Toată compasiunea pentru mamele care ne spălau şi fierbeau culmi întregi de scutece

„Doamne, ce norocoase sunteți voi, mamele din ziua de azi. Noi spălam şi fierbeam culmi întregi de scutece, nu aveam detergent special, aveam leşie şi ceai de gălbenele. Nu ştiam să vă ținem în brațe, vă înfăşam şi vă puneam la somn. Mor de drag când o văd pe fie-mea că îl adoarme pe ăla mic pe ea. Îmi pare rău că noi nu am ştiut”, mi-a zis astăzi o bunică.

Nu generalizez, fiindcă ştiu că au fost şi altfel de cazuri şi poate la oraş e diferit de sat, dar, din ce am văzut în jurul meu, în mediul rural, puțini părinți au pus accent pe nevoile noastre emoționale, pe afecțiune, pe stimă de sine, pe respect, pe acceptare aşa cum suntem. 

Mulți am crescut cu autoritate, cu frică de adult, de părinte, cu lovituri, cu comparații, şantaj emoțional. Cu „ce crede lumea”.

Mulți dintre noi am crescut cu emoționalul şubred şi multă vreme, după ce am devenit mamă, am fost supărată pe ai mei că nu au ştiut de multe astfel de lucruri.

Aşa cum mi-a spus bunica de mai sus. 

Am fost supărată că nu mi-au zis niciodată „te iubesc” în copilărie, deşi ştiu că mă iubesc, că m-au tot comparat cu frate-meu, că mă altoiau pentru orice prostie o făcea el, că m-au trimis, la 11 ani, singură, la oraş, la şcoală, fără să vină cu mine.

„Am fost mai înapoiați, măi, mamă, măi, dar lasă că faceți voi altfel”, mi-a zis mama.

Şi, după supărare, a venit, cu timpul, acceptarea.

ÎNȚELEGEREA.

COMPASIUNEA pentru ai mei.

Şi RECUNOŞTINȚA. 

De ce?

Fiindcă poate nu au făcut tot ce aş fi vrut eu, dar au făcut tot ce au putut ei.

Mama avea grijă de noi şi de gospodărie, făcea continuu curat şi mâncare, normal că nu avea timp de joacă, iar tata lucra în munți câte o săptămână da, una, nu, iar în cea liberă – mergea la diverse ciubucuri, de acum, la 54 de ani, are mâinile tocite. Mulți ani, doar dintr-un salariu am trăit toți patru.

Nu le-a fost uşor, iar noi nu am simțit greul lor.

Ne-au dat tot ce au putut ei mai bun. Atunci.

Aşa că, am înțeles că părinții noştri au făcut tot ce au putut ei mai bine. Atunci. 

Cu resurse limitate. Ei avut mai multă grijă de nevoile noastre de bază, de ce să ne pună pe masă, de cum să ne îmbrace, cum să facă rost de un penar cu carioci pentru şcoală. Țin minte că mama avea un ciorap rupt la călcâi şi tot mie mi-a cumpărat şosete. 

Şi îmi dau seama cât de greu le-a fost. Fără maşină de spălat haine, fără uscător, fără maşină de spălat vase, fără pompă de sân electrică, fără scutece de unică folosință, fără aspirator-robot sau oale cu presiune, cu lemne de tăiat, cu animale de hrănit, cu bălegar de cărat cu roaba, cu cartofi de pus şi fân de strâns.

Ne dădeau cu pudră, în loc de creme, ne înfăşau strâns, strâns cu bete şi ne puneau după sobă, la căldură. 

Sunt recunoscătoare că trăim vremurile în care suntem acum, în care putem să ne ținem copiii în brațe fără teama „că se învață”, în care putem să îi pupăm oricând, nu „doar în somn”, în care îi creştem cu blândețe, fără lovituri şi cu 100 de „te iubesc-uri” pe zi.

Sunt recunoscătoare că şi multe dintre mamele noastre pot face asta acum, cu nepoții lor.

Aşa că, să le arătăm toată compasiunea din lume, fiindcă nu le-a fost uşor, şi să sperăm că ai noştri copii o vor avea, la timpul potrivit, şi pentru noi. 

Că cine ştie cum se vor creşte copiii peste 30 de ani? Şi cine ştie ce ne vor reproşa?

Poza: eu cu mama şi cu Alec, surprinşi de Loredana Alexandra Photography