„Totul se întâmplă cu un rost în viață”

 La rubrica “#dePoveștiCuMamele” o avem pe Dana Bobeanu, mama lui Patrick (doi anişori),  care crede că nimic nu e întâmplător pe lumea asta. Mititelul ei  răceşte destul de des pe fond alergic, fapt ce o împiedică să se dedice trup şi suflet afacerii ei destinată organizării evenimentelor. Chiar şi aşa, Dana găseşte  în fiecare zi câte un motiv să se dea jos din pat şi să se bucure de viaţă.

1. Dana, tu ești una dintre mamele din mediul virtual care m-au citit și încurajat de la început. Deși am mai stat noi de vorbă, simt că încă nu știu multe despre tine. Povestește-mi puțin despre tine și despre familia ta. Cum ați ajuns în această formulă?

 Dana: Daaaa, îmi aduc aminte acum de postarea ta cu fasolea J)) tare m-am mai amuzat atunci și acela a fost momentul în care te-am încurajat, am adorat din prima secunda felul în care scrii. Scrii spumos, delicios și extrem de amuzant atunci când vrei lucrul ăsta.

Viața mea este o poveste în sine, cu de toate (de aici și sloganul blogului, “Viața cu de toate”). Încă de la 19 ani, imediat cum am terminat liceul, m-am angajat. Am găsit un post bun într-o bancă, cu salariu bun raportat la vârsta pe care o aveam și care promitea să mă ajute în viitor. Și m-a ajutat. Faptul că am avut siguranța locului de muncă și a salariului mi-a dat curaj să mă înham la un credit pentru casă. Însă, până să ajung în punctul în care m-am hotărât să aplic pentru credit, am reușit să termin două facultăți: management și jurnalism.

Cu soțul meu e o altă poveste, una amuzantă chiar. L-am cunoscut când am fost cu maică-mea să vizionez apartamentul. Nu, nu a fost dragoste la prima vedere, nuuuu, nici pe departe. Eram cam de zece ori mai stresată decât atunci când am dat bac-ul. Urma examenul de licență la Jurnalism și îmi doream din suflet să obțin un rezultat foarte bun. N-aveam eu pe atunci planuri legate de îndrăgosteală, ieșit la plimbări prin parc sau alte chestii siropoase. Ba chiar îmi aduc aminte că în anul ăla am slăbit foaaaarte mult din cauza stresului. Colac peste pupăză, m-am mai hotărât și să-mi iau casă, altă belea pe cap. În fine, a venit și ziua în care am semnat contractul cu el (el era dezvoltatorul), apoi fiecare și-a văzut de treaba lui în continuare. Relația noastră a început mult după.

Bebe a apărut la vreo doi ani după, însă nu cu ușurință. Stresul și faptul că lucram în trei schimburi au făcut ca sarcina să nu apară chiar de la prima încercare. Dar, în fine, a venit într-un final și asta este cel mai important. Acum suntem trei J

2. Dacă ar fi să te identifici cu un proverb, care ar fi acela și de ce? Eu, spre exemplu, mă ghidez după “nu lăsa pe mâine ce poți face azi”, fiindcă, la câte am pe cap, tind să uit. 

D: Eu las multe pe mâine. Sau pe poimâine. Sau pe niciodată, că oricum uit foarte des J))). Cred cu tărie că cel mai bine mi se potrivește proverbul “nimic nu e întâmplător”. Băi, dar absolut nimic, mai ales în cazul meu. Totul se întâmplă cu un rost în viața asta. Atunci când pierzi pe cineva…sau când cunoști pe cineva…sau când suferi la locul de muncă (cum a fost cazul meu – sufeream că eram subapreciată din cauza faptului că departamentul nu era potrivit pentru mine, însă am fost forțată să fac compromisul ăsta ca să pot să-mi iau apartamentul), când uiți ceva etc. Am trecut prin multe întâmplări triste pentru ca apoi să trăiesc în schimb întâmplări fericite. Nu pot intra în detalii, însă, crede-mă, știu eu de ce am ales proverbul ăsta J

3.Care au fost primele gânduri pe care le-ai avut după ce ai născut și primele cuvinte pe care i le-ai rostit bebelușului tău? Eu, spre exemplu, i-am urât “bun venit acasă!” 🙂

Vai, deci știu exact care au fost primele cuvinte pe care le-am rostit atunci când l-am văzut pe bebe ieșind din burta mea. Am privit în oglinda din tavanul sălii de operație și am spus “Doamne, cât e de mic!”. Apoi mi l-au dat să-i pup obrăjorii și gropița din bărbie și m-am îndrăgostit de încă un bărbat pe lângă soțul meu.

 4. Cum a decurs viața de mămică până acum și ce îți lipsește cel mai mult din viața de dinainte? 

 D: Viața de mămică e una extrem de tumultoasă și…cu de toate. Piciul este un copil perfect, plin de energie și dependent de atenție (atât de dependent încât, într-o zi, am chemat doi instalatori în casă și, pentru că nu îi dădeam atenția pe care mi-o cerea, mi-a tras pantalonii jos de pe mine…noroc că instalatorii erau băgați fiecare pe sub câte o chiuvetă). Se joacă foarte rar singur pentru că preferă compania. Cel mai mult îmi lipsește “cuplul în doi” (dacă ești curioasă, am scris un articol super drăguț cu subiectul ăsta aici, https://danabobeanu.com/2017/05/20/cuplul-in-trei/ ). Nu este un secret faptul că eu și soțul meu ne-am mutat împreună abia după ce am rămas însărcinată, chiar dacă încercam de ceva timp. Bine, asta din cauza job-ului meu în trei schimburi; nu reușeam să ne odihnim bine sub același acoperiș. Apoi a venit sarcina. Cu probleme, risc de avort, stat la pat luni de zile. Apoi a venit Prâslea. Odată cu ăsta micu’ a apărut și capitolul “cuplul în trei”.

