Pentru cine nu ştie (deşi mulţi ştiţi, sunteţi minunaţi că mă întrebaţi zilnic de el), este a şasea zi în care nu am vorbit cu soţul meu, care urcă muntele Mercedario, 6.720 m, din Argentina, la 100 km de Aconcagua, muntele pe care voia să urce iniţial. Dar, când a ajuns, a aflat că fusese dat decret chiar cu o zi în urmă ca Aconcagua să rămână închis până după Sărbători. Aşa că, s-a orientat spre un alt munte, unde 10 zile nu are semnal. I-am spus că îl strâng de gât când se întoarce (am scris pe FB mai multe, cu toate motivele pentru care l-am susţinut să îşi îndeplinească visul, dar nu despre acest subiect e articolul de azi. Am menționat doar ca să înțelegeți contextul).

Şi, pe lângă stresul din subconştient, pe care încerc să îl ignor, era vraişte în casă. L-am pus pe Luc la prima repriză de desene (are voie două reprize pe zi, de 30-45 minute), timp în care m-am dus să îl culc pe Alec. Abia aşteptam să mă apuc de strâns. Îmi făcusem plan că termin şi cu culcatul, şi cu strânsul până termină Luc cu desenele.

-Mami, te rog eu frumos să nu vii dincolo, nu vreau să îl trezeşti pe Alec. Bine?

-Da, mami, plomit.

După vreo 20 minute de legănat, chiar când Alec a închis ochii de m-am mirat şi bucurat în acelaşi timp, se deschide uşa. Luc. I-am făcut semne disperate să tacă din gură, să iasă, că vin în 5 minute. Nimic.

-Mami, veau doal să te întleb ceva. Rapid, rapid, mi-a spus, moment în care Alec a deschis ochii cât mingile de tenis.

Iar mie, mi-a crăpat o venă.

-Măi, mamă, măi, de câte ori să te rog să nu mai intri când îl culc pe Alec? Dă-o-ncolo de treabă! Nu îl mai trezi, te rog de nşpe mii de ori şi tu nu mă auzi. Du-te dincolo, acum!

Asta am spus, ţipând ca trompeta spartă, timp în care mă uitam în ochişorii lui. Era nemişcat, făţuca lui era tăcută, dar privirea lui, Doamne, privirea lui tristă şi dezamăgită m-a înjunghiat cât două săbii şi un cuţit. A fugit din cameră, fără un cuvânt, iar eu am contemplat într-o secundă: să îl culc iar pe bebeluşul din braţe sau să mă duc după frăţiorul lui? 

M-am dus.

Am fugit după Luc, care era în funduleţ, plângând. 

-Iartă-mă, mami, te rog să mă ierţi că am ţipat, i-am spus, coborând lângă el, cu Alec cu tot. (UPDATE: am aflat între timp că formularea „iartă-mă” nu este prea fericită, că, aşa cum spune o cititoare, pune pe umerii lui sarcina de a ne ierta, de a ne face fericite. „Îmi pare rău” – e cel mai sigur)

Credeam că mă va respinge, dar, cu mucii înnodaţi, m-a luat strâns, strâns în braţe.

-Cledeam că a adolmit, de aceea am venit…

Şi acum îmi dau lacrimile când mă gândesc la privirea lui. Când mă gândesc că putea să plângă mult şi bine singur, fără să îmi spună, dacă eu îl culcam din nou pe Alec în acel moment. Ştiu că plânsul e util şi eliberator de stres, dar erau lacrimi provocate de mine. Iar el avea nevoie de braţele mele. Şi, mai mult de atât, avea nevoie să ştie că îmi pare rău şi să îi promit că data viitoare voi încerca să expir mai mult şi să nu mai ţip.

-Mami, dar data viitoare, dacă îl vei trezi pe Alec, să ştii că va dura mai mult să vin la tine. Va trebui să aştepți de două ori mai mult. Aşa că mai bine aşteaptă doar o dată, până ies eu din cameră. Bine? i-am spus la final.

-Bine.

Când le cerem iertare copiilor noştri, nu părem slabi, nu pierdem controlul (sursă specialist, aici), nu devenim inferiori sau ne înjosim, cum am mai auzit. 

Când le cerem iertare copiilor noştri, le arătăm de fapt că ne pasă.

Le arătăm că e OK să greşim, dar e importat să recunoaştem asta.

Le arătăm că ne asumăm şi suntem responsabili de acțiunile noastre, nu le băgăm sub preş.

Când greşim şi le cerem iertare copiilor noştri, nu doar că îi învățăm să facă acelaşi lucru, ci le arătăm un lucru esențial: îi vedem şi suntem aici, gata să reparăm relația şi să o sudăm, cu lacrimi, promisiuni şi îmbrăţişări, mai mult decât oricând.

Poza: Eu şi Luc, ieri, surprinşi de Loredana Alexandra Photography

Cu prietenie,

Alexandra

Articolul OK. Ne enervăm. Țipăm. Greşim. Dar le cerem şi iertare! apare prima dată în Bebelonia.ro.