Toate eforturile noastre de acum se vor vedea mai târziu, din plin 

Nu ştiu dacă vouă vă este mereu simplu să fiţi părinţi, dacă reuşiţi zi de zi să cooperaţi cu copilul vostru, dacă puteţi intui de fiecare dată nevoile lui. Mie îmi e imposibil uneori, oricât m-aş chinui, oricâtă terapie aş face eu (ca să creşti un copil cum trebuie, e bine să te creşti pe tine mai întâi, mi s-a spus dintotdeauna), oricâte cursuri de parenting aş face. Sunt dăţi când pur şi simplu am impresia că toate eforturile mele sunt în zadar, când stau şi mă întreb de ce îi este oare atât de greu să înţeleagă?

Şi totuşi, tot copilul meu îmi dă, mai devreme sau mai târziu, răspuns: nu, nu e în zadar nimic.

Încep prin a vă da două situaţii în care nu vedeam luminiţa de la capătul tunelului:

      1. Lui Luc nu îi prea place să se spele cu săpun, pentru că – din ce am observat – i se pare că pierde prea multă vreme, pentru că se grăbeşte să ajungă iar la joacă. De fiecare dată, vrea doar cu apă, iar eu, de fiecare dată, încep să îi explic de ce e săpunul bun, de ce e important să îl folosim, ba chiar am făcut şi experimente, să vadă cum fug microbii de orice detergent. Zilnic avem astfel de dialoguri. Sigur, în final acceptă, înţelege regula, dar simt că obosesc de la atâtea explicaţii. Simt că îmi răcesc gura. Sau, cel puţin, simţeam. De ce? Zilele trecute au venit pe la noi ceilalţi bunici, părinţii soţului meu, pe care nu îi mai văzusem de trei luni. De cum au intrat în casă, Luc le-a spus: 

– Să vă spălaţi pe mâini, că aţi venit de afară!

Am rămas cu faţa ca în gif-ul ăsta:


       2. V-am mai povestit că, de când am intrat în pandemie, am dat de etapa la care ne loveşte când impunem limite care nu îi convin deloc, când se frustrează, când se supără pe noi. Sigur, aşa cum ne învaţă oamenii care se pricep, o dăm cu explicaţii încontinuu, îi numim sentimentele, îi spunem că îl înţelegem, îl oprim blând, îi spunem că lovitul este dureros, că nu îl putem lăsa să continue şi, dacă vrea şi simte nevoia, să lovească perna de la canapea. Ca la carte, mereu şi mereu, de am impresia că vorbesc pereţilor, pentru că data viitoare face la fel. Sau făcea. De ce? De câteva săptămâni, intensitatea loviturii s-a slăbit incredibil, e mai mult un gest, se uită la mine o secundă înainte să ridice mânuţa de parcă ştie că nu e bine. Ba chiar, ieri dimineaţă, s-a trezit tare trist. Visase cum un personaj dintr-un desen animat fusese lovit.

-De ce l-au lovit pe Pogo?

-Poate din greşeală, mami. Dar ţi-a părut rău de el şi ai fi vrut să îl ajuţi, nu?

-Da, mi-a spus încet, afectat.

-Şi ce ai fi vrut să faci?

-Să îl pup şi să treacă.

Aşa am fost:

Aşa că, dacă şi voi aveţi zile în care aveţi impresia că vă răciţi gura degeaba, că vorbiţi cu pereţii, că îi explicaţi copilului de ţşpe ori un lucru şi nu vrea să îl accepte, să îl înţeleagă, să coopereze, dacă şi voi aveţi dubii sau credeţi că eforturile voastre sunt în zadar, să ştiţi că nu sunt. Toate, absolut toate se vor vedea în timp. Răbdarea, iubirea, atenţia, conectarea, perseverenţa îi vor arăta copilului nostru cât contează pentru noi şi îl vor face să se simtă auzit şi văzut.

Toate nopţile noastre albe, toate orele de cântat şi legănat, toate momentele în care alegem să ne conectăm înainte să corectăm, fiecare strădanie de a ne stăpâni propriile sentimente de furie, de a ne înghiţi cuvintele dure, de a ne calma pentru a deschide braţele, toată silinţa asta a noastră de a fi un părinte bun zi de zi vor da roade. Poate nu se vor cunoaşte pe moment, nu. Dar mai târziu, ascultaţi-mă, se vor vedea din plin şi o să fiţi mândri de voi.

Astăzi, eu sunt de noi.

Poză: Cristina Jilavu, Event Portrait, la lansarea volumului meu de poezii. Lângă mine, Adriana Bidiga, ilustratoarea cărţii.

Cu prietenie,

Alexandra

Please follow and like us:
0
fb-share-icon0
Tweet 0
Pin Share0

Sunt jurnalist, blogger şi mama a doi băieți, Luc, un zvăpăiat de 5 ani, cu ochi-pelin şi gene lungi, şi a lui Alec, un delicios de un an, cu ochi-azur. Sunt o mamă care a strâns tot norocul din cele patru puncte cardinale la pieptul ei.

Sunt Alexandra Lopotaru şi vă invit în cea mai minunată parte din viața mea: în viața de părinte 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *