Dar de când am copil, perspectiva s-a schimbat 180 de grade. Toate lucrurile care mă consumau înainte, toate ce nu țin de Luc mi se par acum uşor puerile sau pe un loc secund. Acum, cea mai mare grijă a mea, dintre toate pe care le-am avut, este să am un copil fericit. De departe!

Când doarme, am grijă să nu îi strice nimeni somnul. Când mănâncă, am grijă să mănânce sănătos şi să nu se constipe, fiindcă am avut probleme şi sunt în alertă. Când aleargă, am grijă să nu îşi ia trânte grave, când vorbește, am grijă să îl ascult, iar când plânge, am grijă să îl consolez. Când e bolnav, am grijă să îi fie bine, iar când e fericit, am grijă să fiu şi eu, să nu îi stric bucuria. Fiindcă aşa îl vreau mereu.

Şi abia acum realizez că, emoțiile prin care trec, mai ales în cazurile de sănătate, nu cumulează nici cât 100 de examene cu note mici, nici cât o mie de greşeli în articole. Sunt cele mai dure şi adevărate griji pe care l-am avut vreodată.

Şi aş vrea să vă dau un exemplu pentru comicul de situație, să fac o paralelă între griji. Între persoane cu griji. Una dintre problemele cu care ne confruntăm de ceva timp, din păcate, este apariția cariilor pe dinții din față. Nu de la zahăr, că nu i-am dat, nu de la suc de fructe, că nu i-am dat, ci de la lăpticul matern pe care îl suge noaptea. Un pediatru şi un pedodont ne-au sfătuit să întrerupem alăptatul noaptea, pentru a evita să se formeze placa bacteriană. Şi cum ne frământam noi săptămânile trecute ce să facem, că încă nu suntem pregătiți, dar nici nu am vrea să avanseze problema, îi auzim pe cumnații noştri vorbind apăsat, vădit supărați.

-Ce aveți, dragilor?, i-am întrebat îngrijorată.

-Nu găsim o măsuță de cafea care să meargă cu fotoliul nostru extensibil. Trebuie să fie suficient de înaltă încât să putem să punem uşor un pahar pe ea. Dar nici prea înaltă să…

I-am întrerupt, când am început să râd teribil şi să mă minunez cum poate fi acest lucru o grijă. Noi ne luptam cu cariile, ei cu o măsuță. Pentru mine, grija mea era mult mai importantă. Dar apoi mi-am amintit că aşa am făcut şi eu, şi soțul meu, aşa facem toți: ne cântărim grijile în contextul în care ne aflăm. Grijile proprii sunt cele mai importante, indiferent că, obiectiv privind, unele sunt mai profunde, altele mai superficiale.

Dar vă spun, nu mă supăram dacă mi-ar fi spus cineva acum câțiva ani să nu mă mai consum pentru o perdea sau o notă şi m-ar fi atenționat că, odată cu un copil, grijile cresc exponențial. Nu mă deranja dacă mă ruga cineva să îmi păstrez energia pentru acum. Cel puțin, pentru mine, grija să am un copil fericit este atât de profundă, încât a perforat Pământul până la centru. Le bate pe toate. Şi cred că asta e grija tuturor părinților din Bebelonia mea. Aşa că, ce putem face pentru ne-părinți, când au griji superficiale (evident, nu vorbesc de cele grave, ci de cele gen perdea sau măsuță!), este să le spunem să le ignore, să se bucure de viață, că grijile adevărate încă nu au început.

Sursa foto: Unsplash

Cu drag,

Alexandra

Articolul Cea mai mare grijă a mea e să am un copil fericit apare prima dată în Bebelonia.ro.

***

Până să apară frate-meu în familie, adică până pe la vreo cinci ani, eu am dormit cu părinții. Nu înțelegeam ideea de a fi singur când puteai fi împreună. Țin minte că, dacă aveam vreo păpușă rătăcită, somnul nu mă fura până nu o găseam și o puneam lângă umărul altei păpuși. Îmi părea rău să o las singură. Ei, și se pare că Luc îmi seamănă. Îmi seamănă bine. A refuzat din capul locului să stea în pătuț, acoperit doar de un cearșaf parcă rece. Se foia, scâncea, își mișca mânuțele haotic și se liniștea doar după ce simțea o mână pe spate, mângâindu-l.

