-Mara, cine îţi citeşte ţie poveşti? am întrebat-o pe mititica de patru ani.
-Mami, îmi spune veselă. Mami îmi citeşte seara.
-Şi tati? Îţi citeşte şi el? nu ştiu cum am continuat să întreb, parcă vorbind gura fără mine.
-Nu, tati nu…vine târziu de la serviciu şi e obosit…
-Dar ai vrea să îţi citească?
-Da, tare mult…mi-a răspuns cu lacrimi în ochi.
Am schimbat rapid subiectul, dar gândul îmi era la inimioara ei şi îmi propusesem să îi spun mamei despre discuţie. Poate-poate reuşeam să îi îndeplinesc dorinţa, fiindcă părinţii ei sunt un caz fericit. Tatăl ei şi-ar fi amânat măcar o dată pe săptămână proiectele, să vină acasă mai devreme, să îi citească Marei.
Dar mi-am dat seama că ştiu cazuri mult mai triste. Sigur, ştiu cazuri de taţi sau soţi dedicaţi, care şi-au ţinut soţiile de mână la naştere, care îşi hrănesc copiii, care gătesc, care se implică în tot şi toate, cât se poate. Dar culme e că ştiu cazuri în care taţii şi-au părăsit soţiile chiar după primul copil, fiindcă ori nu puteau să îşi lase viaţa lor în spate, ori aveau impresia că un copil îi ţine pe loc. Şi nu unul sau două cazuri, ci multe.
Mai ştiu cazuri în care taţii cred că jobul lor este doar să aducă bani în casă, certându-şi nevestele că stau în pijamale cu lapte, că sunt nearanjate sau neepilate. Ştiu cazuri de taţi care nu se ridică de pe scaun să îşi pună tocăniţă în farfurie, aşteptând ca mama – cu copilul de gât – să îi servească. Şi mai ştiu cazuri de taţi care nu se implică în ştersul fundului, în cititul poveştii, în alintatul copilului când plânge pentru că – nu-i aşa? – el vrea la mamă, nu la ei.
Întotdeauna am crezut că noi, mamele, suntem mai norocoase decât taţii. Deşi naşterea în sine nu aş pune-o la socoteală (pentru mine a fost traumatizantă, v-am mai spus), multe ce o preced şi o urmează întăresc smocul ăsta de gând. Mama este – oricât am încerca să negăm – centrul universului copilului. Cel puţin, o perioadă. În ea începe să îşi creioneze chipul, pe ea o ascultă nouă luni respirând, inima ei este primul concert pe care l-ar asculta la infinit, pieptul ei este primul pe care se aşază.
Iar cel mai elocvent cadou pe care îl avem din partea Universului este alăptarea. Noi putem simţi – dacă reuşim, mai devreme sau mai târziu – o legătură nepământească, pe care bărbaţii nu o percep. Ştiu că am cititoare care nu au putut alăpta şi asta este în regulă. Dar vreau să accentuez, încă o dată, de ce cred că noi avem un dram de noroc în plus.
Dar chiar şi aşa, acesta nu este un motiv pentru tată să stea deoparte. Chiar dacă tatăl nu este cel care îl plimbă nouă luni între coste, chiar dacă nu este cel care îl ţine la sân din zece în zece minute, chiar dacă nu este cel care îl poate linişti noaptea, el joacă – precum mama – un rol primordial în dezvoltarea copilului la nivel cognitiv şi social.
Tatăl se poate întoarce de la serviciu cu sacoşele de cumpărături, îşi poate trimite soţia la o cină cu prietenele, mai ales dacă el s-a dus la bere cu băieţii, îşi poate da drumul la aragaz singur. Îi poate spune iubitei că e frumoasă, chiar şi cu părul nespălat, că face o treabă minunată şi că abia aşteaptă să mai iasă şi amândoi. Iar cel mai important, îi poate oferi copilului său timp, dragoste şi înţelegere.
Chiar dacă tatăl nu este cel care îi dă viaţă copilului, el îi poate da tot. Tot ce are el mai bun.
Doar să vrea…
PS: la titlu, când spun a da viaţă, mă refer strict la a naşte. Că ştiu doar că participă activ la creaţie 😛
Poza: arhivă personală
Cu prietenie,
Alexandra
0
0
0
0
