-Doamne, iubita, ce frumos trebuie să fie să îți adoarmă așa la sân. Mi-ar fi plăcut și mie…

***

Nu vreau să intru în polemici legate de egalitatea de gen, fiindcă eu oricum cred că suntem liberi să ne dezvoltăm firile şi propriile aptitudini indiferent de particularitățile sexului pe care îl avem. Dar, nu știu cum să vă zic, natura a fost partinică în ceea ce priveşte evoluţia umană și a ales ca noi, femeile, să fim cele care dăm viață unei alte vieți. A decis ca în noi să crească un omuleț, ca noi să simţim acei fluturi în stomac de care vă mai povesteam, ca noi, mamele, să îl putem hrăni luni de zile doar cu ceea ce ne dă corpul.

Vocea noastră linişteşte cel mai mult bebeluşii, fiindcă – nu spun eu, studiile arată – se pare că o pot recunoaşte chiar dinainte de naştere. Pieptul nostru este cel mai dulce şi confortabil cuib, pe care îl caută mereu, mângâierile noastre sunt cele mai calde, iar dragostea dintre mamă şi copil poate atinge apogeul purităţii. Ce puţin, în cazul meu aşa a fost. Oricât am crezut eu că îmi iubesc soţul până la Soare şi înapoi, în cazul lui Luc iubirea tot caută un reper să se întoarcă şi nu găseşte. A trecut de toate stelele şi încă mai fuge.

Și, în aceste condiții, este inevitabil ca, cel puțin la început, legătura dintre mamă și copil să fie mai mare decât orice altceva. Iar o altă dovadă a acestui lucru mie îmi apare şi acum, la un an şi trei luni: înainte să se trezească Luc (înainte, repet!) cu vreo două-trei minute, sânii mei îmi curg, anticipând nevoile lui. Vă vine să credeţi? Mie mi se pare fantastic cum corpul se supune dorinţelor lui înainte să le exprime.

Evident, această conexiune nepământească dintre mamă şi copil tinde, cu timpul, să se echilibreze şi în favoarea tatălui. Sunt convinsă că va veni vremea când Luc va vrea numai la Andrei în braţe, că de mine s-a plictisit. Sunt convinsă că va prefera să iasă cu el la joacă, pe afară, ca băieţii. Şi sunt absolut convinsă că vor complota adesea împotriva mea, pentru că eu voi fi cea restrictivă. Iar de domnişoarele din viaţa lui…nici vorbă să îmi povestească, deşi aş vrea.

Aşa că, nu pot decât să mă bucur că natura a făcut o discriminare de gen şi profit de ea cât pot. Ne-a ales pe noi, mamele, să ne bucurăm de o legătură incredibilă cu cel pe care l-am născut. M-a ales pe mine să fiu primul contact al copilului meu cu viaţa asta, primul lui pilon de sprijin şi, îmi place să cred, prima lui iubire. Iar pentru asta chiar cred că sunt mai norocoasă decât Andrei şi trimit zilnic mii de mulţumiri cu baloane călătoare. Sper să ajungă unde trebuie.

Sursa foto: Antonio Lainez, Unsplash

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul De ce sunt mai norocoasă decât soţul meu apare prima dată în Bebelonia.ro.

Aristotel, în Etica Nicomahică, îndemna ca oamenii să evite atât excesul, cât şi insuficienţa şi să aleagă măsura justă sau calea de mijloc, fiindcă aceea este adevărata virtute. Capetele, spunea, sunt vicii. Or, în cazul meu, iubirea era sau nu. În iubirile din viața mea aparent viciată – de la amiciţii la rubedenii –  au fost doar excese sau insuficiențe. Dintotdeauna am oferit tot, m-am oferit cu totul, cu mâini, cu inimă, cu rânjet, cu coajă și cu miez oricui a cerut. Oricui a avut nevoie de mine. Dar când am simțit că de partea cealaltă a graniţei nu este sinceritate, mi le-am luat pe toate înapoi fără doar şi poate. Era simplu, ne iubeam sau nu. Nu a existat cale de mijloc. Asta până când a venit copilul meu.

În cazul lui Luc, tot crezul mi s-a schimbat. În cazul lui, există doar exces, rămânând cu bagajele peste graniţă, fără bilet de întoarcere. Dacă nu m-ar mai iubi defel, nu aş mai avea ce face. Nu m-aş mai putea sustrage cu sufletul nici dacă aş vrea. Iubirea mea faţă de el, şi a părinţilor în general, e eternă. E singura care nu va înceta niciodată să existe. Şi are multe beneficii. Oho, destule! Chiar astăzi am citit un studiu (aici) că acei copii faţă de care părinţii îşi manifestă căldura şi afecţiunea, cât sunt mici, prin vorbe, mângâieri şi îmbrăţişări, au şanse mult mai mari să fie fericiţi, blânzi şi implicaţi în relaţiile sociale. Au şanse mult mai mari să fie  încrezători în ei şi în puterile lor de a-şi realiza ţelurile decât aceia ai căror părinţi au fost reci sau duri. Şi cu citit sau fără, tot aşa reacţionam.

