-Ia-l, zise asistenta, punându-mi-l în brațe.
-Gata?
-Gata, mamă, poți să-l iei acasă. L-am spălat, l-am îmbrăcat cu hainele de mi le-ai dat, în afară de maioul ăsta alb. De acum, te descurci singură, spuse și îmi închise ușa în nas.
Am rămas pentru câteva secunde înlemnită în fața salonului de alăptare cu Luc în brațe. O greutate ca o bilă de tun mi-a căzut din inimă în picioare. De acum, trebuia să mă „descurc singură”. Nu mai era responsabilitatea spitalului să ne ajute. Gata, se terminase. Era responsabilitatea noastră. A mea, în special, fiindcă așa simțeam. Cred că mă luase o ușoară panică de la faptul că eu am fost o tocilară notorie de la prima zi de școală și până în ultima zi de master, la toate materiile și cursurile posibile. Dar, acum, ca niciodată, eram pusă în fața unui capitol despre care nu știam nimic. Nimic. Și pe care trebuia să îl învăț și din mers. Or, aveam eu să fac pașii potriviți?
M-am uitat la bondocul din brațe, de 53 de cm și 3.5 kg, care dădea din mânuțe și își mișca pupilele curios. Era așa de mic și frumos, încât am crezut că e modelat de spiriduși dintr-un singur tub de plastilină. Unghiuțe măricele, ochi nedefiniți cu gene lungi și curbate și ușor încruntat. Ca mine. Apoi l-am văzut pe Andrei, pe soțul meu, cum se apropie de noi cu o scoică într-o mână și o plasă cu haine groase în alta. Le-a pus jos, ne-a luat pe noi în brațe și instantaneu o căldură reconfortantă s-a cuibărit în mine, aruncând bila de tun. Andrei era salvarea mea, stâlpul meu de sprijin și umărul responsabil al familiei. Sigur va fi mult mai breaz decât mine și va ști ce să facem, mi-am zis. Și în timp ce îi zâmbea tâmp copilului, atât de tâmp încât ai fi zis că luase un shot de Jägermeister, îi spun:
-Iubitu, ține tu copilul două minute, să mă duc să îmi iau geanta din cameră și apoi plecăm.
-Ăăăă…ăăăă…cum? Să rămân singur cu el? Nu, nu, lasă, mă duc eu.
Era clar! Până acolo mi-a fost cu stâlpul de sprijin. Am oftat tare să îmi elimin orice ciob de frică, orice urmă se îndoială și mi-am pupat copilul. Aveam să ne descurcăm.
***
Au trecut 635 de zile de atunci. 635 de zile în care nu a mai contat de e joi sau duminică, frumoase, grele, uşor confuze, încurcând şi amestecând în mintea mea activități şi împrejurări de ieri cu azi. Trebuie să mă forțez enorm să pun într-o ordine cronologică înşiruirea de evenimente de acum trei zile, spre exemplu. Ce am făcut? Ce am mâncat? Unde am fost? Însă, în toată această negură, există o zi pe care nu am cum să o uit vreodată. Cap-coadă. Din minut în minut. Închid ochii şi deja am licurici în gât. Prima zi cu copilul meu acasă. Prima zi în trei.
Prima zi în trei a fost ireală, pe cuvânt. De cum am intrat pe ușă cu Luc în brațe, ce adormise pe mașină, am simțit că intru într-un alt Univers. Nu știu dacă mă credeți, dar mi se părea că trec printr-un tunel al timpului. Totul se derula cu încetinitorul și părea că eram chiar la cinema. Puteam să ies din mine, să mă sprijin de perete și să mă uit la filmul nostru mut. Mut, da. Nu mai îndrăzneam să scoatem niciun sunet cu copilul adormit. Abia cu cele mai gingașe mișcări am reușit să îl dezbrăcăm și să îl punem în pătuț. Cred că ăla a fost primul și ultimul lui somn de patru ore legate pe timp de zi. Iar noi, în tot acest timp, am stat și ne-am uitat ca proștii la el.
Patru ore nu ne-am clintit de lângă pătuț, vă spun. Îmbrățișați, ne mai aruncam câte o privire drăgăstoasă, câte un zâmbet șăgalnic sau câte o mângâiere plină de înțeles. Nu ne venea să credem că e al nostru, nene! Îi făceam poze și videoclipuri cu telefonul din toate unghiurile încăperii, reușisem să îi surprindem și un zâmbet scurt și trimiteam prietenilor și bunicilor. Apoi ne dezinfectam pe mâini, că așa învățasem în maternitate. Iar făceam poze, iar stăteam îmbrățișați, iar videoclipuri, iar dezinfectat. Eram amândoi beți de emoții și storsi de cuvinte. Ghindocul inspira și expira același aer pe care îl respiram și noi. Și venise din mine. Oricum, părea că încă mai e acolo, la cât de umflată îmi era burta.
Eram părinți. Părinți. Ca părinții noștri. Trebuia să repetăm cuvântul și să-l băgam bine la cap. Prioritățile aveau să se schimbe radical și tot ce ni se părea important până atunci pălea fără drept de apel în fața lui. Nu mi-a fost ușor, nu ne-a fost ușor și numai cei care au ajuns aici știu cât de greu este. Dar mai știu și cât de ireal de frumos. Am trecut cu bine peste colici, peste mastită, peste gingii inflamate, peste vaccinuri, peste două răceli și o internare. Dar ne-am pomenit cu dimineți cu clar de fericire, cu zâmbete și îmbrățișări care pot muta munți, cu o altfel de iubire, mai înaltă cu o treaptă. Ne-am pomenit cu o putere absolută: puterea de a consola și proteja cu orice preț un mic om de pe acest Pământ.
Prima zi acasă a fost începutul familiei noastre în trei. A fost începutul unei alte vieți, de fapt, o viață cu noi suflete în aceleaşi chipuri. Cu noi personaje, de părinți şi copil. Prima zi fost atât de emoționantă şi puternică, încât nu am cum să o uit vreodată. Și cred că asta își șoptește fiecare părinte, singur, la ureche.
Minunata poză: Irina Dascălu
Cu prietenie,
Alexandra
2 răspunsuri
Mama, cum e sa nasti in ianuarie: ha-ha, cine stie, cunoaste. Sa iesi din spital si sa te asiguri ca e bine infofolit puiul ala mic ce a stat pana atunci la caldurica, ca nu-l atinge nici măcar in treacat aerul ala geros. Wow, frumos, da, dar plin de responsabilitati, mare dreptate ai, imi place cum te-ai jucat cu cifrele, 365 are 1 an, dar au trecut 635 si acum ne trezim in ianuarie și la tine vor fi 2 ani, iar la mine 6 de cand am devenit mama pentur prima data. 🙂 Sanatosi sa fim ca eu zic ca ne descurcam bine 🙂 🙂
Haha, sa stii ca nu a fost intentionata treaba. Nu am asteptat special :)))
Hugs!