Până pe la trei luni, a dormit fie cu mama, fie cu Andrei, ca eu să mă odihnesc și să mă trezesc doar la alăptat. “Este foarte importantă odihna pentru lapte. Pune capul pe pernă!”, îmi tot repeta mama. Și mă trezeam la două-trei ore, stăteam câte o oră să servească masa și adormeam amândoi greu la loc. Ei, dar de prin aprilie al anului trecut, de când dorm cu copilul meu, de când nu mi-a mai fost teamă să iau mogâldeața lângă mine și după ce am învățat cum să stau pe o parte să fie atașarea la sân corectă, relația noastră s-a schimbat. Ne-am apropiat, ne-am găsit, ne-am bucurat unul de celălalt parcă mai mult, ne-am liniştit. Şi, mai ales, nu m-am mai simțit singură când pleca Andrei în delegații.

Ei, şi de atunci, de cele mai multe ori, am dormit neîntorși. De atunci, stă lipit de sufletul meu ca scaiul pe blugi. De atunci, întind degetele şi în somn, să îl ating, să ştiu că e cu mine. De atunci, îi surprind toate zâmbetele, încruntările şi toate bolborosirile din somn. Şi, mai ales, de atunci, îi surprind toate trezirile și mă fălesc cu cele mai luminoase dimineți. Oricât de somn mi-ar fi, faptul că mă trezesc cu el în brațele mele, mă încarcă cu putere. Iar el, el este atât de drăgăstos, încât mă emoționează teribil. În fiecare dimineață, fără excepție.

Când suntem doar noi doi, Luc deschide ochii încet, și-i freacă somnoros și, când mă zărește, parcă un duh pocnește din degete -puf!- și îi preschimbă gurița într-un zâmbet larg de Jocker. Imediat se pornește și se rostogolește până pe colăceii mei de salvare (încă mai am, din păcate!) să se alinte și să mă ia în brațe cum știe el. Cum poate el. Mă pupă pe toți obrajii de îmi ajunge pentru întreaga zi. Apoi, se împinge cu capul în mine ca un tăuraș, în timp ce mânuțele îmi prind bluza și trage de ea în semn că vrea o dușcă de lapte. De obicei, îi ascult dorința, iar el dă un chiot scurt de veselie și își vede de treabă. Nu vă spun că atunci mă inund eu de fericire de îmi intră în ochi, prin urechi, pe nas și îmi blochează plămânii pentru câteva secunde. Cea mai dulce sufocare.

Dacă suntem toți trei, cu Luc între mine și Andrei, dimineața e și mai haioasă. Copilul ăsta minunat -care acum doarme perpendicular pe mine- nu știe la cine să se ducă mai întâi. Râde zgomotos, se suie ba pe mine, ba pe taică-su, ne ia în brațe pe rând, stă cu capul la unul și cu picioarele la altul, dar ajunge tot la mine să își satisfacă setea. Apoi – țuști! – la jucării. Nu știu dacă mă credeți, dar scenariul e ca în filmele sau reclamele clasice, ideale, cu familia perfectă. Probabil că așa e în casa oricui, probabil că așa sunt copiii, probabil că așa sunt mamele, mai dramatice și sensibile. Nu știu. Dar eu mă minunez pe zi ce trece de sentimentele astea noi, copleșitoare, ce mi-au fost trimise de un an şi jumătate. Și nu pot să nu mă gândesc că poate într-o viață anterioară am făcut un bine Universului și mă răsplătește. Că acum în niciun caz.

Nu ştiu cât timp vom mai dormi împreună. Cât timp voi mai vrea eu, cât timp va mai vrea el. Dar sunt convinsă că va veni vremea despărțirii la un moment dat. Nimic nu este etern şi toate se vor întâmpla la timpul lor. Dar până atunci, dormitul împreună este simbioză. Pentru el e confort, pentru mine – alinare. Şi invers. Ni se potriveşte ca o mănuşă de catifea.

Sursa foto: Unsplash

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul Simbioză. De ce am ales să dorm cu copilul meu apare prima dată în Bebelonia.ro.