Știi? Poate că da, poate că nu.

Mie însă mi s-a întâmplat des să îmi doresc să dorm și pe jos, dar numai să stau cu ochii închiși. De când mă știu, prima mea dragoste în viață a fost somnul, iar trezitul dimineața devreme durea ca o despărțire bruscă și din senin. Dar copilul meu are puterea asta, de a-mi face greul cât mai dulce. Nu mă întrebați cum, dar o are.

Oricâte urdori aș avea la ochi, oricâte dopuri aș avea în urechi, când îmi surâde și îmi spune “bună dimimeața, mami!”, tot somnul greoi începe să mi se ridice de pe umeri. Să se evapore ca apa din hainele de pe culme. Oricât de posacă aș fi, buzele mi se arcuiesc înspre fălci când mă privește cu ochii aceia adânci și iscoditori. Involuntar, zâmbesc. 

Vă spun, când îl văd că vine de-a bușilea, se înghesuie în mine și mă pupă, așa cum o făcea când era bebeluș, îmi simt toate firele de păr de pe piele cum mi se zbârlesc de parcă ar fi date cu fixativ. Oricât de spână aș fi. Iar când mă ia de gât, când mă cuprinde cu totul, ei bine, atunci mă fac mică, la pieptul lui, și îi ascult bucuria din inima-i cuvântătoare. 

Așa mă trezesc eu de doi ani și jumătate. Cu unele nopți mai ușoare, cu altele mai grele, dar cu aceleași dimineți perfecte. Perfecte. Nu a fost dată să nu fie la fel. Nu a fost dată să nu începem ziua cu elan, ori de câte ori ne-am trezit unul peste altul, unul lângă altul, unul în mijloc, iar altul pe margine. 

Așa a fost și acum, azi-dimineață, când am rămas doar noi doi. Nu îmi mai puteam dezlipi brațele din jurul lui, iar el nu mișca, nu clipea, ci se lăsa iubit. Câteva minute insignifiante privite din exterior, neînțelese poate de ochi străini, dar dătătoare de speranță pentru noi. Pentru mine. Doamne, ce dimineți frumoase am avut până acum. Cât de dulci. Mi le mai lași puțin, te rog? Măcar până își va întipări și el una în memorie. Măcar una. Fiindcă eu, așa cum mă vezi, le voi ști pe toate. 

Poza: arhivă personală, făcută azi, la bunici

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Mai lasă-mi, Doamne, diminețile ăstea dulci… apare prima dată în Bebelonia.ro.

Abia ce închisese ochii, că eu nu îi mai dezlipeam pe ai mei de pe el. Țineam toate cele 13 kilograme în palme, măsurându-i picioarele cu privirea. Doamne, când s-au lungit atât? Când i-au crescut unghiile atât? Nu, nu unghiile, degetele cu totul. M-am uitat apoi la pomeții lui rotunzi precum merele alea mici şi dulci, i-am mângâiat fruntea julită de la căzătura de ieri şi i-am sărutat tâmpla transpirată. Dormea pe mine şi simțeam un soi de linişte răvăşitoare. Muzica era în surdină în cameră, dar la mine în piele era linişte.

Ce e mai frumos de atât? Să pui pauză la ticăitul ceasului, la hainele ude din maşina de spălat, la jucăriile împrăştiate în toată casa. Să uiți de job, de dezamăgiri, de regrete, de tot ce te mai înțeapă în inimă. Să opreşti timpul şi grijile în loc, chiar şi pentru două ore. De fapt, nici nu le opreşti tu. Le opreşte copilul tău pentru tine.

Serios, ce e mai frumos de atât? Să îți încolăceşti brațele în jurul celui mai iubit copil şi să te bucuri fără rezerve de omul mic, ce se face mare. Ce se odihneşte la prânz sub nasul şi respirația ta. Şi care va uita, mai devreme sau mai târziu, că aşa dormea cel mai bine.

Poza: arhivă personală

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Când copilul doarme în brațele tale, timpul şi grijile stau pe loc apare prima dată în Bebelonia.ro.