Dar în acelaşi timp, odată cu poveştile lor, noi poate ne băgăm precum broasca țestoasă în carapacea noastră mică, de ruşine că – cel puțin aşa credem – nu avem nimic interesant de povestit. Poate ne simțim inferiori, neînsemnați sau poate avem un sentiment penibil de sfială că viața noastră se reduce multă vreme la 50 mp, la somn, muci, febră, la ce am mai gătit şi unde am mai găsit scutece bune şi ieftine. Că suntem în trening, cu un coc dezastruos în vârful capului. Şi poate nici nu ne vine să le povestim despre copil, că ne gândim că nu ne înțeleg sau plictisim. Dar vă spun eu că nu facem bine. Nu facem bine să ne ascundem după preş şi să ne desconsiderăm. Nu facem bine deloc să nu strigăm în gura mare ce facem noi, de fapt: facem minuni şi avem grijă de ele. Minuni de copii.

La mine s-a întâmplat de multe ori să înghit în sec, mai ales când era Luc mic, mic şi nu mă puteam dezlipi mai mult de două ore de lângă el. Mai ales în perioada în care am stat numai la Voineasa, izolată de toți prietenii mei de la Bucureşti. Mă bucuram pentru ei când îmi spuneau că merg la film sau pleacă în excursii exotice, dar, cu sinceritate vă spun, o mică ciudă mi se punea în gât când mă uitam la mine în oglindă şi mă vedeam în pijamale pline cu lapte. Voiam să merg şi eu, să mă împopoțonez, voiam să am ce povesti, voiam şi eu amintirile lor şi voiam să cred că nu sunt o relicvă. Evident că nu eram, dar aşa mă mai deprimam uneori.

Sigur, pe măsură ce Luc a mai crescut, am mai putut circula de colo colo cu sau fără el, dar niciodată nu am mai ajuns la nivelul de libertate de care îmi povesteau mie amicii. Nu o să mai pot avea niciodată planuri bătute în şuruburi când am copilul de mână. Niciodată nu se ştie ce se poate întâmpla. Pe cuvânt! Chiar azi trebuia să mă văd cu o prietenă, spre exemplu, dar exact înainte să plec, Luc s-a tăiat îngrozitor lângă o unghie de la picior. Am mai plecat? Evident că nu.

Sigur, nu am cum să nu recunosc că acum am avantajul Japoniei. Pot să menționez asta dacă, vreau. Dar cât mă va ține? O săptămână, două? O lună poate? Şi cam atât. Iar o să fiu la Voineasa o perioadă bună de timp, izolată şi nevorbită, fără prea mari aventuri. Dar când lumea mă va întreba ce mai fac, acum am să ştiu ce să răspund:

-Uite, fac foarte bine. Am grijă de o minune. De minunea mea!

Poză: unsplash
Cu prietenie,

Alexadra

Articolul Noi facem minuni apare prima dată în Bebelonia.ro.