Îmi mai lipsesc:

-să îmi schimb ceasul de la mână în fiecare zi (am o colecție destul de mare, însă, de când sunt mamă, alternez doar două, preferatele mele, din care unul nu mai are baterie, deci mai port doar unul J) )

-să mă machiez zilnic

-să citesc zilnic

-să gătesc cel puțin o dată la două zile, și nu orice, ci chestii complicate, de prin cărți luate din alte țări

-să îmi spăl mașina mai des

-părul de odinioară (am pierdut jumătate după ce am născut, și-n lung, și-n lat)

Dar, știi, am o vorbă: “Viața cu copil este și frumoasă, și grea. Dar mai frumoasă decât grea”.

5. Care au fost cele mai dificile momente ale tale ca mamă și cum ai reușit să le înfrunți?

D: Cele mai dificile momente nu au fost, ci încă sunt. Mă lupt zilnic cu mine însămi să am mai multă răbdare cu cel mic și să nu mai țip la el. De fiecare dată când se întâmplă asta, regret instant și cad în genunchi, cerându-i iertare exact ca unui adult. Ba chiar și astăzi i-am promis (iarăși!) că voi încerca să fiu mai calmă. Nu știu cum reușesc să le înfrunt, nu-mi dau seama. Cred că totul vine de la sine, odată cu întoarcerea la joacă și cu îmbrățișările lui spontane. Alt moment dificil vine atunci când simți nevoia să mai fii și om, nu doar mamă (să mai dai un telefon, să mai ieși să semnezi un contract, să mai scrii pe blog), iar cel mic are cu totul și cu totul alte planuri pentru tine. Atunci mi se pare foarte greu, când vreau să fac un lucru și nu sunt lăsată. Ah, să nu uităm și săptămâna în care am fost internată cu el din cauza insuficienței respiratorii. Perfuzie cu antibiotic și cortizon șapte zile și șapte nopți.

6. Dar cea mai frumoasă zi?

D: Cea mai frumoasă zi a fost, de fapt, o dimineață. Dormeam cu ăla micu’ din cauza febrei care nu-i dădea pace, iar pe la 4-5 dimineața a cerut pentru prima dată “pipi”, adică la oliță. Dormeam în genunchi lângă el pe covor, iar el gesticula și îmi povestea vrute și nevrute, probabil îmi explica prin ce minune a cerut singur la oliță. Apoi, după ce ne-am întors la somn, mi-a luat capul în ambele lui mânuțe minuscule și mi-a zâmbit fără să spună vreun cuvânt. Am poze, jur. Și cu olița, și cu palmele.

 

7. Spuneai că ți-ai deschis o afacere pentru organizat evenimente și, din păcate, nu prea merge. De ce? Ce se întâmplă și de ce ai avea nevoie pentru a o pune pe picioare?

D: Problema nu se pune așa, că nu merge. Ea merge, săraca, dar merge doar atunci când merg și eu de mână cu ea. Problemele de sănătate ale copilului îmi afectează și mie activitatea, pentru că trebuie să rămân cu el acasă sau să ne internăm. Afacerea mea este una care necesită prezența mea și efortul meu non stop. Dacă eu nu pun umărul, timpul stă în loc. Nu știu, sincer, de ce aș putea avea nevoie. Cred că m-ar ajuta enorm dacă cel mic nu s-ar mai îmbolnăvi atât de des, ca să-l pot duce în colectivitate. Bona nici nu intră în discuție, pentru că, la doi ani, nu mai am nicio șansă să-l conving să se atașeze (iarăși) de o nouă persoană.

8. Dacă ar fi să trăiești într-o carte, în care ai trăi și de ce?

D: Aici m-ai prins. Și nu că n-aș citi, ba dimpotrivă, am citit mult prea mult ca să aleg o singură carte. Îmi vine acum în cap “Un bărbat pe nume Ove”. Am citit-o în două zile și aproape că am plâns când am terminat-o. Unu, pentru că Ove a murit, iar doi pentru că voiam să mai citesc. Mă văd în pielea personajului principal feminin. O tipă cu un copil mic și unul în burtă, o burtă mult prea mare pentru statura ei, care își bagă nasul în absolut tot ce se întâmplă în jurul ei. Ove e vecinul ei mai în vârstă, care trăiește singur pentru că i-a murit soția și pentru că nu suportă compania altcuiva, iar ea decide la un moment dat că ar fi o idee foarte bună să-l implice și pe el în diverse activități. Și toată cartea este despre cum îl exasperează cu prezența ei, împiedicându-l de absolut fiecare dată să se sinucidă, venind să-l roage diverse chestii, însă nici el nu o refuză pentru că, în fond, e un om extrem de sufletist, în ciuda modului scorțos în care se comportă.

 9. Se știe că noi, mamele, avem mai puțin timp acum pentru noi (spre deloc), dar cred că trebuie să ne mai îndreptăm și atenția asupra noastră, ca femei. Tu ce faci în sensul acesta?

D: Merg la manichiură și pedichiură. OK, nu am mai fost de două luni (mi-am făcut singură unghiile), însă sunt șase ani de când merg la salon lună de lună pentru așa ceva, obicei la care nu am renunțat nici după ce am născut. Și, din când în când, mai merg singură la câte un eveniment care are legătură cu viața de familie (anul trecut am fost singură la Pitești pentru o astfel de conferință).

10. Ce ai vrea să transmiți cititorilor din Bebelonia?

D: Să te citească, să te citeasă, să te citească. Iar cititorului din tine îi transmit să nu se oprească din scris, are vreo logică ce zic eu aici? J)

Pe Dana o găsiți aici.