea, fiindcă aşa credeau că este mai bine. Fiindcă ştiau că trebuie să pupi copilul doar în somn.

Şi m-am gândit la ai mei, la ce au ratat. La cum Alexandra mică nu le-a spus niciodată asta. Era aproape imposibil, căci abia la 21 de ani i-au zis părinții că o iubesc. Şi la plural, pentru că nu avea cum să vină uşor, de la sine. “Nu uita că te iubim”, mi-a zis mama. A fost ciudat, ştiu şi ei asta. Eram conştientă că mă iubesc, desigur, dar era straniu de plăcut să o şi auzi. Acum, ne străduim să recuperăm vorbele pierdute, dar recunosc că nu este atât de uşor.

Pe când cu Luc, este firesc. Zilnic îi spun. Zilnic îmi răspunde. Dar abia ieri, pentru întâia oară, mi-a zis singur. Şi am înghețat, m-am topit şi m-am reîncarnat la loc în câteva bătăi de inimă. Fericiri, bucurii avem de când ne cunoaştem. Se întrec mereu între ele. Dar ca asta, chiar nu îmi amintesc.

Pe cuvânt, chiar nu credeam să existe o asemenea fericire, pe cât de întinsă, pe atât de înaltă, când copilul îți spune, pentru întâia oară, că te iubeşte. Poate doar când îți va mai spune la bătrânețe.

Poza: Yuta Aoki

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Când copilul îți spune, pentru întâia oară, că te iubește apare prima dată în Bebelonia.ro.

-Ah, e băieţel. I se vede ţuţuroiul între picioare, a spus medicul, în timp ce fixa aparatul pe burtică mai bine. Vedeţi?

Ce-i drept, cred că observai şi de pe Pluto, acel “ţuţuroi” fiind clar şi descifrabil. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă uit la Andrei, care stătea cuminte pe scaun, în spatele doctorului. Şi nu exagerez cu nimic când vă spun că ochii i se aprinseseră ca girofarul, iar gura i se schimonosise într-un zâmbet imens de popândău, dând de înţeles că dorinţa îi fusese îndeplinită.

Deşi Andrei mereu, dar mereu îmi spunea că pentru el nu contează sexul, stiam ca ar fi vrut un mic tovarăș masculin de joacă, pe care să îl crească în spiritul muntelui, căţăratului, astronomiei, biliardului, șahului, sportului și în spiritul tuturor pasiunilor lui. Și nu vreau să credeți că sunt misogină sau să dau de înţeles că o fată nu ar fi interesată de cele de mai sus. Nu, nu. Că doar și eu am trecut prin ele (multe de dragul soțului!). Doar că, având în minte exemplul de legătură dintre el și tatăl lui, de experiență și de timp petrecut împreună “ca băieţii”, cred că îi era mai la îndemână să se transpună ca părinte.   

Ei, şi uite aşa, am aflat că o să am un Luca-Ştefan. Un Luc. Nume pe care oricum l-am ales cu greu, pentru că în mintea mea nu se potrivea nimic cu numele de familie al soţului, Cioboată. Şi, drept să vă spun, acum nu mai pot, nu mai am cum și îmi e de-a dreptul imposibil să îmi imaginez un alt copil. Chiar și un alt băiețel, darămite o fetiță. Eu, mamă de fetiță? Greu de crezut acum.

Așa că Universul a știut mai bine. A știut ce bucățică lipsește din noi, a știut ce piesă de puzzle mai trebuie lipită și a știut cum să dea formă iubirii noastre. Ne-am pricopsit cu cel mai știrb și drăgălaș râs, pe care îl aud și când nu e în preajmă. Ne-am pricopsit cu cei mai pelini și mai pătrunzători ochi, pe care îi văd și când mă învârt, uitându-mă în tavan. Avem acasă cele mai întinse gene, cele mai rotunde degete de la picioare, cele mai satinate mânuțe și cel mai pur și limpede sfert de om. Ne-am pricopsit cu un băiețel după chipul și asemănarea noastră, care ne va uni până vor pica toate stelele de sus.

Și știu că oricine și orice ar fi fost l-am fi iubit la fel. Știu asta. Dar nu pot să nu mulțumesc zilnic, ori de câte ori respir, că îl avem chiar și tocmai pe Luc.

Poza: Yuta Aoki

PS: articolul este fix de anul trecut, dar l-am asezonat cu poza asta, făcută în weekendul trecut, în Tokyo, de Sakura

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Mamă de băiat apare prima dată în Bebelonia.ro.