Din momentul în care mi s-au activat antenele de mamă, l-am iubit dintr-un capăt al Pământului în altul. Şi îi spun asta în fiecare zi. Îl laud ori de câte ori face o faptă bună şi îl las liber să exploreze Universul în limitele de siguranţă. Chiar astăzi a deschis dulapul de sub chiuveta din bucătărie şi a trântit coşul de gunoi pe covor. A scuturat punga bine şi şi-a pus coşul tip găleată în cap. Ce puteam să îi fac? Era fericit, vorbea singur pe limba lui, iar eu mă prăpădeam de râs ascultându-l. Când m-a auzit, a început să râdă şi el, deşi nu ştia de ce. Dar nici nu conta.

Îi interzic puţine lucruri şi îi spun “nu ai voie!” doar atunci când chiar s-ar putea lovi. Când ar vrea să muşte un bec de la veioză pe care l-ar putea sparge cu dinţii, spre exemplu. Şi pentru că sunt puţine nu-uri, le acceptă mai uşor. Când era mai mic, pe la 9-10 luni, nu înţelegea el mare brânză şi plângea nenică de ciudă. Acum însă, la un an şi o lună, mă imită şi spune “câh!”. Iar dacă e să plângă din orice motiv, îl consolez tot timpul. Nu există varianta să îl las să îi curgă lacrimile, cum am mai fost sfătuită, să facă plămâni sau să nu devină un răsfăţat. Nu există! Trebuie să ştie că îi sunt aproape oricând şi că la mine în braţe îi va fi bine. Vreau să îi insuflu convingerea că la mine e în siguranţă.

Dar tot astăzi am citit (aici) că, în adolescenţă, se schimbă lucrurile şi o implicare prea mare din partea părinţilor ar putea strica frumoasa relaţie construită în ani. Prea multă afecţiune ar putea îngrădi libertatea copilului. L-ar putea face să ne respingă, fiindcă îi invadăm spaţiul de care are nevoie să se dezvolte. Şi sunt de acord. Deşi probabil o să îmi fie greu să nu îl mai gâdil sau să îl mai pupăcesc, ştiu că cel ai bine va fi să aştept să mă îmbrăţişeze el.

Şi acum îmi amintesc când, prin clasa a şaptea, tata a vrut să mă ia de mână să mergem prin oraş. “Hai, măi, tată, mi-e ruşine să mergem aşa”, i-am spus, şi i-am dat drumul. Am văzut o umbră de tristeţe placidă pe chipul lui şi l-am luat totuşi de cot. Ei, şi abia acum înţeleg umbra aceea a lui. Abia acum realizez că vorbele mele poate i-au strivit inima şi i-au reamintit că nu mai sunt un copil. Şi mă aştept să mi se întâmple acelaşi lucru.

În sfarşit. Teama aceasta a mea de care vă povesteam, de iubirea pantagruelică faţă de el, care mă mai izbeşte şi mă mai lasă fără aer, nu îl afectează pe Luc în niciun fel, ci pe mine. Ea nu izvorăşte din ideea că, vezi-doamne, prea multă iubire ar putea genera un copil răsfăţat când e mic sau un adolescent dificil când va creşte. Nu. Sigur voi fi capabilă să gestionez situaţiile. Dar cred că prea multă iubire îmi va aduce mie, de la sine, suferinţe şi nu voi şti să gestionez desprinderea de el. Desprinderile de el.

Când va creşte şi când nu mă va mai căuta cu mânuţa prin pat. Când va plânge şi nu mă va mai căuta să îl alin. Când voi vrea să îl ţin de mână şi lui îi va fi ruşine. Când voi vrea să îl pup şi să îl ţin în braţe, iar el o să îmi spună “lasă-mă, mamă, că am treabă!”. Când eu îl voi iubi la fel şi chiar mai mult, iar el se va distanţa. Şi îşi va vedea doar de drum. Cum, de altfel, e şi sănătos. Dar mi-e teamă că pentru mine o să fie dureros. Şi nu, nu am ce face, fiindcă de iubit, tot îl voi iubi. Fiindcă, în final, sunt chiar Pantagruel, care îşi indeasă copilul în suflet şi nu se mai satură.

Sursa foto: Janko Ferlič, Unsplash

Articolul Iubire pantagruelică: îmi îndes copilul în suflet şi nu mă mai satur apare prima dată în Bebelonia.ro.